Margareta
Vino cu mine, cititorule! Cine ți-a spus că nu există pe lume dragoste adevărată, devotată, dragoste veșnică? Să i se taie mincinosului limba lui ticăloasă!
Vino cu mine, cititorul meu, numai cu mine, și am să-ți arăt o asemenea dragoste!
Nu! Maestrul se înșela când la spital, în ceasul acela târziu de după miezul nopții, îi spunea lui Ivan că ea l-a uitat. Era cu neputință. Nu, ea nu-l uitase.
Înainte de toate, să dezvăluim taina pe care maestrul nu voise s-o dezvăluie lui Ivan. Pe iubita lui o chema Margareta Nikolaevna. Tot ceea ce maestrul îi povestise despre ea sărmanului poet era adevărul adevărat. I-a descris-o așa cum era: frumoasă și inteligentă. La aceasta trebuie să mai adăugăm ceva: putem spune cu convingere că multe femei ar fi dat orice să facă schimb cu Margareta — adică, să-și schimbe viața cu a ei. Femeie la treizeci de ani, fără copii, Margareta era soția unui specialist de vază, care, pe deasupra, făcuse o descoperire de importanță națională. Era tânăr, frumos, bun, cinstit, și-și adora nevasta. Margareta Nikolaevna cu soțul ei ocupau etajul de sus al unei vile superbe, aflată pe o ulicioară din apropierea Arbatului, în mijlocul unei grădini. Un loc încântător! Oricine se poate convinge de asta, dacă vrea să se ducă până acolo. Să-mi spună mie, și eu îi dau adresa, îi arăt drumul; vila mai e și astăzi acolo.
Margareta Nikolaevna nu ducea lipsă de bani. Putea să-și cumpere orice-i făcea plăcere. Printre cunoscuții soțului erau și oameni foarte interesanți. Niciodată nu avusese de-a face cu un primus. Nu cunoștea ororile traiului într-un apartament comun! În concluzie... era oare fericită? Nicio clipă! Din ziua când, la nouăsprezece ani, se măritase și se mutase în această vilă, ea nu cunoscuse fericirea. O, zei! Ce-i lipsea acestei ființe? Ce-i trebuia acestei femei, în ai cărei ochi ardea totdeauna o mică flacără de neînțeles? Ce-i trebuia acestei vrăjitoare, cu uitătura puțin crucișă, care în acea zi de primăvară ieșise ținând în mână un buchet de mimoze? Nu știu, nu am aflat. Desigur, spunea adevărul, avea nevoie de el, de maestru, nu de vila aceea în stil gotic, nici de grădina ei, și nici de bani. Spunea adevărul, pe el îl iubea.
Chiar și mie, povestitor obiectiv și un străin, mi se strânge inima la gândul sentimentului pe care l-a încercat Margareta când a venit a doua zi în căsuța maestrului (din fericire, fără să fi vorbit cu bărbatul ei, care nu se întorsese la ora fixată) și a aflat că maestrul dispăruse. A făcut totul ca să afle ceva despre el, dar, bineînțeles, nu a aflat nimic. Și s-a întors la vila ei, urmându-și cursul vieții de până atunci.
Dar de îndată ce zăpada murdară de pe trotuare și de pe străzi se luă, de îndată ce pe fereastră intră prima adiere a vântului de primăvară, jilav și neliniștitor, Margareta Nikolaevna începu să tânjească și mai mult decât în timpul iernii. Plângea deseori pe-ascuns, ceasuri în șir, amarnic. Nu știa pe cine iubește: un om viu sau unul mort? Și pe măsură ce zilele treceau pline de disperare, mai cu seamă când afară se lăsa bezna nopții, o chinuia tot mai des gândul că dragostea ei o leagă de un mort.
Trebuia să-l uite sau să moară. Nu putea să mai continue o viață ca aceasta! Nu, nu putea! Trebuia să-l uite cu orice preț, da, să-l uite! Dar el nu se lăsa uitat, asta era durerea ei!
„Da, da, aceeași greșeală!” își spuse Margareta stând lângă sobă, cu ochii ațintiți la focul pe care-l aprinsese în amintirea acelui foc ce ardea atunci, când el, maestrul, scria despre Pilat. „Ah, pentru ce am plecat în noaptea aceea de la el? Pentru ce? A fost o nebunie! M-am întors a doua zi, după cum îi făgăduisem, dar a fost prea târziu. Da, m-am întors așa cum s-a întors și nefericitul Levi Matei — prea târziu!”
Toate aceste cuvinte erau, fără îndoială, absurde, pentru că, ce s-ar fi schimbat în realitate dacă ea ar fi rămas în noaptea aceea la maestru? L-ar fi salvat? E ridicol!... am exclama noi, dar asta n-o vom face de față cu o femeie deznădăjduită.
În ziua când se iscase toată zarva fără de noimă provocată de apariția magului negru la Moscova, în vinerea aceea în care unchiul lui Berlioz a fost izgonit înapoi la Kiev, când a fost arestat contabilul și s-au mai petrecut o mulțime de alte lucruri stupide și de neînțeles, Margareta s-a trezit pe la amiază în dormitorul ei cu ferestre mari, orientate spre turnul vilei.
Deșteptându-se din somn, Margareta nu izbucni în plâns, cum se întâmpla adeseori, pentru că se trezise cu o presimțire — cu presimțirea că în ziua aceea se va întâmpla, în sfârșit, ceva. Această presimțire ea căută s-o păstreze în sufletul ei, să-i facă mai mult loc, de teamă ca nu cumva s-o părăsească.
„Cred!” șopti solemn Margareta.
„Cred că se va întâmpla ceva! Imposibil să nu se întâmple, fiindcă, mă întreb, pentru care păcate mi-a fost trimis chinul ăsta de o viață? Recunosc că am mințit, că am înșelat, că am dus o viață tăinuită, dar nu-i cu putință să fiu pedepsită pentru asta atât de crunt... Ceva se va întâmpla, negreșit, pentru că nimic nu poate să dureze o veșnicie. Și apoi, visul meu a fost prevestitor, vă jur că-i așa...”
Astfel șoptea Margareta Nikolaevna, privind storurile purpurii în care se cuibărise lumina soarelui, în timp ce se îmbrăca cu gesturi nervoase și-și pieptăna în fața unei oglinzi triple părul cârlionțat, tăiat scurt.
Visul pe care-l avusese în noaptea aceea Margareta fusese într-adevăr neobișnuit. Trebuie spus că în timpul chinurilor ei sufletești din iarna ce trecuse, nu-l visase niciodată pe maestru. Noaptea, el o lăsa în pace; numai ziua ea se chinuia cumplit. În noaptea asta însă îl visase.
Se făcea că se află într-o regiune cu totul necunoscută, tristă, posomorită sub cerul înnourat al unui început de primăvară. Sus — cerul acela cu nori mițoși, grăbiți, iar mai jos, dedesubtul norilor — un pâlc de ciori de câmp zburând mut. O punte mică și strâmbă, sub ea un râuleț tulbure de primăvară. Copaci amărâți, aproape golași. Un plop tremurător, singuratic, iar mai departe, printre copaci, la capătul unei grădini, o construcție mică din bârne, o bucătărie, sau o baie de aburi, sau naiba mai știe ce!
Totul în jur era fără viață și atât de trist, încât parcă te trăgea să te spânzuri de plopul ăsta tremurător, lângă podeț. În jur nicio pală de vânt, norii total nemișcați și niciun suflet de om. Da, iată un loc de iad pentru un om viu!
Și iată, închipuiți-vă, ușa clădirii din bârne se dă de perete și apare el. E destul de departe, dar Margareta îl vede deslușit. Nu se poate dumiri cu ce este îmbrăcat, dar își dă seama că e în zdrențe. Are părul vâlvoi, e nebărbierit. Ochii lui bolnavi sunt plini de neliniște. O cheamă, îi face semn cu mâna să se apropie. Înecându-se în văzduhul fără viață ce o învăluie, Margareta fuge spre el pe terenul accidentat și se trezește.
