Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că Harun Al-Rașid, califul, aflându-se odată într-o stare sufletească asemenea cu aceea în care te afli Măria Ta acum, a ieșit să se plimbe pe drumul ce duce de la Bagdad la Bassra, luând cu sine pe vizirul său Giafar Al-Barmaki, pe paharnicul Abu-Isak și pe poetul Abu-Nuwas.
Pe când se preumblau ei așa, iar califul rămânea cu privirile mohorâte și cu buzele strânse pungă, iată că tocmai trecea pe drum un șeic, călare pe măgarul lui. Atunci califul se întoarse către vizirul Giafar și îi spuse:
— Întreabă-l pe șeicul ăsta unde se duce!
Și Giafar, care nu știa ce să mai născocească spre a-l descrunta pe calif, hotărî numaidecât să-l înveselească pe seama șeicului ce-și vedea liniștit de drum, lăsând să se legene în voie funia pe gâtul blândului său măgăruș. Se apropie, așadar, de șeic și îl întrebă:
— De unde și încotro mergi așa, o, preacinstite?
Șeicul răspunse:
— Către Bagdad, și vin de la Bassra, locul meu de baștină.
Giafar întrebă:
— Și pentru care pricină faci un drum atâta de lung?
El răspunse:
— Pe Allah! Mă duc să caut la Bagdad vreun doftor priceput, care să-mi dea vreun leac pentru ochii mei!
Giafar spuse:
— Norocul și tămăduirea sunt în mâinile lui Allah, o, șeicule. Da ce-mi plătești dacă, scăpându-te de atâtea căutări și de atâtea cheltuieli, îți voi spune, aci pe loc, un leac în stare să-ți tămăduiască ochii numai într-o noapte?
El răspunse:
— Singur Allah ar putea să te răsplătească pe potrivă.
Atunci Giafar se întoarse către calif și către Abu-Nuwas, făcându-le cu ochiul; pe urmă îi spuse șeicului:
— Dacă-i așa, o, taică, atunci ia bine aminte la cele ce te învăț să faci, căci lucru-i ușor. Ia trei uncii de suflare de vânt, trei uncii de sclipiri de soare, trei uncii de lucire de lună și trei uncii de lumină de lampă; amestecă-le cu grijă într-o piuliță fără fund și lasă totul descoperit, să se coacă vreme de trei luni. Atunci trebuie să pisezi amestecul vreme de trei luni și să-l treci printr-o strecurătoare în bătaia vântului, vreme de alte trei luni. Pe urmă, leacul are să fie gata și nu mai trebuiește decât să-l presari pe ochi de trei sute de ori în noaptea dintâi, folosind de fiecare dată cât poți lua între degete de trei ori, și-apoi să te culci. A doua zi, ai să te scoli tămăduit, de-o vrea Allah!
Auzind asemenea vorbe, șeicul, în semn de mulțumire și de cinstire, se aplecă înainte, lipindu-și pântecele de spinarea măgarului, în fața lui Giafar și, deodată, scoase o bubuitură năprasnică, urmată de două piuituri lungi, și îi spuse lui Giafar:
— Grăbește-te, o, doftorule, și prinde-le până n-apucă să se împrăștie. Deocamdată, asta-i singura mea dovadă de mulțumire pentru leacul tău vântuit; ci, cum m-oi întoarce în țara mea, de-o vrea Allah, am să-ți trimit în dar o roabă cu un dos numai crețuri, ca o smochină uscată.
Și care atâta are să te desfete, de-ai să-ți dai și sufletul; iar roaba aceea a ta are să se simtă atunci atâta de îndurerată și atâta de tulburată, încât, bocindu-te, n-o să se mai poată ține, și-are să te fleșcăiască pe obraz, o, obraz al fundului meu!
Și șeicul își îndemnă liniștit măgarul și își văzu de drum mai departe, în vreme ce califul, zguduindu-se tot de râs, se prăvăli pe spate, privind chipul vizirului său, înmărmurit într-o uluire fără de răspuns, și pe Abu-Nuwas care-i făcea semne de firitisire celui învins.
Când auzi năzbâtia aceasta, sultanul Șahriar se însenină deodată și îi spuse Șeherezadei:
— Grăbește-te, Șeherezada, și mai povestește-mi în noaptea aceasta o snoavă, măcar tot atâta de hazlie!
Iar micuța Doniazada strigă:
— O, Șeherezada, surioara mea, ce gingașe și ce gustoase sunt vorbele tale!
Atunci, după o tăcere scurtă, Șeherezada spuse: