Se povestește că, într-o noapte, califul Harun Al-Rașid, chinuit de unul din desele lui nesomnuri, a poruncit să vină la el Giafar, vizirul său, și i-a spus:
— O, Giafar, în noaptea aceasta pieptul mi-e peste măsură apăsat de nesomn și tare aș vrea să mi-l simt ușurat!
Giafar răspunse:
— O, emire al drept-credincioșilor, am un prieten numit Ali persanul, care poartă în sacul lui o sumedenie de snoave desfătătoare, potrivite să stingă grijile cele mai grele și să potolească gândurile mohorâte.
Al-Rașid răspunse:
— Atunci, adu-mi-l numaidecât pe prietenul tău!
Și Giafar îl aduse numaidecât dinaintea califului pe Ali persanul și îi spuse:
— Ascultă, Ali! Tu știi povești în stare să alunge grijile și amarul. Vreau să ne povestești o asemenea poveste.
Ali persanul răspunse:
— Ascult și mă supun. Ci nu știu de trebuie să povestesc una pe care s-o fi auzit cu urechile mele, ori una pe care s-o fi văzut cu ochii mei!
Al-Rașid spuse:
— Mi-ar plăcea mai degrabă una la care să fi luat și parte.
Atunci Ali persanul spuse:
— Stam într-o zi în prăvălia mea, vânzând și cumpărând, când un kurd veni să cumpere nu mai știu ce; deodată, înșfacă un săculeț ce se afla pe tejgheaua mea și, fără ca măcar să încerce să-l ascundă, vru să plece cu el, de parcă ar fi fost al lui de când lumea. Eu, atunci, sării din prăvălie afară în uliță, îl înhățai de pulpana mantiei și îi poruncii să-mi dea îndărăt sacul; el însă ridică din umeri și îmi spuse:
— Sacul ăsta? Păi e sacul meu, cu tot ce se află în el!
Eu atunci, simțind că mă înăbuș, strigai:
— O, musulmanilor! Scăpați-mi bunul din mâinile păcătosului ăstuia!
La strigătele mele, întregul suk se strânse împrejurul nostru, iar negustorii mă sfătuiră să mă duc și să mă plâng cadiului numaidecât. Făcui așa, și ei mă ajutară să-l ducem la cadiu cu noi și pe kurd, hoțul sacului.
Când ajunserăm în fața cadiului, ne oprirăm amândoi cuviincioși în picioare dinaintea lui, și el începu prin a ne întreba:
— Care dintre voi face plângerea și pentru ce se plânge?
Atunci kurdul, fără a-mi da răgaz să deschid gura, înaintă câțiva pași și răspunse:
— Allah ocrotească-l pe stăpânul nostru, cadiul! Iacătă, sacul acesta este sacul meu, cu tot ce se află în el. Îl pierdusem, și iacătă că l-am găsit pe taraba din fața prăvăliei acestui om!
Cadiul îl întrebă:
— Când l-ai pierdut?
El răspunse:
— Pe ziua de ieri! Și, din pricina acestei pierderi, n-am putut să dorm toată noaptea.
Cadiul îl întrebă:
— Atunci, ia să-mi înșiri toate lucrurile care se află în el.
Și kurdul, fără să șovăiască o clipă, spuse:
— În sacul meu, o, cadiule, stăpâne al nostru, se află două borcănașe de cleștar pline cu kohl, două bețigașe de argint pentru întins kohlul, o batistă, două borcane cu limonadă, aurite împrejur, o pernă, o andrea de împletit, o pisică cu pui în ea, doi măgari, două palanchine de femeie, o vacă, doi viței, o oaie cu mieii ei, o cămilă și doi pui de cămilă, un dromader bun de goană, cu dromadera lui, un bivol, un divan, un palat cu două săli de primire, două corturi de pânză verde, o codoașă știrbă, un băiat și sora lui, și o ceată de kurzi de soiul meu, gata să pună mărturie că sacul este sacul meu.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute șaptezeci și șasea noapte spuse:
Gata să pună mărturie că sacul este sacul meu.
Atunci cadiul, netulburat, se întoarse către mine și mă întrebă:
— Și tu ce ai de răspuns?
Eu, o, emire al drept-credincioșilor, eram înmărmurit. Ci tot înaintai oleacă și răspunsei:
— Allah înalțe-l și cinstească-l pe stăpânul nostru cadiul! Eu știu că în sacul meu se află un iatac părăginit, o casă fără bucătărie, o școală de băieți, un bârlog de tâlhari de teapa kurzilor, o bâtă de cioban, cinci băieți drăgălași, douăsprezece fete fecioare și o mie de căpetenii de caravane, gata să pună mărturie că sacul este al meu, cu tot ce se află în el.