„Visul acesta poate să însemne una din două — își spunea Margareta Nikolaevna —, sau a murit și m-a chemat, ceea ce ar însemna că a venit să mă ia și am să mor în curând, iar asta ar fi foarte bine, căci atunci s-ar termina chinul meu, sau trăiește, și atunci visul poate să însemne că vrea să-mi aduc aminte de el! Vrea să spună că ne vom mai vedea... Da, ne vom revedea curând de tot!”
În aceeași stare de surescitare, Margareta se îmbrăcă, încercând să se convingă că, în esență, totul se potrivește cum nu se poate mai bine și că asemenea clipe trebuie să știi să le prinzi și să profiți de ele. Bărbatul său plecase în delegație pentru trei zile. Timp de trei zile și trei nopți rămânea de capul ei; nimeni n-o putea împiedica să gândească la ce voia, să viseze la ce-i plăcea. Toate cele cinci odăi de la etajul de sus al vilei, întregul apartament, pentru care ar fi invidiat-o zeci de mii de moscoviți, se aflau la dispoziția ei și numai a ei.
Dar, fiind liberă trei zile întregi, Margareta nu-și alese din tot acest apartament luxos locul cel mai bun. După ce-și bău ceaiul, se retrase într-o cămăruță întunecoasă, fără ferestre, în care se păstrau valizele și unde erau două dulapuri mari cu tot felul de vechituri. Chircită în fața unuia dintre dulapuri, deschise sertarul de jos, și, de sub un morman de cârpe de mătase, scoase singurul lucru de preț pe care-l avea în viață. Ținea în mână un vechi album din piele maronie în care avea fotografia maestrului, carnetul de la Casa de economii cu cele 10 000 de ruble depuse pe numele lui, petalele unui trandafir uscat, păstrate între filele unei foițe, și o parte dintr-un caiet în format de coală întreagă, cu pagini scrise la mașină și cu marginea de jos arsă.
Înapoindu-se în dormitor cu această comoară în mâini, Margareta Nikolaevna așeză fotografia pe oglinda triplă și rămase așa aproape un ceas cu acel caiet, mistuit în parte de foc, pe genunchi, răsfoindu-l și recitind textul; după ce-l atinseseră flăcările, acesta nu mai avea nici început, nici sfârșit: „... Întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise orașul atât de odios procuratorului. Se mistuiseră punțile suspendate care legau templul de cumplitul turn Antonius; din tării pogorâse bezna, așternându-se peste zeii înaripați ce se înălțau deasupra hipodromului, peste palatul Asmoneilor, cu meterezele lui, peste bazaruri, caravanseraiuri, ulicioare și eleștee... Pierise marele oraș, Yerushalayimul, de parcă nici n-ar fi existat vreodată...”
Margareta ar fi vrut să citească mai departe, dar mai departe nu era nimic, doar niște franjuri carbonizate, inegale.
Ștergându-și lacrimile, puse caietul deoparte și, proptindu-și coatele pe măsuța de sub oglindă, reflectându-se toată în ea, rămase multă vreme cu ochii țintă la fotografie. Apoi, într-un târziu, lacrimile îi secară. Își strânse cu grijă comoara, care, peste câteva minute, era ascunsă din nou sub cârpele de mătase și, în camera întunecoasă, zdrăngăni, încuindu-se lacătul.
Margareta Nikolaevna își îmbrăcă pardesiul, cu gândul să se ducă la plimbare. Frumoasa Natașa, femeia ei de serviciu, veni s-o întrebe ce ar dori să-i gătească pentru felul doi la masă și primi dezlegarea să-l facă la alegerea ei; ca să-i mai treacă de urât, Natașa lungi vorba cu stăpâna, povestindu-i printre altele că în ajun, la un teatru, un scamator făcuse niște trucuri atât de năstrușnice, încât lumea rămăsese buimacă; împărțise la toți pe gratis câte două flacoane de parfum străin și ciorapi, iar apoi, după sfârșitul spectacolului, când publicul ieșise în stradă, se pomeniră toți goi-pușcă! Margareta Nikolaevna se trânti pe scaunul de lângă oglindă și izbucni în hohote de râs.
— Natașa! Cum de nu ți-e rușine, ești o fată cu carte, deșteaptă... Oamenii născocesc dracu știe ce, pe la diferite cozi, iar dumneata le dai crezare!...
Natașa se îmbujoră la chip, replicându-i cu foc că nu e vorba de minciuni, fiindcă în ziua aceea chiar, văzuse ea, cu ochii ei, la un magazin alimentar de pe Arbat o cetățeană care venise în pantofi, dar, stând la rând la casă, observă deodată că rămăsese desculță, numai cu ciorapii în picioare, iar pantofii ia-i de unde nu-s. Rămăsese acolo cu ochii holbați. La călcâi se vedea o gaură cât toate zilele! Pantofii aceia fermecați îi avea de la spectacolul din seara trecută.
— Și s-a dus așa acasă?
— Așa s-a dus! zicea Natașa tot mai roșie, de ciudă că nu i se dă crezare.
— Da, aflați că aseară miliția a ridicat vreo sută de persoane. Unele cetățene, plecând de la spectacolul cu pricina, fugeau pe Tverskaia numai cu chiloții pe ele.
— Bineînțeles, de la Daria ai auzit aceste zvonuri, zise Margareta Nikolaevna.
— De mult observ că este o mincinoasă fără pereche.
Această discuție comică se încheie cu o surpriză plăcută pentru Natașa. Margareta Nikolaevna se duse în dormitor și ieși de acolo ținând în mână o pereche de ciorapi și un flacon de colonie și, spunându-i Natașei că și ea ar vrea să facă o scamatorie, îi dădu fetei ciorapii și flaconul, rugând-o un singur lucru: să nu alerge desculță pe Tverskaia și să nu asculte pălăvrăgelile Dariei. După ce se sărutară, cele două femei se despărțiră.
În timp ce troleibuzul o ducea de-a lungul Arbatului, Margareta Nikolaevna, rezemată de speteaza moale a banchetei, se gândea la ale ei, mai trăgând uneori cu urechea și la șușotelile celor doi cetățeni din față.
Aceștia, întorcând capul din când în când cu teamă — să nu-i audă cumva cine știe cine — șușoteau pur și simplu niște aiureli. Bărbatul de lângă geam, zdravăn, cărnos, cu niște ochi mici ca de porc, libidinoși, îi povestea vecinului său, un om mărunțel, că sicriul a trebuit să fie acoperit cu un văl negru...
— Nu se poate! șopti uimit mărunțelul.
— E nemaiauzit!... Și ce-a făcut Jeldîbin?
Prin vuietul uniform al troleibuzului, dinspre fereastră, se auzi răspunsul:
— Miliția judiciară... scandal mare... mister, nu alta!...
Din aceste frânturi de fraze, Margareta Nikolaevna înjghebă ceva mai coerent. Cei doi șușoteau despre un mort (nu-i pomeniseră numele) căruia azi-dimineață i se furase capul din sicriu... Iată că, din cauza asta, Jeldîbin e în toate stările. Iar cei doi care se șușotesc în troleibuz au și ei o legătură cu mortul furat.
— Apucăm oare să ne ducem după flori? se neliniștea mărunțelul.
— Zici că cremația va fi la ora două?
În cele din urmă, Margareta Nikolaevna se plictisi să mai asculte flecăreala misterioasă despre capul furat din sicriu și se bucură văzând că ajunsese la destinație și că trebuie să coboare.
După câteva minute, ședea pe o bancă de lângă zidul Kremlinului, față în față cu Manejul.
Margareta își îngusta ochii, să se ferească de soarele strălucitor, amintindu-și de visul ei din noaptea trecută și gândindu-se că exact cu un an în urmă, în aceeași zi și la același ceas, stătuse pe această bancă alături de el. Ca și atunci, geanta ei neagră se afla lângă dânsa, pe bancă. El însă lipsea acum, dar Margareta Nikolaevna vorbea totuși cu dânsul, în gând: „Dacă ești deportat, de ce nu-mi dai un semn de viață? Oamenii dau semne de viață. Nu mă mai iubești? Nu, nu știu de ce, dar nu pot crede una ca asta. Înseamnă că ai fost deportat și ai murit... Atunci, te rog, lasă-mă, dă-mi în sfârșit libertatea de a trăi, de a respira!...” Tot ea răspundea în locul lui: „Ești liberă... Nu vezi că nu te țin legată?” Apoi tot ea îi replica: „Nu, ăsta nu-i un răspuns! Dispari din amintirea mea, și-atunci voi fi liberă...”
Prin fața ei se perindau trecătorii.
Trăgând cu coada ochiului la femeia cochetă, atras de frumusețea și singurătatea ei, un bărbat tuși ca să-și dreagă glasul, se așeză pe celălalt capăt al băncii și, luându-și inima în dinți, vorbi:
— Indiscutabil, astăzi este o vreme frumoasă.
Dar Margareta îi aruncă o privire atât de posomorită, încât, ridicându-se pe dată, individul plecă.
„Iată, de pildă — urmă în gând Margareta, vorbind cu cel care-i stăpânea sufletul. — De fapt, de ce l-am alungat pe acest bărbat? Mă plictisesc, și acest donjuan nu era chiar atât de nesuferit, în afară, poate, de cuvântul acela prostesc al lui, «indiscutabil»... De ce stau așa, singură cuc, lângă acest zid? De ce mi-e viața pustie?”
Ședea acolo tristă și abătută. Dar deodată simți în piept același val de așteptare și emoție care o izbise și dimineață. Da, o să se întâmple ceva! Valul o izbi din nou, și ea-și dădu seama că era un val sonor. Prin zgomotele orașului răsunau tot mai deslușit, apropiindu-se, sunetele unei tobe și ale unor instrumente de suflat ce cântau cam fals.
Înaintea tuturor, trecând pe lângă grilajul grădinii, apăru, mergând la pas, un milițian călare, urmat de alți trei, pe jos. Apoi se ivi un camion înaintând încet; în el era îmbarcată o orchestră. În urma camionului, un autodric nou-nouț, cu sicriul pe el, acoperit de coroane și jerbe, având în cele patru colțuri câte un om în picioare: trei bărbați și o femeie.
Chiar de la distanță, Margareta a putut vedea că chipurile oamenilor care stăteau în picioare în mașina mortuară, însoțindu-l pe cel decedat pe ultimul său drum, erau zăpăcite și arătau ciudat. Mai ales acest lucru sărea în ochi în ce-o privea pe cetățeana care stătea în picioare, în colțul stâng din spate al carului mortuar.
Obrajii grași ai femeii parcă-i umfla din interior și mai mult o taină picantă, iar în ochișorii care înotau în grăsime jucau niște luminițe indecente. Încă puțin și ai fi zis că femeia va face cu ochiul spre mort și va zice: „Ați văzut vreodată una ca asta? Misticism, nu alta!...” Tot atât de zăpăcite arătau fețele celor care îl petreceau pe jos pe mort și care, cam trei sute la număr, urmau încet carul mortuar.
Margareta urmări cu privirea cortegiul, trăgând cu urechea la bătăile triste ale tobei ce se stingeau în depărtare, articulând mereu același „bum, bum, bum”, și gândi: „Ce înmormântare stranie... Și cum te întristează bum-bum-ul ăsta! Of, zău, mi-aș vinde și sufletul diavolului, să aflu doar dacă trăiește... Interesant, totuși, pe cine înmormântează?”
— Pe Berlioz Mihail Alexandrovici, se auzi alături un glas fonfăit de bărbat.
— Pe președintele Massolitului.
Adânc mirată, Margareta Nikolaevna se întoarse și zări pe bancă lângă ea un cetățean, care se așezase probabil neauzit atunci când Margareta urmărise procesiunea funerară și e de presupus că, distrată cum era, ultima întrebare și-o pusese cu glas tare.
Între timp, cortegiul își încetini mersul; capătul lui ajunsese la un stop.
— Da, urmă necunoscutul.
— Ăștia sunt într-o stare de spirit cu totul stranie. Conduc la groapă un mort, gândindu-se toți la un singur lucru: ce s-o fi întâmplat cu capul lui?
— Care cap? întrebă Margareta, privindu-l cu atenție pe vecinul ei căzut parcă din cer.
Descoperi că era mic de stat, roșu ca focul, cu un clonț uriaș ieșindu-i din gură; purta un costum în dungi, de calitate bună, cămașă scrobită, pantofi de lac și un melon pe cap. La gât avea o cravată țipătoare. Uimitor era faptul că din buzunarul de la piept, unde bărbații poartă de obicei batista sau stiloul, ieșea un os de găină.
— Da, vedeți dumneavoastră, o lămuri roșcatul.
— Azi-dimineață, în sala Griboedov, acestui mort i s-a șterpelit capul din sicriu.
— Cum se poate una ca asta?! exclamă, fără să vrea, Margareta, amintindu-și de șoaptele din troleibuz.
— Naiba știe cum! răspunse familiar roșcatul.
— De altfel, presupun că n-ar fi rău să-l întrebăm despre asta pe Behemoth. Grozav de dibaci l-au șterpelit! Un scandal nemaipomenit!... Și, mai cu seamă, e de neînțeles cine și pentru ce are nevoie de acest cap!
Deși era preocupată de gândurile ei, strania flecăreală a necunoscutului o impresionă pe Margareta Nikolaevna.
— Dați-mi voie! exclamă ea deodată.
— Ați spus Berlioz? Despre el s-a scris astăzi în ziare?...
— Cum să nu... Cum să nu...
— Va să zică, în urma sicriului merg literații? întrebă Margareta.
— Firește!
— Și dumneavoastră îi cunoașteți cum arată la față?
— Pe toți, fără excepție, se lăudă roșcatul.
— Spuneți-mi, urmă Margareta, și glasul ei sună înfundat.
— Printre ei îl vedeți cumva pe criticul Latunski?
— Ba bine că nu! răspunse roșcatul.
— Iată-l, ultimul din rândul al patrulea.
— Blondul acela? întrebă Margareta, mijindu-și ochii.
— Da, are părul de un blond cenușiu... Îl vedeți, ăla care-și tot înalță ochii spre cer!
— Care seamănă cu un pastor?
— Ăla, ăla!
Margareta nu-l mai întrebă nimic, scrutându-l pe Latunski.
— După cum văd, vorbi din nou roșcatul cu un zâmbet.
— Dumneata îl urăști pe acest Latunski!
— Mai urăsc eu și pe altcineva, îi răspunse printre dinți Margareta.
— Dar despre asta nu este interesant să vorbim.
În timpul acesta procesiunea își urmă drumul. În urma celor care mergeau pe jos, veneau acum automobile, în mare parte goale.
— Bineînțeles, nu e nimic interesant aici, Margareta Nikolaevna.
Margareta se întoarse spre el, mirată:
— Mă cunoști?
Drept răspuns, roșcatul își scoase melonul și o salută cu un gest larg.
„O adevărată mutră de răufăcător!” se gândi Margareta, privindu-l cu luare-aminte pe interlocutorul ei întâmplător.
— Eu nu te cunosc, zise ea rece.
— De unde să mă cunoști? Dar, dacă vrei să știi, am fost trimis la dumneata într-o chestiune.
Margareta păli, dându-se înapoi.
— Cu asta trebuia să începi, zise ea.
— Și nu să bați câmpii, să îndrugi dracu știe ce despre capul tăiat. Dumneata vrei să mă arestezi?
— Dar nu-i adevărat! exclamă roșcatul.
— Ce-i asta? Dacă am intrat în vorbă, neapărat trebuie să te și arestez? Pur și simplu, am o treabă cu dumneata.
— Nu înțeleg nimic. Ce treabă?
După ce aruncă un ochi în jur, roșcatul rosti misterios:
— Am fost trimis să te invit la cineva pentru astă-seară.
— Cred că aiurezi. Cine e acel cineva?
— Un foarte ilustru străin, zise cu tâlc roșcatul, îngustându-și un ochi.
Margareta se mânie foc.
— A apărut o specie nouă — codoșul de stradă! rosti ea, ridicându-se să plece.
— Aș fi recunoscător pentru asemenea însărcinări! strigă roșcatul jignit și mormăi în urma Margaretei:
— Proasto!
— Ticălosule, îi răspunse ea.
