Apariția eroului
Așadar, necunoscutul îl amenințase pe Ivan cu degetul, șoptindu-i „S-s-s-t!”...
Poetul își lăsă picioarele pe podea și-și încordă privirea. Pe ușa dinspre balcon își băgă capul cu fereală un bărbat de vreo treizeci și opt de ani, brunet, cu obrajii rași, cu nasul ascuțit și ochii plini de neliniște. O șuviță de păr îi căzuse pe frunte.
Încredințându-se că Ivan e singur și trăgând cu urechea la sunetele din jur, misteriosul vizitator prinse curaj și intră în cameră. Atunci Ivan observă că și necunoscutul era îmbrăcat cu haine de spital. Purta pijama, papuci pe piciorul gol, iar pe umeri, un halat cafeniu.
Nou-venitul îi făcu lui Ivan cu ochiul, ascunse în buzunar o legătură de chei, apoi întrebă dacă se poate așeza și, primind un răspuns afirmativ, se instală în fotoliu.
— Cum ai nimerit aici? îl întrebă Ivan, în șoaptă, supunându-se degetului uscățiv care-l avertiza.
— Grilajele dinspre balcon nu sunt încuiate cu lacăt?
— Da, sunt încuiate — încuviință oaspetele —, însă Praskovia Feodorovna, o ființă tare cumsecade, e, din păcate, distrată. Cu o lună în urmă i-am șterpelit o legătură de chei, și în felul acesta pot să ies în balconul comun, care se întinde ca un brâu pe tot etajul, și să mai vizitez din când în când câte un vecin.
— De vreme ce poți ieși în balcon, rezultă că poți să și fugi de aici; sau e prea sus? se interesă Ivan.
— Nu — răspunse hotărât oaspetele —, nu pot să fug de aici, nu pentru că ar fi prea sus, ci pentru că nu am unde.
Făcu o pauză, apoi adăugă:
— Așadar, stăm închiși?
— Stăm, îi răspunse în ton Ivan, uitându-se cu atenție în ochii nou-venitului, căprui și fără astâmpăr.
— Da... — zise oaspetele, neliniștindu-se. — Sper însă că nu ești nebun furios? Pentru că, știi, nu pot îndura gălăgia, vânzoleala, folosirea forței și alte lucruri de felul ăsta. Urăsc, îndeosebi, țipetele omenești, indiferent dacă exprimă suferință, furie sau alte simțăminte. Liniștește-mă, te rog, spune-mi, așa-i că nu ești nebun furios?
— Aseară, la restaurant, l-am pocnit pe unul peste bot, mărturisi cu curaj poetul înviorat.
— Pe ce motiv? întrebă sever oaspetele.
— Păi, ca să fiu sincer, fără niciun motiv, îi răspunse, stânjenit, Ivan.
— E rușinos, îl mustră oaspetele, adăugând:
— Și apoi ia seama cum te exprimi: „l-am pocnit peste bot”... Despre om nu se poate spune sigur ce are: bot sau față. Eu însă cred că are față. Așa că, să știi, cu pumnii nu... Să te lași de treburi d-astea și pentru totdeauna.
După ce-l muștrului astfel pe Ivan, oaspetele se informă:
— Profesia dumitale?
— Poet, mărturisi cam în silă Ivan.
Vizitatorul se întristă.
— Oh! Ce ghinion pe capul meu! exclamă el.
Dar, dându-și seama că făcuse o gafă, își ceru scuze, și întrebă:
— Care-i numele dumitale?
— Bezdomnîi.
— Eh, eh... zise oaspetele, strâmbându-se.
— Nu-ți plac versurile mele? îl întrebă curios Ivan.
— Nu-mi plac nici de frică.
— Ce anume ai citit?
— N-am citit niciun vers de-al dumitale! exclamă nervos vizitatorul.
— Atunci de ce vorbești așa?
— Mare lucru! Parcă n-aș fi citit alte versuri! Deși, poate că printr-o... minune...? Bine, sunt gata să le accept. Spune, sunt frumoase versurile pe care le-ai scris?
— Oribile! rosti deodată sincer și neînfricat Ivan.
— Să nu mai scrii! făcu rugător vizitatorul.
— Promit și jur! făgădui solemn poetul.
Întăriră jurământul cu o strângere de mână, dar, tocmai în clipa aceea, din coridor se auziră niște pași domoli și glasuri.
— S-s-t! șopti oaspetele.
Și sări în balcon, închizând ușa cu grilaj.
În rezervă își băgă capul Praskovia Feodorovna, îl întrebă pe Ivan cum se simte și dacă vrea să doarmă cu lumina aprinsă ori stinsă. Acesta o rugă să lase lumina aprinsă și Praskovia Feodorovna se retrase urându-i noapte bună. Când totul se liniști, din balcon se reîntoarse oaspetele.
Acesta îi comunică în șoaptă lui Ivan că în rezerva 119 a fost adus unul nou, un grăsan cu fața stacojie, care bombăne tot timpul despre nu se știe ce valută ascunsă în canalul de ventilație și care se jură că la ei, pe Sadovaia, s-a instalat necuratul.
— Îl înjură pe Pușkin de toți sfinții și urlă întruna: „Kurolesov, bis, bis!” povesti oaspetele, cutremurându-se înspăimântat.
Dar apoi se liniști, se instală din nou în fotoliu și zise:
— De altfel, să-l lăsăm în plata Domnului.
Și, reluând firul discuției întrerupte, întrebă:
— Așadar, din ce cauză ai nimerit aici?
— Din cauza lui Pilat din Pont, răspunse Ivan aruncând o privire mohorâtă în podea.
— Cum?! strigă oaspetele, uitând de orice prudență și astupându-și în clipa următoare gura cu mâna.
— Ce coincidență extraordinară! Te implor să-mi povestești! Te implor!
Căpătând, fără vreun motiv anume, încredere în necunoscut, la început poticnindu-se și fâstâcindu-se, apoi mai cu îndrăzneală, Ivan se apucă să-i istorisească întâmplarea din ajun, de la Patriarșie prudî. Da, misteriosul hoț de chei era pentru Ivan Nikolaevici un auditor ideal. Oaspetele nu-l socotea nebun; părea foarte interesat de istorisirea poetului și, tot ascultând, până la urmă se entuziasmă la culme. Îl întrerupea mereu pe Ivan cu exclamații:
— Și, și, mai departe? Te rog din suflet, mai departe! Dar, pentru Dumnezeu, punct cu punct!
Ivan nu lăsa nimic deoparte, ba chiar îi venea mai ușor să povestească așa; treptat, treptat, ajunse la scena când, înfășurat într-o mantie albă cu căptușeală sângerie, Pilat din Pont ieșise în balcon.
Oaspetele își împreună mâinile ca pentru rugăciune, șoptind:
— O, cum am ghicit! O, cum am ghicit totul!
Descrierea morții îngrozitoare a lui Berlioz necunoscutul o întâmpină cu o observație enigmatică, în timp ce ochii îi scăpărau de ură:
— De un singur lucru îmi pare rău, că în locul lui Berlioz nu a fost criticul Latunski sau literatul Mstislav Lavrovici.
Și exclamă apoi frenetic, tot în șoaptă:
— Mai departe!
Motanul care voise să-și plătească biletul de tramvai îl amuză grozav pe oaspete; se înăbușea de un râs mut, uitându-se la Ivan, care, surescitat de succesul povestirii sale, sărea, ghemuit, imitând motanul cu grivna sub mustață.
În cele din urmă, după ce povesti întâmplarea de la „Casa Griboedov”, întristat și întunecat la chip, Ivan încheie:
— Și uite așa am ajuns aici.
Oaspetele își puse mâna cu simpatie pe umărul bietului poet, vorbind astfel:
— Nefericit poet! Dar numai dumneata singur, dragul meu, ești vinovat, ți-ai făcut-o cu mâna dumitale. Nu trebuia să te porți cu el atât de familiar și oarecum chiar obraznic. Iată răsplata. Ba ar merita încă să zici merci c-ai scăpat atât de ieftin.
— Dar cine o fi el, mă rog, la urma urmei? exclamă Ivan, scuturându-și pumnii, excitat la culme.
Oaspetele îl privi cu luare-aminte și-i răspunse tot cu o întrebare:
— Dar n-o să te enervezi prea tare? Noi, cei de aici, nu suntem oameni prea de nădejde. N-o să urmeze după aia doctor, injecții? N-o să se facă zarvă?
— Nu, nu! exclamă Ivan.
— Spune, te rog, cine-i el?
— Bine, răspunse oaspetele, urmând răspicat și convingător:
— Ieri la Patriarșie prudî te-ai întâlnit cu Satana.
După cum promisese, Ivan nu se enervă, dar rămase uluit.
— Imposibil! Nu există Satana!
— Să-mi fie cu iertare. Dar dumneata ești cel mai puțin îndreptățit s-o spui. Ai fost, după cât se pare, una din primele lui victime. Ești internat, după cum îți dai seama, într-o clinică de psihiatrie, și mai cutezi să spui că el nu există! E ciudat, crede-mă!
Zăpăcit de-a binelea, Ivan amuți.
— De-ndată ce ai început să mi-l descrii — urmă oaspetele —, am bănuit cu cine ai avut plăcerea să conversezi aseară. Și, mărturisesc cinstit, mă mir de Berlioz! În ce te privește, desigur, ești un novice, ca să zic așa...
(aici oaspetele își ceru din nou scuze)
— Berlioz însă, după câte am auzit despre el, a citit totuși ceva în viața lui! Când mi-ai relatat primele vorbe rostite de acest profesor, mi s-au risipit toate îndoielile. Pe el, dragul meu, nu poți să nu-l recunoști. De fapt, dumneata... te rog iarăși să mă ierți, cred că nu mă înșel, ești un ignorant, nu-i așa?
— Indiscutabil, încuviință Ivan, devenit de nerecunoscut.
— Ei, vezi... Doar până și chipul pe care mi l-ai descris, ochii aceia unul într-un fel, celălalt într-alt fel, sprâncenele!... Iartă-mă, dar n-ai auzit pesemne nici de opera Faust?
Ivan se simți teribil de rușinat și, cu obrajii în flăcări, începu să mormăie ceva despre o vilegiatură, o călătorie la o casă de odihnă... Din Ialta...
— Ei, tocmai ceea ce spuneam... Nu-i de mirare! Berlioz însă, repet, mă uimește... Era un om nu numai citit, dar și foarte abil. Deși, în apărarea lui trebuie să spun că, desigur, Woland e în stare să-l ducă de nas și pe unul mai ceva ca Berlioz.
— Cum ai spus?! strigă la rândul său Ivan.
— Mai încet!
Ivan se lovi cu palma peste frunte, șuierând:
— Înțeleg, înțeleg. Am văzut un W pe cartea lui de vizită. A-ia-ia-i, ce poveste!
Tăcu un timp, descumpănit, privind stăruitor discul lunii ce plutea de cealaltă parte a grilajului, apoi vorbi:
— În concluzie, se putea deci foarte bine să-l fi vizitat pe Pilat din Pont. Că doar el era născut pe vremea aceea! Și se mai zice că sunt nebun! adăugă Ivan, arătând revoltat spre ușă.
O cută amară se contura în colțul gurii oaspetelui.
— Să privim adevărul drept în față.
Și oaspetele se întoarse spre astrul nopții, care trecea repede printr-un nor.
— Și dumneata, și eu suntem nebuni, ce să ne mai ascundem după deget! Vezi, el te-a zguduit și te-ai scrântit, pentru că ai fost pesemne un teren propice pentru așa ceva. Dar ceea ce povestești s-a întâmplat, fără doar și poate, în realitate. Numai că toate acestea sunt atât de ieșite din comun, încât până și Stravinski, un psihiatru genial, nu te-a crezut. Te-a examinat?
(Ivan încuviință din cap.)
— Interlocutorul dumitale l-a vizitat pe Pilat, și a fost la dejun la Kant, iar acum se află la Moscova.
— Bine, dar o să facă prăpăd pe aici! Cumva trebuie să punem mâna pe el! ridică, nu tocmai convins, capul, vechiul Ivan, pe care noul Ivan nu izbutise încă să-l doboare de-a binelea.
— Ai încercat și-ți ajunge, ripostă ironic oaspetele.
— Nici pe alții nu-i sfătuiesc să încerce. Că o să facă prăpăd, poți fi sigur! Ah! Ce ciudă mi-e că l-ai întâlnit dumneata, și nu eu! Deși totul s-a stins și cenușa s-a așternut peste tăciuni, îți jur că pentru întâlnirea aceasta aș fi dat legătura de chei furată de la Praskovia Feodorovna; e tot ce am de dat. Sunt sărac lipit pământului.
— Dar ce nevoie ai de el?
Multă vreme oaspetele tăcu trist, cuprins de un zgâlțâit nervos, dar în cele din urmă vorbi:
— Vezi ce istorie ciudată? Mă aflu aici din aceeași cauză ca și dumneata, și anume din cauza lui Pilat din Pont.
Spunând acestea, oaspetele privi temător în jur și urmă:
— E vorba de un roman despre Pilat, pe care l-am scris acum un an.
— Sunteți scriitor? întrebă cu interes poetul.
Oaspetele, întunecându-se la față, îl amenință cu pumnul.
— Sunt maestru, spuse el cu un aer sever.
Scoase din buzunarul halatului o tichie unsuroasă, pe care era brodată cu mătase galbenă o literă majusculă M. Își puse tichia și i se arătă lui Ivan en profil și en face, pentru a demonstra că este maestru.
— Mi-a cusut-o cu mâinile ei, adăugă el misterios.
— Vreți să-mi spuneți numele dumneavoastră de familie?
— Nu mai am nume de familie, răspunse disprețuitor ciudatul oaspete.
— Am renunțat la el, cum, de altfel, am renunțat la toate în viață. Să-l lăsăm uitării.
— Vorbiți-mi, cel puțin, despre roman, îl rugă cu delicatețe Ivan.
— Cu plăcere. Viața mea, trebuie să ți-o spun, se orânduise nu tocmai obișnuit, începu oaspetele.
... De specialitate istoric, cu doi ani în urmă mai lucra încă la un muzeu din Moscova, făcând și traduceri.
— Din ce limbă? îl întrerupse cu interes Ivan.
— Cunosc cinci limbi în afară de rusă: engleza, franceza, germana, latina și greaca. Și mai citesc puțin italienește.
— Ian te uită! șopti, invidios, Ivan.
... Istoricul trăia retras, singuratic, nu avea rude și aproape nicio cunoștință la Moscova. Și, închipuiți-vă, într-o zi câștigă o sută de mii de ruble.
— Imaginează-ți uimirea mea — șopti oaspetele cu tichia neagră —; bag mâna în coșul cu rufe murdare, mă uit — același număr ca și în ziar. Obligația pe care o aveam în coș — îl lămuri el pe poet —, mi-o dăduse cineva la muzeu.
... După ce câștigase o sută de mii de ruble, misteriosul oaspete al lui Ivan se comportase în felul următor: cumpărase cărți, își părăsise camera pe care o ocupa pe strada Miasnițkaia...
— U-u-uf, ce văgăună afurisită! mârâi el.
— Știi ce sunt cei care clădesc o casă pe un teren ce le-a fost atribuit? îl întrebă oaspetele pe Ivan, și îndată îl lămuri:
— Un grup puțin numeros de escroci, care cumva a rămas până astăzi la Moscova...
... Pe o ulicioară, aproape de Arbat, închiriase două camere la subsol într-o căsuță împrejmuită de o grădină mică. Părăsi slujba de la muzeu și începu să scrie romanul despre Pilat din Pont.
— Ah! A fost o epocă de aur! șopti povestitorul, cu ochi strălucitori.
— O locuință absolut separată, pe deasupra un vestibul cu o chiuvetă — sublinie el, mândru nevoie-mare —, ferestruici joase, chiar deasupra cărării pietruite ce ducea de la poartă spre căsuță. În fața ferestrelor, la câțiva pași numai, chiar lângă gard, tufe de liliac, un tei și un arțar. Of, of, of! Iarna vedeam rareori pe fereastră niște picioare negre, și auzeam zăpada scârțâind sub pașii trecătorilor. În soba mea duduia totdeauna, vesel, focul. Deodată sosi primăvara și prin geamurile tulburi, am văzut tufele de liliac, întâi golașe, apoi îmbrăcându-se în verde. Și tocmai atunci, în primăvara trecută, se întâmplă ceva mult mai încântător decât cele o sută de mii de ruble câștigate, ceea ce este, vă rog s-o recunoașteți, o sumă uriașă!
— E adevărat, recunoscu Ivan care asculta cu luare-aminte.
— Deschisesem fereastra și ședeam în camera a doua, micuță de tot.
Oaspetele se apucă să descrie cu mâinile mobila din odaia aceea:
— Aici un divan, la peretele opus un alt divan, iar la mijloc, o măsuță cu o splendidă veioză; mai spre fereastră, cărțile; tot acolo, o mică masă de scris, iar în prima cameră — o cameră enormă, paisprezece metri! — cărți, cărți și soba. Ah, ce interior aveam! Și ce grozav mirosea liliacul. Și, de oboseală, capul meu se făcea ușor, Pilat se apropia vertiginos de sfârșit...
— Mantie albă, căptușeală roșie! Înțeleg! exclamă Ivan.
— Întocmai! Pilat se apropia vertiginos de sfârșit, se apropia de sfârșit, și de atunci știam chiar cuvintele cu care voi încheia romanul: „... Al cincilea procurator al Iudeii, călărețul Pilat din Pont.” Și, firește, ieșeam afară să mă plimb. O sută de mii, o sumă uriașă, și aveam un costum superb de haine. Sau mă duceam să iau masa la un restaurant ieftin. Pe Arbat era un restaurant foarte bun, nu știu dacă mai există și astăzi.
Apoi, oaspetele deschise larg ochii și, privind luna, își urmă șoapta:
— ... Purta în brațe un buchet de flori galbene oribile, neliniștitoare. Dracu le știe cum se numesc, dar la Moscova apar cele dintâi. Florile contrastau cu pardesiul ei negru, de primăvară. Purta în brațe un buchet de flori galbene. O culoare care aduce nenoroc. Cotind de pe Tverskaia într-o ulicioară, întoarse capul. Cunoști Tverskaia, nu-i așa? Mii de oameni se perindau pe strada asta, dar te asigur că ea mă văzu numai pe mine și mă privi, poate nu neliniștită, ci îndurerată. Pe mine mă uimise atunci nu atât frumusețea ei, cât singurătatea cu totul neobișnuită, nemaivăzută, ce i se citea în ochi. Supunându-mă acelui simbol galben, am cotit și eu în ulicioară, luând-o pe urmele ei. Pășeam amândoi tăcuți pe ulicioara strâmbă, cenușie, ea pe o parte, eu, pe cealaltă, și nu era, închipuie-ți, în afară de noi doi, țipenie de om. Mă chinuiam — aveam senzația că neapărat trebuie să-i vorbesc, și mă temeam că n-am să pot scoate o vorbă, că ea va pleca și nu o voi mai vedea, niciodată. Dar, pe neașteptate, închipuie-ți, a vorbit: „Vă plac florile mele?” Mi-amintesc de glasul ei, grav, dar cu inflexiuni neașteptate și, deși e stupid, mi se păruse în clipa aceea că ecoul răsunase în ulicioară, desprinzându-se dintr-un zid galben și murdar. Traversând grăbit strada și apropiindu-mă de ea, i-am răspuns: „Nu.” M-a privit mirată, iar eu mi-am dat seama deodată că iubisem toată viața mea această femeie! Ce istorie, nu-i așa? Ai să spui, firește, că sunt nebun?
— Nu spun deloc, sări Ivan, adăugând:
— Mai departe, vă implor.
Și oaspetele urmă:
— Da, m-a privit mirată, apoi m-a întrebat: „Nu vă plac florile?” În glasul ei mi se păruse că deslușesc ceva ostil. Pășeam alături de dânsa, străduindu-mă să țin cadența și, spre mirarea mea, nu mă simțeam câtuși de puțin stânjenit. „Ba-mi plac, însă nu de-astea.” „De care?” „Trandafirii.” În clipa următoare am regretat răspunsul meu, pentru că ea, zâmbind vinovată, își aruncă florile într-un șanț. Descumpănit, le-am ridicat și i le-am întins, însă ea, cu un zâmbet amar pe buze, le refuză: așa că ne-am urmat drumul — eu cu florile ei în mână. Am mers un timp așa în tăcere, până când ea îmi luă florile și le aruncă în mijlocul străzii, apoi își puse mâna cu mănușă neagră în mâna mea și ne-am urmat drumul unul lângă altul.
— Mai departe — se rugă de el Ivan — și, vă rog, să nu săriți nimic!
— Mai departe? repetă oaspetele întrebarea.
— Ai putea să ghicești și singur ce-a urmat.
Cu mâneca dreaptă își șterse o lacrimă neașteptată și continuă:
— Dragostea răsărise în calea noastră, așa cum din pământ răsare într-o ulicioară un ucigaș — ne lovi pe amândoi deodată! Astfel lovește fulgerul, și tot așa pumnalul! De altminteri, ea, mai târziu, susținea că lucrurile nu stau așa, că ne iubeam de mult, de când lumea, fără să ne cunoaștem, fără să ne fi văzut vreodată și că ea trăise cu un alt bărbat... iar eu acolo, atunci... cu asta, cum îi spune...
— Cu cine? insistă Ivan.
— Cu asta, ei cu, of, am uitat! se enervă oaspetele, pocnind din degete.
— Ați fost căsătorit?
— Păi da, de aia pocnesc din degete... Cu Varenka... cu Manecika... ba cu Varenka... avea o rochie în dungi, și la muzeu... Deși, nu mai țin minte. Așadar, ea îmi spuse că ieșise în ziua aceea din casă, cu flori galbene în brațe, ca eu, în sfârșit, s-o găsesc, și că, dacă nu ne-am fi întâlnit, s-ar fi otrăvit, pentru că viața-i era pustie. Da, dragostea ne lovise fulgerător, am înțeles acest lucru chiar în aceeași zi, chiar peste un ceas, când ne-am pomenit, fără să ne dăm seama, lângă zidul Kremlinului, pe chei. Stăteam de vorbă, ca și cum nu ne-am fi despărțit decât ieri, parcă ne cunoșteam de ani și ani. Ne înțeleseserăm să ne întâlnim a doua zi tot acolo, pe malul râului Moscova, și ne-am întâlnit. Soarele de mai ne zâmbea. Și în scurt timp femeia aceasta a devenit soția mea de taină. Venea la mine în fiecare zi, iar eu începeam s-o aștept de cum se iveau zorile. Cum o așteptam? Mutam de la locurile lor obiectele de pe masă. Cu zece minute înainte de ora stabilită, mă așezam la fereastră și pândeam să aud trântindu-se portița veche. Și ce curios: înainte de a o cunoaște, în curticica noastră arareori venea cineva; mai bine zis, nu venea nimeni: acum însă mi se părea că tot orașul se scurge pe la noi. Se trântește portița, îmi bate inima, și, închipuiește-ți, la nivelul feței mele, în spatele geamului, apar negreșit niște cizme murdare ale cuiva. Un tocilar. Dar cine în casa noastră are nevoie de un tocilar? Ce să ascută? Care cuțite? Ea intra o dată pe portiță, dar mie, nu mint, până atunci, pe puțin de zece ori inima îmi bătea să-mi spargă pieptul — nu alta! Apoi, când venea ora ei și ceasornicul arăta amiaza, inima pornea să bată nebunește până în clipa când, aproape fără zgomot, se apropiau de fereastră pantofii cu fundă neagră de antilopă, prinsă în cataramă de metal. Uneori se răsfăța și, oprindu-se lângă a doua fereastră, ciocănea cu vârful pantofului în geam. În aceeași clipă, ieșeam la fereastra în care ciocănise, dar pantoful dispărea, dispărea și mătasea neagră care pentru o clipă întunecase lumina zilei, și eu mă duceam să-i deschid. Te asigur că nimeni nu știa de legătura noastră, cu toate că, de obicei, nu se întâmplă așa. Nici bărbatul ei, nici cunoștințele nu știau nimic. Cei din căsuța veche, unde se afla subsolul ocupat de mine, cunoșteau situația, fără îndoială, fiindcă vedeau că vine o femeie în vizită, dar numele nu i-l știau.
— Dar cine era? se interesă Ivan foarte curios să afle povestea asta de dragoste.
Oaspetele făcu un gest care însemna că n-o să spună asta niciodată nimănui și-și urmă povestirea.
Ivan află că maestrul și necunoscuta se îndrăgostiseră atât de tare unul de altul, încât deveniseră inseparabili. Ivan își închipuia (din povestire) cele două cămăruțe de la subsol, unde veșnic domnea o penumbră deasă din cauza liliacului și a gardului. Vedea aievea mobila tapisată cu roșu, roasă, biroul, ceasornicul care suna din jumătate în jumătate de oră, și cărțile, multe cărți, ce se înălțau de la podeaua vopsită până la tavanul afumat, și soba.
Află că din primele zile ale legăturii lor, oaspetele său și tainica lui soție se convinseseră că destinul îi scosese pe unul în calea celuilalt la încrucișarea străzii Tverskaia cu ulicioara aceea, fiind făcuți unul pentru altul și sortiți să nu se mai despartă niciodată.
Din povestirea oaspetelui său, Ivan mai află cum își petreceau ziua cei doi îndrăgostiți. Când venea la el, își punea mai întâi șorțul în antreul îngust unde se afla și chiuveta cu care se mândrea atâta sărmanul bolnav, aprindea mașina de gătit cu petrol instalată pe masă, pregătea dejunul și așeza masa în prima cameră. Când se dezlănțuiau furtunile de mai, și prin fața geamurilor cam chioare se rostogoleau cu zgomot în gang șuvoaie năvalnice, amenințând să inunde și cel din urmă adăpost, cei doi îndrăgostiți aprindeau focul în sobă și-și coceau cartofi. Se ridicau aburi, coaja neagră de cartofi îți murdărea degetele. La subsol se auzeau râsete, copacii din grădină își scuturau crenguțele rupte în timpul ploii și inflorescențele albe.
După ce se sfârșiră furtunile și veni vara toridă, într-un vas de flori apărură trandafirii mult așteptați, dragi amândurora. Maestrul lucra febril la romanul său, care o absorbise și pe necunoscută.
— Zău, în unele momente eram gelos pe el, îi șoptea lui Ivan oaspetele nocturn venit din balconul scăldat în lumina palidă a lunii.
Înfigându-și în păr degetele subțiri cu unghiile ascuțite, ea citea și recitea la nesfârșit cele așternute pe hârtie, iar apoi lucra tichiuța aceea cu monogramă galbenă. Câteodată ședea chircită lângă rafturile de jos ale bibliotecii sau, stând pe un scaun și ajungând până la cele de sus, ștergea cu cârpa sutele de cotoare prăfuite. Îi prezicea glorie, îl zorea, și în perioada aceea începuse să-i spună „maestru”. Aștepta nerăbdătoare cuvintele făgăduite, ultimele cuvinte despre al cincilea procurator al Iudeii, repeta, cântat, cu glas tare, fraze răzlețe care-i plăceau și spunea că în romanul acesta e viața ei.
Romanul fusese terminat în luna august și dat unei dactilografe necunoscute care-l transcrise în cinci exemplare. În sfârșit, sosise ceasul când trebuia să părăsească refugiul tainic și să iasă în arena vieții.
— Am ieșit în arena vieții, ținând manuscrisul în mână, și atunci viața mea a luat sfârșit, șopti maestrul, plecându-și capul.
Și multă vreme după aceea tichia neagră cu „M”-ul ei galben nu s-a mai oprit din clătinat.
Oaspetele își urmă povestirea, care era acum cam incoerentă. Un singur lucru se putea înțelege: că atunci se petrecuse o catastrofă cu el.
— Nimerisem pentru prima oară în lumea literaturii; acum însă, când totul s-a sfârșit, și pieirea mea este evidentă, îmi aduc aminte de el cu groază, șopti solemn maestrul, ridicându-și mâna.
— Da, m-a uimit din cale-afară, ah, cât de mult m-a uimit!
— Cine? șopti abia auzit Ivan, temându-se să nu-l tulbure pe povestitor.
— Redactorul, ți-am spus doar, redactorul! Da, îmi citise romanul. Mă privea cu coada ochiului, de parcă mi se umflase obrazul din cauza vreunui abces la măsea; se uita într-un ungher și mai și chicotea stânjenit. Frământa manuscrisul în mână, fără rost, icnind. Întrebările lui mi se păreau ale unui nebun. Fără un cuvânt în legătură cu romanul, el mă întrebă cine sunt și de unde am răsărit, dacă scriu de mult și de ce nu s-a auzit vorbindu-se de mine mai înainte, punându-mi chiar o întrebare de-a dreptul idioată, din punctul meu de vedere: cine m-a inspirat să scriu un roman cu o temă atât de ciudată? În cele din urmă m-am plictisit și l-am întrebat direct dacă îmi va publica sau nu romanul. Începu să se agite, să mormăie, declarându-mi că singur nu poate lua o hotărâre, că opera mea trebuie citită și de alți membri ai colegiului redacțional, și anume de criticii Latunski și Ariman, precum și de literatul Mstislav Lavrovici. M-a invitat să mai vin peste două săptămâni. Când am venit după două săptămâni, am fost primit de o țipă care, de atâtea minciuni ce-i ieșeau din gură, se uita cruciș.
— Era Lapșennikova, secretara de redacție, zise zâmbind Ivan, care cunoștea prea bine lumea descrisă cu atâta mânie de oaspetele său.
— Se poate — îl opri acesta —, ei bine, ea mi-a înapoiat romanul, destul de ferfenițit și slinos. Străduindu-se să nu-mi întâlnească privirea, Lapșennikova m-a înștiințat că redacția are portofoliul asigurat pe doi ani și că, din cauza asta, problema publicării romanului meu, după cum se exprima ea, „nu se pune”.
— Ce mai țin minte din cele ce s-au mai petrecut? mormăi maestrul, frecându-și tâmpla.
— Da, petalele roșii scuturate pe prima pagină a manuscrisului meu și ochii prietenei mele. Da, ochii ei nu i-am uitat.
Povestea oaspetelui era tot mai confuză și mai plină de reticențe. Vorbi ceva despre o ploaie piezișă și despre disperarea care se înstăpânise după aceea în refugiul de la subsol; despre drumul pe care-l mai făcuse el într-un loc. În șoaptă disperată, zicea că n-o învinuiește deloc pe ea, pe aceea care îl îmboldise să lupte, o, nu, nu o învinuiește!
— Țin minte, o, da, țin minte acea pagină intercalată, blestemată pagină, mormăia oaspetele, desenând în văzduh cu două degete ale mâinilor, o foaie de ziar.
Și Ivan înțelese din următoarele fraze încâlcite că un alt redactor tipărise un mare fragment din romanul aceluia care își zicea maestru.
După spusele lui, nu trecură mai mult de două zile, când într-un alt ziar apăru un articol semnat de criticul Ariman, care se numea „Un dușman sub aripa redactorului”, în care se spunea că oaspetele lui Ivan, folosindu-se de superficialitatea, ignoranța și lipsa de cultură a redactorului, făcuse tentativa de a strecura la tipar o apologie a lui Isus Cristos.
— O, cum să nu, îmi amintesc, sări Ivan.
— Am uitat însă numele dumneavoastră.
— Să lăsăm, repet, eu nu mai am nume, îi răspunse oaspetele.
— Nu e vorba de asta. A treia zi, în alt ziar, apăru un articol semnat de Mstislav Lavrovici, în care autorul cerea să se lovească și să se lovească tare în „pilatism” și în cel care și-a pus în gând să-l strecoare (din nou același cuvânt afurisit) în presă. Uluit de cuvântul acesta nemaiauzit, „pilatism”, am despăturit și un al treilea ziar. Am găsit acolo două articole: unul — al lui Latunski, celălalt — semnat cu inițialele „N. E.” Te asigur că cele scrise de Ariman și Lavrovici se puteau socoti o glumă în comparație cu opera lui Latunski. E de ajuns să-ți spun că articolul în cauză se intitula „Un militant de rit vechi”. Mă absorbise într-atât lectura articolelor despre persoana mea, încât nu observasem cum ea (uitasem să închid ușa) își făcuse apariția ținând umbrela udă și niște ziare muiate de ploaie în mână. Ochii îi ardeau, mâinile îi tremurau și erau reci. Întâi s-a repezit să mă sărute, apoi, cu glasul răgușit, bătând cu palma în masă, mi-a declarat că-l va otrăvi pe Latunski.
Auzind cuvintele maestrului, Ivan scânci stânjenit, dar fără să spună o vorbă cu glas tare.
— Au venit apoi zile tare triste. Romanul era scris, nu mai aveam ce face, și amândoi nu făceam altceva decât să stăm pe jos, pe un covoraș din fața sobei și să privim focul. De altfel, acum ne despărțeam mai des decât înainte. Ea pleca să se plimbe. Iar mie mi s-a întâmplat ceva original, cum mi s-a mai întâmplat de multe ori în viață... Pe neașteptate mă făcusem cu un prieten. Da, da, da, închipuiește-ți. În general, nu prea sunt dispus să mă apropii de oameni, sunt suspicios, neîncrezător. Și închipuiește-ți, neapărat mi se strecoară în suflet cineva neprevăzut, neașteptat și care, aparent, semănând cu dracu știe ce, mie începe să-mi placă grozav. Tot așa și atunci, în vremea aceea blestemată, s-a deschis deodată portița grădinii noastre mici. Țin minte că era și o zi tare frumoasă. Ea nu era acasă. Pe portiță intră un om, s-a dus în casă, avea o treabă cu proprietarul meu, apoi a coborât în grădină și cumva, în doi timpi, făcu cunoștință cu mine. S-a recomandat că este ziarist. Mi-a plăcut atât de mult, încât, închipuiește-ți, și astăzi uneori îmi aduc aminte de el și mi-e dor de el. Mai departe — a început să treacă adesea pe la mine. Am aflat că este necăsătorit, că stă aproape de mine, într-un apartament cam ca al meu, dar că e destul de strâmtorat acolo, și multe altele... Nu mă invita să trec pe la el. Soției mele nu i-a plăcut, ba chiar i-a fost antipatic. I-am luat apărarea. Iar ea a spus: „Fă cum vrei, dar îți spun că omul acesta este respingător.” Am izbucnit în râs. Da, însă, de fapt, de ce m-a atras? Adevărul e că, în general, fără surprize lăuntrice, în carapacea lui, omul nu e interesant. O astfel de surpriză avea Aloizi (da, uitasem să spun că noua mea cunoștință se numea Aloizi Mogarîci). Nu întâlnisem niciodată până atunci și sunt convins că nici nu voi întâlni un om cu o minte ca a lui Aloizi. Dacă nu înțelegeam sensul unei notițe de ziar, Aloizi mi-o explica textual într-o clipă și unde mai pui că o făcea ușor, în doi timpi. Același lucru se petrecea și cu problemele și fenomenele legate de viață. Dar asta era puțin. Aloizi m-a cucerit prin pasiunea sa pentru literatură. Nu s-a liniștit până nu am căzut de acord să-i citesc romanul meu, din scoarță în scoarță, și trebuie să-ți spun că despre roman s-a pronunțat foarte măgulitor, dar cu o precizie uluitoare, a semnalat toate observațiile redactorului, referitoare la acest roman, de parcă ar fi asistat la întrevedere. Nimerea sută la sută, cum s-ar spune. Afară de asta, mi-a explicat cu precizie matematică de ce romanul meu nu a putut fi tipărit, și mi-am dat seama că nu se înșală. Spunea direct: capitolul cutare nu poate să meargă... Articolele, remarcă, te rog, nu mai conteneau. La primele am râs. Dar, pe măsură ce apăreau, se schimba și atitudinea mea față de ele. Al doilea stadiu a fost acela al mirării. Cu tot tonul lor amenințător și încrezut, se simțea ceva extrem de fals și plin de ezitare, literalmente în fiecare rând al acestor articole. Mi se părea tot timpul, și nu mă puteam dezbăra de această senzație, că autorii acestor articole spun altceva decât ceea ce ar vrea să spună și că tocmai aceasta provoacă furia lor. După aceea, închipuiește-ți, veni și a treia fază — faza fricii. Nu era vorba de teama de aceste articole, nu, pur și simplu mă cuprindea teama de alte lucruri care nu aveau nicio legătură cu articolele și nici cu romanul. Astfel, de exemplu, mă temeam de întuneric. Într-un cuvânt, făcusem o boală psihică. Mi se părea, mai ales când eram gata să adorm, că o caracatiță mlădioasă și rece își strecoară tentaculele drept spre inima mea. Și a trebuit să încep să dorm cu lumina aprinsă. Iubita mea se schimbase mult (despre caracatiță nu-i vorbisem, desigur, dar își dădea seama că e de rău cu mine), slăbise și-și pierduse rumeneala, nu mai râdea niciodată și se ruga întruna de mine s-o iert că mă sfătuise să-mi public un fragment din roman. Spunea să las totul baltă, să plec în Sud, pe țărmul Mării Negre, cheltuind pentru această călătorie tot restul de bani ce-mi rămăsese din suta de mii. Era foarte stăruitoare, și ca să n-o contrazic (ceva îmi spunea că nu-mi va fi dat să plec pe litoralul Mării Negre), îi făgăduisem să-i fac pe plac într-una din zile. Mi-a spus că-mi va cumpăra chiar ea biletul de tren. Atunci, am scos toți banii mei, adică circa zece mii de ruble, și i-am dat. „De ce atât de mult?” se mirase ea. I-am răspuns că mi-e frică de hoți și c-o rog să-mi păstreze banii până ce plec. Luând banii și punându-i în poșetă, m-a sărutat și mi-a spus că ar fi preferat să moară decât să mă lase singur în halul în care mă aflam, dar că este așteptată, că se supune — e nevoită s-o facă — și că se va întoarce a doua zi. Mă implora să nu mă tem de nimic. Era-n amurg, pe la mijlocul lui octombrie. A plecat. M-am întins pe divan și am adormit, fără să aprind lumina. M-am trezit cu senzația că în odaie se afla din nou caracatița. Bâjbâind prin întuneric, cu chiu, cu vai am reușit să aprind lampa. Ceasul meu de buzunar arăta ora două noaptea. Mă culcasem indispus ca să mă trezesc bolnav. Deodată, mi se păru că bezna autumnală va sparge geamurile, va curge în odaie și mă voi îneca în ea ca într-o cerneală. Când m-am ridicat din pat, nu mai eram stăpân pe mine. Am scos un țipăt, mi-a fulgerat prin minte să fug la cineva, fie și la gazda mea care locuia sus. Mă luptam cu mine însumi ca un om ieșit din minți. Izbutisem să ajung până la sobă, să aprind focul. Când lemnele au început să trosnească și ușița să se cutremure, m-am simțit mai ușurat. Repezindu-mă în antreu, am aprins lumina, am găsit o sticlă de vin alb, am destupat-o, am dus-o la gură și m-am pus pe băut. Teama mi se mai potolise, așa încât am izbutit să mă înfrânez și să nu alerg sus la gazda mea; m-am întors deci lângă sobă. Deschizând ușița sobei, am lăsat să mi se încingă bine fața și mâinile, șoptind: „Trebuie să simți că mi s-a întâmplat o nenorocire... Vino, vino, vino!...” Dar nu venea nimeni. În sobă duduia focul, ploaia turna șfichiuind geamurile. Atunci se mai întâmplă ceva. Scoțând din sertarul mesei caietele cu romanul scris de mână și exemplarele dactilografiate, am început să le ard. E o treabă foarte grea, fiindcă hârtia scrisă arde anevoie. Rupându-mi unghiile, sfâșiam caietele, așezându-le în picioare printre bucățile de lemn și scormonind foile cu vătraiul. Erau clipe când cenușa mă biruia, înăbușind flăcările, dar mă luptam cu ea, și romanul meu, împotrivindu-se cu înverșunare, pierea totuși. Prin fața ochilor îmi treceau slove cunoscute, galbenul flăcărilor se furișa nestăvilit, mâncând paginile de jos în sus, dar cuvintele tot mai stăruiau. Piereau doar atunci când hârtia se înnegrea și, înarmat cu vătraiul, eu le veneam de hac, cuprins de turbare. Deodată, se auzi cineva zgâriind încetișor la geam. Inima îmi zvâcni și, aruncând pe foc ultimul caiet, m-am repezit să deschid. Niște trepte de cărămidă duceau din subsol în sus, spre ușa dinspre curte. Poticnindu-mă, am ajuns în goană la ușă și am întrebat încet: „Cine e?” Și mi-a răspuns glasul ei: „Eu sunt...” Nu mai știu cum am reușit s-o scot la capăt cu lanțul, cu cheia. Abia păși pragul, că se lipi de mine, udă toată de ploaie, cu obrajii uzi, cu părul despletit, tremurând ca varga. Nu eram în stare să vorbesc, repetam un singur cuvânt: „Tu... tu...” Apoi glasul mi s-a frânt și am alergat amândoi în subsolul meu. Ea și-a lăsat paltonul în antreu și am intrat repede în prima odaie. Cu un țipăt înăbușit, ea s-a repezit spre sobă și, cu mâinile, a scos din flăcări ultimul teanc pe care focul nu-l mistuise încă. Fumul umpluse încăperea. Stingeam cu picioarele focul, iar ea, trântită pe divan, a izbucnit într-un plâns convulsiv, nestăvilit. După ce s-a mai liniștit, i-am spus: „Am început să urăsc romanul ăsta și mă tem. Sunt bolnav. Mi-e frică...” Ea s-a ridicat de pe divan, spunând: „Doamne, ești tare bolnav! Pentru ce, pentru ce trebuie să suferim? Dar te voi salva, da, te voi salva. Of, de ce, de ce toate acestea?” Îi vedeam ochii umflați de fum și de lacrimi, îi simțeam mâinile reci mângâindu-mi fruntea. „Am să te vindec, da, am să te vindec”, bolborosea ea, înfigându-și degetele în umerii mei. „Ai să-l reconstitui. De ce, ah, de ce n-am luat la mine un exemplar?” Rânjind de furie, mi-a spus ceva nedeslușit, apoi, cu buzele strânse, s-a apucat să adune și să îndrepte filele cu marginile arse. Era un capitol din mijlocul romanului, nu mai țin minte care anume. A rânduit cu grijă filele, le-a învelit în hârtie, legându-le cu o panglică. Fiecare gest al ei, fiece mișcare vădeau acum o nestrămutată hotărâre și stăpânire de sine. Îmi ceru vin și, după ce bău, vorbi mai liniștită: „Uite cum se plătește minciuna!” rosti ea. „Nu vreau să mai mint de-acum încolo! Aș fi rămas și acum la tine, dar nu-mi vine să procedez în felul ăsta. Nu vreau ca bărbatul meu să rămână pentru totdeauna cu ideea că am fugit de la el, pe ascuns, noaptea... Nu mi-a făcut niciodată vreun rău... Adineauri a fost chemat de urgență; la ei, la uzină, a izbucnit un incendiu. O să se întoarcă repede. Mâine dimineață am să mă explic cu el. Îi voi spune că iubesc pe un altul și voi veni pentru totdeauna la tine. Spune, poate nu vrei să vin?” „Biata de tine, sărmana de tine”, am zis eu. „N-am să îngădui să faci una ca asta. Mie are să mi se întâmple ceva rău, și nu vreau să pieri și tu o dată cu mine.” „E singura cauză?” m-a întrebat ea, apropiindu-și ochii de ai mei. „Singura.” S-a înviorat nespus, s-a lipit de mine și, luându-mă de gât, mi-a zis: „Ba pier cu tine. Mâine dimineață voi fi aici.” Și iată ce-mi mai amintesc din viață: o fâșie de lumină din vestiarul meu, iar în această lumină, o șuviță răvășită de păr, bereta ei și ochii dârzi, plini de hotărâre. Îmi mai amintesc o siluetă neagră în pragul ușii de la intrare și un pachețel alb. „Te-aș însoți, dar nu mai sunt în stare să mă întorc singur, mi-e frică.” „Nu te teme. Rabdă câteva ceasuri. Mâine dimineață voi fi la tine.” Acestea au fost ultimele ei cuvinte din viața mea...
— Sst! își curmă singur vorbele bolnavul, punându-se în gardă și ridicând degetul.
— Tare zbuciumată e noaptea asta — noapte cu lună.
Maestrul dispăru pe balcon. Ivan auzi pe coridor un zgomot de roți, cineva sughiță de plâns și scoase un țipăt slab.
Când se așternu iar liniștea, oaspetele își făcu din nou apariția anunțându-l pe Ivan că în rezerva 120 fusese instalat cineva și că noul locatar se tot roagă să i se dea capul înapoi. Interlocutorii tăcură o vreme, îngrijorați, apoi, liniștindu-se, reînnodară firul povestirii întrerupte. Oaspetele dădu să deschidă gura, dar noaptea se brodise într-adevăr agitată. Pe coridor mai răsunau glasuri; atunci oaspetele se aplecă și-i vorbi lui Ivan la ureche, dar atât de încet, încât toate cele povestite abia ajunseră la știrea poetului, în afară de prima frază, care suna astfel:
— La un sfert de oră după ce ea m-a părăsit, am auzit pe cineva bătând în geamul meu...
Bolnavul fu, pesemne, adânc tulburat de ceea ce-i povestea poetului la ureche.
Din când în când, obrazul îi tremura convulsiv. În ochi i se cuibăriseră teama și focul zbuciumat al mâniei. Maestrul arăta undeva în direcția lunii care pierise de mult din balcon. Numai după ce amuțiră toate sunetele de afară, oaspetele se dădu mai la o parte și vorbi cu glas normal:
— Da, și astfel, la mijlocul lui ianuarie, într-o noapte, îmbrăcat cu același palton, numai cu toți nasturii lipsă, zgribulit de frig, am ajuns în curticica mea. În spatele meu se înălțau troiene de zăpadă, care acoperiseră tufele de liliac, iar în față, jos, se vedeau ferestrele mele, mici, slab luminate, cu storurile lăsate. Lipindu-mă de prima fereastră, am tras cu urechea: în odăile mele cânta un patefon. Atâta am putut să aud, că de văzut nu puteam vedea nimic. După ce am rămas câteva clipe așa, lângă geam, am ieșit pe portiță în ulicioară. Se dezlănțuise viscolul. Un câine s-a repezit la picioarele mele, m-am speriat și am trecut repede de partea cealaltă a străzii. Frigul și acel sentiment de teamă, care mă însoțea pretutindeni în ultima vreme, mă făceau să-mi pierd cumpătul. Nu aveam unde să mă duc, și cel mai simplu lucru ar fi fost, fără îndoială, să mă arunc sub un tramvai ce trecea pe strada în care dădea ulicioara mea. Vedeam de departe cutiile lor, luminate pe dinăuntru și îmbrăcate pe din afară într-o pojghiță de gheață, și auzeam scrâșnetul lor dezgustător în cătușele gerului. Dar, scumpul meu vecin, problema era că frica pusese stăpânire pe fiece fibră a trupului meu. Și așa cum mă speriasem de un câine, mă temeam și de tramvai. Da, boală mai rea decât a mea, să știi că nu afli alta în toată clădirea asta!
— Bine, dar puteați s-o înștiințați, zise Ivan, plin de compătimire pentru nefericitul bolnav.
— Și unde mai pui că la dânsa au rămas și banii dumneavoastră. Sunt convins că i-a păstrat, nu-i așa?
— Nici să nu te îndoiești de asta, sigur că i-a păstrat. Dar dumneata, după câte văd, nu mă prea înțelegi. Sau, mai curând, mi-am pierdut eu capacitatea de altădată de a descrie ceva. De altfel, nici n-o regret până-ntr-atât, deoarece n-o să mai am nicicând nevoie de această capacitate. Ea — aici oaspetele privi cu venerație, undeva, în bezna nopții — ar fi primit o scrisoare din balamuc. Poți trimite cuiva o scrisoare când ai o asemenea adresă?... Pot eu, un bolnav psihic, să-i scriu?... Glumești, dragul meu! S-o fac nefericită? Nu, nu sunt în stare de una ca asta.
Ivan nu știu ce să răspundă. Însă taciturnul Ivan îl înțelegea pe oaspetele său și-i părea rău de el. Acesta, chinuit de amintiri, dădea din cap, scuturându-și tichia neagră și murmurând:
— Sărmana femeie, nădăjduiesc însă că m-a uitat...
— Dar vă puteți face bine... zise sfios Ivan.
— Sunt incurabil, ripostă calm oaspetele.
— Când Stravinski îmi spune că mă va readuce la viață — nu-l cred. E foarte uman și nu vrea decât să mă consoleze. Nu neg, de altfel, că acum starea mea s-a îmbunătățit mult. Da, și unde am rămas?... Era ger și tramvaiele astea care alergau nebunește... Știam că se deschisese clinica aceasta, și am străbătut orașul pe jos, ca să ajung aici. Nebunie! Cu siguranță că aș fi murit degerat, după ce am ieșit din oraș, dacă nu mă salva o întâmplare. La vreo patru kilometri de barieră, staționa un camion în mijlocul șoselei. Suferise o pană. Apropiindu-mă de șofer, l-am rugat să mă ia și pe mine. Spre mirarea mea, șoferului i s-a făcut milă de mine și m-a luat. Camionul mergea în direcția clinicii și m-a adus chiar până aici. M-am ales doar cu degetele de la piciorul stâng degerate. Dar s-au vindecat. Și iată-mă de aproape patru luni în clinică. Și, știi ceva, găsesc că nu e deloc rău aici. Nu trebuie să-ți faci planuri grandioase, scumpul meu vecin, ascultă ce-ți spun! Eu, de pildă, voiam să fac o călătorie în jurul pământului. Ce să-i faci, se vede că nu mi-e dat s-o întreprind. Văd doar o porțiune neînsemnată a acestui pământ. Cred că nu este cea mai frumoasă, dar, repet, nu e chiar atât de rău. Uite, vine vara la noi și, după cum promite Praskovia Feodorovna, iedera se va cârlionța în balcon. Cheia mi-a lărgit posibilitățile. Vor fi nopți cu lună. Ah, luna s-a și dus! Și se lasă răcoarea. A trecut de miezul nopții. E timpul să mă întorc în camera mea.
— Spuneți-mi, vă rog, ce a fost mai departe cu Yeshua și cu Pilat? îl rugă Ivan.
— Vă implor, vreau să știu.
— O, nu, nu, răspunse oaspetele, cutremurându-se chinuit.
— Tremur ori de câte ori mi-aduc aminte de romanul meu. Cunoscutul dumitale de la Patriarșie prudî ar fi făcut-o mai bine decât mine. Îți mulțumesc pentru conversație. La revedere.
Și înainte ca Ivan să se dezmeticească, grilajul se închise cu un clinchet ușor, oaspetele făcându-se nevăzut.