Odată, un ins, a cărui meserie era de a tăia frunze la câini și de a trăi pe spinarea altora, se gândi să se facă dascăl de școală, măcar că habar n-avea nici să citească, nici să scrie, socotind că dăscălia-i singura meserie ce-i putea îngădui să câștige bani fără să facă nimic; căci toată lumea știe că poți să fii dascăl de școală și să n-ai habar nici de reguli, nici de cele mai de seamă cunoștințe despre limbă; e de ajuns să fii destul de isteț încât să-i faci pe ceilalți să creadă că ești un mare grămătic; și se știe că un grămătic învățat este de obicei un biet om îngust la minte, mărginit, cicălitor, neisprăvit și neputincios. Așa că haimanaua noastră se închipui dascăl de școală, și nu trebui să-și dea altă osteneală decât să-și sporească numărul învârtiturilor și al mărimii turbanului[27], precum și pe aceea de a deschide în afundul unei ulicioare o sală, pe care o împodobi cu table de scris și cu alte asemenea lucruri, și unde își așteptă mușterii.
Or, văzând un turban atâta de măreț, locuitorii din mahala nu se mai îndoiră de știința vecinului lor și se grăbiră să-și trimită copiii la el.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute optzeci și treia noapte spuse:
Se grăbiră să-și trimită copiii la el.
Însă el, neștiind nici să citească, nici să scrie, găsise un mijloc grozav de dibaci spre a ieși din încurcătură: îi punea pe copiii care mai știau oleacă să citească și să scrie să-i învețe pe cei care nu știau chiar nimic, în vreme ce el se prefăcea că-i supraveghează, că încuviințează ce zic ei ori că dimpotrivă.
Și iacă-așa școala înflorea, iar negustoriile dascălului luară o înfățișare minunată.
Într-o zi, pe când el sta cu nuiaua în mână și își bulbuca ochii amarnic asupra micuților topiți de spaimă, intră în sală o femeie cu o scrisoare în mână. Se îndreptă către dascăl, ca să-l roage să i-o citească. Iar dascălul nu știa ce să facă să scape de-o asemenea încercare; și se ridică zorit, dând să plece. Ci femeia îl opri, rugându-l fierbinte să-i citească scrisoarea înainte de a pleca. Dascălul răspunse:
— Nu pot să mai stau: muezinul a și vestit ceasul rugăciunii de amiază, și trebuie să mă duc la moschee.
Femeia însă nu vroi să-l lase și îi spuse:
— Allah fie cu tine! Scrisoarea mi-a fost trimisă de soțul meu, care e plecat de cinci ani, și numai tu, în toată mahalaua, știi să citești.
Și îl sili să ia scrisoarea.
Dascălul fu nevoit atunci să desfacă scrisoarea; o ținea însă pe dos și, în marea încurcătură în care se afla, începu să-și încrunte sprâncenele, privind literele, să-și sucească pe cap turbanul și să asude de trudă.
Văzându-l așa, biata femeie gândi: „Nu mai încape îndoială! Dacă dascălul e atâta de zdruncinat, pesemne că a citit vești rele. O, ce nenorocire! Poate că soțul meu a murit?” Pe urmă, plină de îngrijorare, îi spuse dascălului:
— Fie-ți milă! Nu-mi ascunde nimic! A murit?
Drept răspuns, dascălul ridică fruntea oarecum gânditor și păstră tăcerea. Ea strigă atunci:
— O, ce nenorocire pe capul meu! Să-mi sfâșiu oare hainele?
El răspunse:
— Sfâșie-le!
Ea întrebă, peste măsură de necăjită:
— Să mă bat cu palmele în cap și să-mi zgârâi obrajii?
El răspunse:
— Dă-ți palme și zgârie-ți obrajii!
La cuvintele acestea, biata femeie se repezi afară din școală și alergă la casa ei, pe care o umplu cu bocete. Iar vecinii toți veniră în fugă și începură s-o mângâie, dar cu totul zadarnic. Tocmai atunci, o rudă de-a nefericitei intră, văzu scrisoarea și, după ce o ceti, îi spuse femeii:
— Da cine-a putut să-ți spună că soțul tău a murit? În scrisoare nu se află așa ceva. Ia uite ce scrie aici: „Primește salamalecul și urările mele! O, fiică a unchiului meu, află că sunt bine sănătos și că nădăjduiesc să mă întorc la tine până-n cincisprezece zile. Ci, până atunci, îți trimit, ca să-ți dovedesc că nu te-am uitat, o pânză de in, înfășurată într-o pătură. Uassalam!”
Femeia atunci luă scrisoarea și se întoarse la școală, ca să-l mustre pe dascăl că o mințise. Îl găsi stând în pragul ușii și îi spuse:
— Au nu ți-e pic de rușine s-o înșeli așa pe o biată femeie și să-i vestești că soțul ei a murit, când în scrisoare stă scris că soțul meu are să se întoarcă în curând și că îmi trimite mai înainte o pânză de in înfășurată într-o pătură?
La aceste cuvinte, dascălul răspunse:
— De bună seamă, o, biată femeie, ai dreptate să mă cerți. Ci iartă-mă, căci în clipa în care țineam în mână scrisoarea eram tare grăbit și, citind-o cam la repezeală și pe sărite, am crezut că pânza și pătura erau o amintire ce ți-o trimeteau din lucrurile soțului tău mort.
Șeherezada spuse apoi: