Într-o noapte, califul Harun Al-Rașid, prins de o nesomnie statornică, se preumbla de unul singur prin umbrele saraiului, când o zări pe una dintre roabele lui, pe care o iubea peste măsură, că se îndreaptă către iatacul de taină. Se luă după ea și intră pe urmele ei în iatac. O prinse atunci în brațe și începu s-o alinte și s-o strângă, până ce roabei îi căzu vălul ce-o acoperea și până ce tunica îi alunecă de pe umeri. Văzând-o așa, dorința se aprinse în sufletul califului, care vroi pe dată să se bucure de roaba cea frumoasă; ci se trase îndărăt, spunând:
— Iartă-mă acum, o, emire al drept-credincioșilor! Să amânăm pe mâine, căci în seara aceasta nu mă așteptam că ai să mă cinstești cu venirea ta și nu sunt deloc pregătită. Ci mâine, cu voia lui Allah! Ai să mă găsești parfumată și pe pat cu iasomii înmiresmate.
Atunci Al-Rașid nu mai stărui și se întoarse la plimbarea lui.
A doua zi, pe la aceeași vreme, emirul îl trimise pe Massrur, căpetenia hadâmbilor, s-o vestească pe roabă de făgăduita lui venire. Ci fetișcana tocmai avusese în ziua aceea un început de oboseală și, simțindu-se mai slăbită și mai neînstare decât oricând, se mulțumi, drept orice răspuns dat lui Massrur, care îi aminti de făgăduiala din ajun, să-i amintească zicala: „Ziua șterge vorbele din timpul nopții!” În clipa când Massrur îi repeta califului cuvintele acestea ale fetișcanei, intrară poeții Abu-Nuwas, El-Rakași și Abu-Mossab. Iar califul se întoarse către ei și le spuse:
— Să-mi ticluiți pe dată fiecare câteva stihuri în care să fie cuprinse cuvintele: „Ziua șterge vorbele din timpul nopții!”
Atunci poetul El-Rakași spuse cel dintâi:
— O, inimă, ia seama Și fugi de-acea copilă, Frumoasă și gingașă, Dar fără pic de milă, Ce nu vrea nici să dete Și nici ea să primească, Făgăduind că „mâine”, Și-apoi, cu nefirească Și dulce nepăsare, Nu-și schimbă vorba-n fapte, Spunând că: „Ziua șterge Vorbele spuse-n noapte!”
Pe urmă Abu-Mossab înaintă și spuse:
— Inima mea aleargă Spre-a ei, în goana mare, Iar ea se joacă, reaua, Cu-a mea înflăcărare.
Când ochii-mi plâng, și pieptul De dorul ei mă arde,
Ea doar se mulțumește Să râdă mai departe.
De-i amintesc ce-mi spuse, Ea îmi răspunde-n șoapte, Zâmbindu-mi: „Ziua șterge Vorbele spuse-n noapte!”
Cel din urmă, Abu-Nuwas, înaintă și spuse:
— În noaptea liniștită, Ce dulce se-ndoia! Cât farmec, fără voie, Prin trupu-i tremura!
În linul vânt al nopții, Suav-amețitor, Un ram părea, ca ramul Zbătându-se ușor.
Și-au început deodată Sub haină să-i tresalte, Mici, sânii ei, aprinșii, Ca două rodii coapte.
De-atâtea dulci alinturi, Și jocuri dragi, și glume, Dibaci purtându-mi mâna Și cu un rost anume,
Iașmacul de pe față Deodată se-abătu, Și de pe umeri, moale, Tunica ei căzu.
Și se ivi dezvelită, Pe jumătate goală, Din rochia-i căzută, Ca floarea din petală.
Cum noaptea-și coborâse A umbrelor perdea. Aprins de dor, și lacom, i-am spus: „Te vreau a mea!”
Ci ea șopti doar: „Mâine”. Iar eu, a doua zi, I-aduc aminte dulce: „Făgăduiala, știi!”.
Ea, ca-ntr-un vis, cu ochii Râzând, cu buze coapte, Răspunse: „Ziua șterge Vorbele spuse-n noapte!”
După ce ascultă toate stihurile acestea, Al-Rașid puse să se dea câte o sumă mare de bani fiecărui poet, afară de Abu-Nuwas, și porunci ca acesta să fie ucis numaidecât, strigând:
— Pe Allah! Ești în cârdășie cu acea roabă! Altminterea de unde ai fi știut să zugrăvești așa de aidoma o întâmplare la care numai eu am fost de față?
Abu-Nuwas începu să râdă și răspunse:
— Califul, stăpânul nostru, uită că adevăratul poet este acela care știe să ghicească ceea ce este ascuns, numai din atâta cât i se spune! Și de altminteri însuși Profetul (asupra-i fie rugăciunea și pacea!) ne-a înfățișat de minune, pe noi, poeții, când a spus despre noi: „Poeții, pe orice drum ar lua-o, umblă ca niște năuci. Numai închipuirea îi călăuzește, și diavolul! Și povestesc și spun fapte pe care nu le săvârșesc!”
Al-Rașid, la cuvintele acestea, nu stărui să mai adâncească o taină ca aceea și, după ce îl iertă pe Abu-Nuwas, îi dărui de două ori mai mulți galbeni decât le dăduse celorlalți doi poeți.
După ce ascultă această snoavă, sultanul Șahriar strigă:
— Nu, pe Allah! Eu nu l-aș fi iertat pe Abu-Nuwas ăla, și-aș fi cercetat taina, și-aș fi pus să i se taie capul unui Huieră-vânt ca el! Nu vreau, auzi tu, Șeherezada, să mai aud nimic despre dezmățatul ăla care nu-i cinstea nici pe califi, nici datinile!
Iar Șeherezada spuse:
— Atunci, o, norocitule sultan, să-ți povestesc snoava cu măgarul.