Dar în aceeași clipă auzi în spate glasul roșcatului:
— „Întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise orașul atât de odios procuratorului. Se mistuiseră punțile suspendate care legau templul de cumplitul turn Antonius. Pierise marele oraș, Yerushalayimul, de parcă nici n-ar fi existat vreodată...” Piei și dumneata, să nu te mai văd, cu caietul dumitale pârlit, cu trandafirul uscat, cu tot! Stai aici pe bancă singură și roagă-te de el să-ți dea libertatea de a trăi, de a respira; să dispară din amintirea dumitale!
Albă la față, Margareta se întoarse spre bancă. Roșcatul o privea printre gene.
— Nu înțeleg nimic, rosti ea încet.
— Despre pagini puteai afla... puteai să pătrunzi în casă să spionezi... Ai mituit-o pe Natașa, da? Dar cum ai putut să-mi afli gândurile?
Crispându-se ca de o durere, adăugă:
— Cine ești? Spune! De la ce instituție?
— Ce plictiseală! bombăni roșcatul și vorbi mai tare:
— Iartă-mă, doar ți-am spus că nu sunt de la nicio instituție. Stai jos, te rog.
Margareta se supuse fără nicio împotrivire; așezându-se însă, îl mai întrebă o dată:
— Cine ești?
— Ei, cine, mă cheamă Azazello. Dar asta tot nu-ți spune nimic.
— N-ai să-mi spui de unde ai aflat despre paginile arse și despre gândurile mele?
— N-am să-ți spun, zise rece Azazello.
— Dar despre el știi ceva? șopti rugător Margareta.
— Ei, să zicem că știu.
— Te implor, spune-mi numai un lucru... Trăiește?... Nu mă chinui!
— Trăiește, trăiește, îi răspunse în silă Azazello.
— Doamne!...
— Te rog, fără emoții și fără multă zarvă, îi zise Azazello încruntându-se.
— Iartă-mă, iartă-mă, bolborosea Margareta, acum supusă.
— Sigur că m-am supărat pe dumneata, dar, recunoaște, când un necunoscut de pe stradă invită o femeie undeva, într-o vizită... Nu am prejudecăți, te asigur — aici Margareta zâmbi cu amărăciune — dar eu niciodată nu mă văd cu niciun fel de străini, și nici nu am poftă să întrețin relații cu ei... Și afară de asta, soțul meu... Vezi, drama mea constă în faptul că trăiesc cu un om pe care nu-l iubesc... dar cred că ar fi nedemn să-i stric viața... Cu mine s-a purtat totdeauna frumos...
Vădit plictisit, Azazello ascultă vorbele ei incoerente, după care îi spuse cu asprime:
— Te rog să taci un minut.
Și Margareta amuți, supusă.
— Te invit la un străin cu totul inofensiv. Și niciun suflet de om n-o să afle despre această vizită. Asta cel puțin ți-o garantez eu.
— Ce nevoie are el de mine? îl întrebă insinuant Margareta.
— Ai să afli mai târziu despre asta.
— Înțeleg, eu trebuie să mă culc cu el, zise îngândurată Margareta.
La aceste cuvinte, Azazello scoase un „hm” arogant și-i răspunse așa:
— Orice femeie din lume, te pot încredința, ar fi visat așa ceva.
Mutra lui Azazello se strâmbă de râs.
— Dar te voi decepționa, asta nu se va întâmpla.
— Ce fel de străin?! strigă răvășită Margareta, atât de tare, încât persoanele care treceau pe lângă bancă întoarseră capul spre ea.
— Și ce interes am eu să mă duc la el?
Azazello se aplecă spre dânsa, șoptindu-i semnificativ:
— La drept vorbind, ai un foarte mare interes, profită de ocazie...
— Cum? exclamă Margareta cu ochii deodată rotunjiți.
— Dacă nu mă înșel, îmi dai de înțeles că acolo aș putea afla ceva despre el?
Azazello încuviință tăcut din cap.
— Merg! strigă cu energie Margareta, apucându-l pe Azazello de mână.
— Merg, oriunde ar fi!
Scoțând un „uf” de ușurare, Azazello se lăsă pe speteaza băncii, acoperind cu spatele lui cuvântul „Niura”, crestat cu briceagul, și zise ironic:
— Greu ți-e și cu femeile!
Și-și băgă mâinile în buzunarele pantalonilor, întinzându-și înainte picioarele.
— De ce, de pildă, m-au trimis pe mine în chestiunea asta? Mai bine se ducea Behemoth, el e plin de farmec...
— Încetează cu mistificările dumitale și nu mă mai chinui cu tot felul de enigme, îl rugă Margareta, zâmbind amar.
— Sunt o ființă nefericită, și dumneata profiți de lucrul ăsta... Mă bag într-o istorie stranie, dar, îți jur, numai pentru că m-ai ademenit vorbindu-mi despre el! Simt că toate aceste lucruri, pe care nu le înțeleg, mă amețesc...
— Fără drame, fără drame, te rog, ripostă, strâmbându-se, Azazello.
— Trebuie să înțelegi și situația în care mă aflu eu. Să iau la palme pe vreun administrator, sau să dau afară din casă vreun unchi, sau să împușc pe cineva, sau vreun alt fleac de felul ăsta, asta, da, e specialitatea mea directă. Dar să stau de vorbă cu femeile îndrăgostite, mulțumesc, nu!... Pentru că, vezi dumneata, de o jumătate de ceas mă tot chinuiesc să te conving... Ei, cum rămâne, vii?
— Vin, răspunse simplu Margareta Nikolaevna.
— Atunci fii bună și ia asta, urmă Azazello și, scoțând din buzunar o cutiuță rotundă din aur curat, o întinse Margaretei, adăugând:
— Dar ascunde-o o dată, nu vezi că se uită trecătorii? O să-ți prindă bine, Margareta Nikolaevna. Că în ultimele șase luni, dumneata ai îmbătrânit binișor de durere.
Margareta se aprinse la față, dar nu spuse un cuvânt, iar Azazello urmă:
— Astă-seară, la ora 9,30 fix, fii bună, după ce te dezbraci până la piele, să-ți ungi fața și corpul cu alifia asta. Mai departe, poți să faci ce vrei, dar să nu te depărtezi de telefon. La ora zece am să te sun și am să-ți spun tot ce ai de făcut. N-ai să ai grijă de nimic, vei fi dusă acolo unde trebuie și nu ai să ai de suferit niciun fel de neplăceri. E limpede?
Margareta rămase mută câteva clipe, apoi răspunse:
— E limpede. Obiectul acesta este din aur curat, se vede după greutate. Ce să-i faci, înțeleg foarte bine că cineva vrea să mă cumpere și să mă atragă într-o afacere dubioasă, pentru care am să plătesc foarte scump...
— Ce înseamnă asta, la urma urmei? șuieră Azazello. Iar începi?...
— Nu, stai puțin!
— Dă-mi crema înapoi!
Margareta strânse mai aprig cutiuța în pumn și spuse:
— Nu, așteaptă! Știu la ce merg. Dar o fac din cauza lui, pentru că nu mai am altă speranță în lumea asta. Vreau să-ți spun însă că, dacă mă duci la pierzanie, ai să te-acoperi de rușine! Da, de rușine! Pier din cauza dragostei!
Și, lovindu-se cu mâna în piept, Margareta se uită la soare.
— Dă-mi-o înapoi! răcni cu furie Azazello.
— Dă-mi-o înapoi, și — la dracu cu toate astea! N-au decât să-l trimită pe Behemoth!
— O, nu! exclamă Margareta, spre mirarea trecătorilor.
— Primesc să fac orice, sunt gata să joc toată comedia asta cu alifia, sunt gata să mă duc și la dracu-n praznic! Nu-ți dau cutia!
— Ptiu! vociferă pe neașteptate Azazello și, cu ochii holbați spre grilajul grădinii, îi arătă ceva cu degetul.
Margareta se uită într-acolo, fără să descopere nimic deosebit. Dar când se întoarse spre Azazello, ca să-i ceară o explicație la stupidul „ptiu!”, nu avea cine să i-o mai dea: interlocutorul ei misterios dispăruse.
Margareta băgă repede mâna în poșetă, unde, înainte de aceste țipete, ascunsese cutiuța, și se convinse că este acolo. Atunci, fără să se mai gândească la ceva, fugi grăbită din parcul Alexandrovski.