Când auzi răspunsul meu, kurdul strigă văicărindu-se:
— O, stăpâne al nostru, cadiule, sacul acesta care-i al meu este cunoscut și răscunoscut, și toată lumea știe că e al meu. Pe deasupra, ca încă o dovadă, el mai cuprinde două cetăți întărite și zece turnuri, două alambicuri de alchimist, patru jucători de șarange, o iapă și doi mânji, un armăsar și doi cai jugăniți, un băiat stricat și doi codoși, un orb și doi străvăzători, un șchiop și doi damblagii, un reiz de naie, o naie cu năierii ei, un popă creștin, un cadiu și doi martori gata să pună mărturie că sacul este sacul meu!
Cadiul, la vorbele acestea, fără a se tulbura, se întoarse înspre mine și mă întrebă:
— Ce ai de răspuns la toate astea?
Eu, o, emire al drept-credincioșilor, simțeam că plesnesc de mânie, ci tot înaintai câțiva pași și răspunsei cu toată liniștea de care eram în stare:
— Allah să lumineze și să limpezească judecata stăpânului nostru cadiul! Trebuie să adaug că în sac, ca dovadă că este al meu, se mai află, pe deasupra, niște leacuri împotriva durerilor de cap, niște zemuri vrăjitorești și niște farmece, niște tunici de zale și niște dulapuri pline cu arme, o mie de berbeci deprinși să se bată în coarne, un obor de vite, niște inși dedați la muierlâc, niște pezevenghi, niște grădini pline cu pomi și cu flori, niște viță de vie încărcată cu struguri, niște mere și niște smochine, niște umbre și niște năluci, niște damigene și niște pocale, niște proaspeți căsătoriți, cu toată nunta, niște strigături și niște ghidușii, douăsprezece vântuituri puturoase, tot atâtea râsâicli fără de miros, niște prieteni tolăniți pe o pajiște, niște steaguri și niște prapuri, o nevastă care iese dintr-un hammam, douăzeci de cântărețe, cinci mândrețe de roabe abisiniene, trei indience, cincizeci de turcoaice, șaptezeci de persiene, patruzeci de cașmiriene, optzeci de kurde, tot atâtea chinezoaice, nouăzeci de georgiene, toată țara Irakului, Raiul Pământesc, două staule, o moschee, câteva hammamuri, o sută de negustori, o tablă de lemn, un cui, un negru care cântă dintr-un clarinet, douăzeci de dănțuitoare, cincizeci de magazii, cetatea Kufa, cetatea Gaza, Damietta, Assuan, saraiul lui Khosru-Anușirvan și cel al lui Soleiman, toate pământurile cuprinse între Balkh și Ispahan, Indiile și Sudanul, Bagdadul și Khorasanul; mai cuprinde, pe deasupra – Allah ocrotească-i zilele cadiului nostru! – un giulgiu, un sicriu și un brici de bărbierit pentru barba cadiului, dacă preacinstitul cadiu nu va vroi să-mi facă dreptate și să judece că sacul este sacul meu!
Cadiul, după ce ascultă toate astea, se uită la noi și îmi spuse:
— Pe Allah! Ori că voi amândoi sunteți două pramatii care vă bateți joc și de pravili și de înfățișătorul lor, ori că sacul vostru o fi vreo genune fără de fund sau poate că chiar Valea-din-Ziua-Judecății!
Și pe dată, ca să cerceteze spusele noastre, porunci să se deschidă sacul, de față cu martorii. În sac se aflau câteva coji de portocală și niște sâmburi de măsline.
Eu atunci, năucit până peste marginile năucelii, îi mărturisii cadiului că sacul acela era sacul kurdului și că sacul meu pierise. Și mă cam dusei!
Când auzi povestea aceasta, califul Harun Al-Rașid se tăvăli pe jos în hohote de râs și îl dărui cu un dar procopsit pe Ali persanul. Și dormi adânc în noaptea aceea până dimineața.
Pe urmă Șeherezada adăugă:
— Da nu care cumva, o, norocitule sultan, să socoți că snoava aceasta ar fi mai hazulie decât cea în care Al-Rașid s-a pomenit judecător într-o pricină de dragoste!
Și sultanul Șahriar întrebă:
— Și care este snoava aceea de care eu habar n-am?
Atunci Șeherezada spuse: