Într-o zi, califul El-Motawakkel a căzut bolnav și Yahia, doftorul lui, i-a scris niște leacuri atâta de minunate, încât boala s-a risipit și califul s-a vindecat. Atunci, din toate părțile, au început să curgă darurile de firitisire către calif. Or, între alte peșcheșuri, califul primi de la Ibn-Kahan, ca plocon, o fată tânără și neatinsă, cu sâni mai mândri ca rodiile. Odată cu frumusețea, fata îi mai aducea califului, când i se înfățișă, și o minunată carafă de cleștar, plină cu un vin de soi.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute optzeci și patra noapte spuse:
Fata ținea carafa într-o mână, iar în cealaltă mână o cupă de aur, pe care, cu litere de rubin, erau scrise aceste stihuri:
Care dictam, sau care teriac Se poate-asemui oarecând Cu vinu-acesta, ne-ntrecutul leac Al relelor din trupuri și din gând?
Or, preaînvățatul doftor Yahia se afla în acea clipă lângă calif. Citind stihurile, începu să râdă și îi spuse califului:
— Pe Allah! O, emire al drept-credincioșilor, fetișcana aceasta și doftoria ce-ți aduce au să facă pentru întremarea ta mai mult decât toate leacurile cele de demult și cele din vremile noastre!
Pe urmă, Șeherezada, fără să se oprească, începu numaidecât snoava următoare: