Eliberarea maestrului
În dormitorul lui Woland toate erau ca înainte de bal. Woland stătea în cămașă pe pat; numai Hella, în loc să-i fricționeze piciorul, pregătea cina pe masa la care se jucase înainte partida de șah. Koroviev și Azazello își scoseseră fracurile și ședeau lângă masă, iar între ei trona, se-nțelege, motanul, care nu voise să se despartă de cravata lui, deși ea se transformase într-o cârpă murdară. Clătinându-se, Margareta se apropie de masă și se sprijini în ea. Ca și prima dată, Woland îi făcu un semn să se apropie și o invită să se așeze lângă el, pe pat.
— A fost tare chinuitor, nu-i așa?
— O, nu, messire, răspunse ea abia auzit.
— Noblesse oblige, remarcă motanul, turnându-i Margaretei o licoare străvezie într-un pahar pentru vin negru.
— E votcă? îl întrebă cu glas slab Margareta.
Motanul sări în sus, adânc jignit.
— Dați-mi voie, regină, rosti el răgușit.
— Cum mi-aș fi îngăduit să ofer votcă unei doamne? E spirt curat!
Margareta îi zâmbi, încercând să respingă paharul.
— Bea fără frică, îi zise Woland.
Și Margareta, ascultătoare, luă paharul în mână.
— Așază-te, Hella, porunci Woland, explicându-i apoi Margaretei:
— Noaptea cu lună plină e o noapte de sărbătoare: eu cinez de obicei într-o societate restrânsă, alcătuită din prieteni și slugi. Așadar, cum te simți? Cum a trecut acest bal istovitor?
— Uluitor! croncăni Koroviev.
— Toți erau fermecați, înamorați, striviți! Cât tact, câtă pricepere, farmec și charme!
Woland ridică paharul și ciocni cu Margareta. Aceasta și-l bău docilă pe-al ei, crezând că după ce-l va bea își va da sfârșitul. Dar nu se petrecu nimic rău. Simți în stomac o căldură vie, în ceafă un zvâcnet ușor și-și recăpătă puterile ca și cum s-ar fi deșteptat dintr-un somn lung, înviorător; pe deasupra simți și o foame de lup. Aducându-și aminte că nu luase nimic în gură din dimineața zilei precedente, pofta de mâncare îi spori și mai tare... Așa că începu să înfulece cu lăcomie caviarul.
Behemoth își tăie o bucată de ananas, puse pe ea sare, piper și o mâncă; după care trase atât de semeț un al doilea pahar de spirt, încât îi făcu pe toți să-l aplaude.
Când Margareta goli și ea al doilea pahar, lumânările din candelabre prinseră a licări mai viu, iar focul se înteți în șemineu. Nu se simțea deloc amețită. Mușcând din carne cu dinții ei albi, se desfăta cu sucul gustos, urmărindu-l din ochi pe Behemoth cum ungea cu muștar o stridie.
— De ce nu pui și niște struguri deasupra? îi zise încet Hella motanului, dându-i un ghiont.
— Rog să nu mi se dea lecții, replică acesta.
— Am ospătat destul la fel și fel de mese, fii fără grijă, știu să mă port!
— Ah, ce plăcut e să cinezi așa, în fața șemineului, în intimitate, într-un cerc restrâns, se auzi glasul dogit al lui Koroviev...
— Eu aș zice, Fagot, că și balul are farmecul și anvergura lui, replică motanul.
— N-are niciun farmec și nicio anvergură, interveni Woland.
— Iar urșii ăștia stupizi și tigrii din bar erau cât pe ce să-mi provoace o migrenă cu urletele lor.
— De acord, messire, zise motanul.
— Dacă dumneavoastră găsiți că nu are anvergură, apoi și eu, numaidecât, am să încep să fiu de aceeași părere.
— Ia vezi! îi răspunse Woland.
— Am glumit, zise cu smerenie motanul.
— Iar în ce-i privește pe tigri, am să ordon să fie prăjiți.
— Tigrii nu se pot mânca, interveni Hella.
— Crezi? În cazul acesta, vă rog să ascultați, dădu glas motanul și, mijindu-și ochii de plăcere, povesti cum, odată, a pribegit timp de nouăsprezece zile în pustiu și singurul lucru pe care îl mânca era carnea tigrului ucis de el. Toți ascultară cu interes această povestire captivantă, iar când Behemoth o termină, exclamară toți în cor:
— Gogoși!
— Lucrul cel mai interesant în aceste gogoși — spuse Woland — este că sunt gogoși de la primul la ultimul cuvânt.
— Ah, da? Gogoși? exclamă motanul.
Și toți își ziseră că va începe să protesteze, dar el nu făcu decât să spună încet:
— Istoria ne va judeca.
— Spune-mi, te rog, îl întrebă Margareta pe Azazello, înviorată de votcă.
— Dumneata l-ai împușcat pe acel fost baron?
— Firește, răspunse Azazello.
— Cum era să nu-l împușc? Trebuia neapărat împușcat.
— M-am tulburat atât de tare! exclamă Margareta.
— Totul s-a petrecut atât de neașteptat!
— Nu e nimic neașteptat în toate astea, o contrazise Azazello.
Iar Koroviev se porni să urle și să se văicărească:
— Cum să nu te tulburi? Și mie au început să-mi tremure picioarele! Pac! O dată! Și baronul prăvălit pe-o coastă!
— Eu eram cât pe ce să fac o criză de isterie, adăugă motanul, lingând lingura cu icre negre.
— Iată ce nu pot înțelege, zise Margareta în timp ce scântei aurii de la pocalul de cristal sclipeau în ochii ei.
— Oare, într-adevăr, afară nu se auzea muzica și, în general, zgomotul acestui bal?
— Sigur că nu se auzea, regină, îi explică Koroviev.
— Asta trebuie făcut în așa fel ca să nu fie auzit nimic. Trebuie făcut totul cu cât mai multă grijă.
— Sigur, sigur că da... Pentru că omul acela de pe scară... Uite, când am trecut cu Azazello... Și încă unul, aflat lângă intrare... Eu cred că el urmărea apartamentul dumneavoastră...
— Exact, exact! strigă Koroviev.
— Așa este, dragă Margareta Nikolaevna. Dumneata confirmi bănuielile mele! Da, el urmărea apartamentul! Eu însumi l-am luat întâi drept un docent universitar distrat sau un îndrăgostit care tânjește pe scară. Dar nu, nu! Ceva mă durea la lingurică! Ah, el urmărea apartamentul! Și un altul lângă intrare, la fel! Și cel care stătea în gang!
— Uite, ar fi interesant de știut ce se va întâmpla dacă or să vină să vă aresteze? întrebă Margareta.
— Or să vină negreșit, încântătoare regină, negreșit! răspunse Koroviev.
— Simte inima mea că or să vină! Bineînțeles, nu acuma, însă la timpul său vor veni negreșit. Dar presupun că nu se va întâmpla nimic interesant.
— Ah, ce tulburată am fost când l-am văzut prăbușindu-se! urmă ea, aflându-se, pesemne, încă sub impresia asasinatului.
Pentru prima oară în viața ei asistase la o crimă!
— Probabil că știi să tragi foarte bine?
— Destul de bine, răspunse Azazello.
— Și la ce distanță tragi: la câți pași? îl întrebă Margareta nu prea deslușit.
— Depinde în ce trag, îi răspunse cu judecată Azazello.
— Una e să ochești cu ciocanul în geamul criticului Latunski și alta, în inima lui.
— În inimă! exclamă Margareta, ducându-și mâna la inimă.
— În inimă! repetă ea cu glas surd.
— Cine e criticul ăsta? întrebă Woland, uitându-se la Margareta printre gene.
Azazello, Koroviev și Behemoth își pironiră privirile, rușinați, în podea, în timp ce Margareta răspunse, roșindu-se:
— E un critic. În seara asta i-am devastat apartamentul.
— Ia te uită! Și pentru ce, mă rog?...
— El, messire — îi explică Margareta —, l-a nenorocit pe un maestru.
— Și de ce trebuia să te ostenești singură?
— Îngăduiți-mi mie, messire, strigă fericit motanul, sărind de pe scaun.
— Dar astâmpără-te odată, mormăi Azazello, sculându-se.
— Dau eu o fugă pân-acolo...
— Nu! strigă Margareta.
— Nu, vă implor, messire, opriți-l, nu faceți asta!
— Cum vrei, cum vrei, răspunse Woland.
Și Azazello își reluă locul.
— Așadar, unde am rămas, neprețuită regină Margot? trăncăni Koroviev.
— Ah, da, era vorba despre inimă... El nimerește în inimă.
Spunând aceasta, Koroviev își întinse un deget lung înspre Azazello:
— La alegere — în orice ventricul sau auricul.
La început, Margareta nu pricepu ce vrea să spună, dar apoi, prinzând sensul cuvintelor, exclamă mirată:
— Bine, dar acestea nu se văd!
— Scumpa mea, urmă cu glas spart Koroviev.
— Aici e-aici, că nu se văd! Ăsta-i tot tâlcul! Că, într-un obiect pe care-l vezi, oricine poate să nimerească!
Și Koroviev scoase din sertarul mesei un șeptar de pică, îl întinse Margaretei și o rugă să însemne pe el cu unghia unul din puncte. Margareta însemnă punctul de sus, din dreapta. Apoi Hella ascunse cartea sub pernă, strigând:
— Gata!
Azazello, care stătea cu spatele spre pernă, scoase din buzunarul pantalonilor un pistol automat negru, își puse țeava acestuia pe umăr și, fără să întoarcă ochii spre pat, trase, înfricoșând-o pe Margareta. După aceea, scoaseră de sub perna găurită șeptarul — glonțul nimerise drept în punctul însemnat de Margareta.
— N-aș vrea să mă întâlnesc cu dumneata când ții în mână revolverul, zise Margareta, aruncându-i priviri cochete lui Azazello. Avea o slăbiciune pentru toți oamenii în stare să facă ceva la perfecție.
— Neprețuită regină, piui Koroviev.
— Nu-i doresc nimănui să-i iasă înainte, chiar și când n-are în mână revolver! Pe cuvântul de onoare al unui fost dirijor de cor și cântăreț că omul acela n-ar fi de felicitat.
Motanul, care șezuse încruntat în timpul experienței cu tragerea, deodată anunță:
— Mă angajez să bat recordul cu șeptarul.
Drept răspuns, Azazello mârâi ceva. Motanul însă era încăpățânat și ceru nu un revolver, ci două. Azazello scoase al doilea revolver aflat în buzunarul al doilea din spatele pantalonilor și, strâmbându-și disprețuitor gura, i-l întinse lăudărosului împreună cu primul revolver. Notaseră două puncte pe șeptar. Motanul se pregăti îndelung, întorcându-și ochii de la pernă. Margareta ședea cu mâinile la urechi și se uita la bufnița care dormita pe stelajul căminului. Motanul trase din amândouă revolverele, după care Hella scoase un țipăt strident, bufnița ucisă căzu de pe cămin, iar ceasul, spart, se opri. Hella, care avea o mână însângerată, îl apucă cu un urlet de blană pe motan, iar el, drept răspuns, o înșfăcă de păr și amândoi, încolăcindu-se, zvârcolindu-se, alunecară pe podea. Unul din pocale căzu de pe masă și se sparse.
— Luați-o de pe mine pe drăcoaica asta, care a turbat! urlă motanul, respingând-o pe Hella, ce ședea călare pe el.
Pe bătăuși i-au despărțit, iar Koroviev suflă în degetul Hellei, străpuns de glonte, și acesta se vindecă pe loc.
— Nu pot să trag când se vorbește în jurul meu! strigă Behemoth, străduindu-se să pună la loc un smoc uriaș de păr, smuls din spinarea lui.
— Fac pariu că toată tărășenia asta a făcut-o dinadins, zise Woland, zâmbind Margaretei.
— El trage bine.
Hella s-a împăcat cu motanul și, în semn de împăcare, s-au sărutat. Apoi a fost scoasă de sub pernă cartea și s-a verificat. Nu era atins niciun punct, afară de cel străpuns de Azazello.
— Asta-i imposibil, susținea motanul, uitându-se la carte în lumina candelabrului.
Cina veselă continua. Lumânările se topeau în candelabre, din șemineu se răspândea prin cameră, unduind, o căldură uscată și înmiresmată. Margareta își potolise foamea și se simțea cuprinsă de beatitudine. Se uita cum rotocoalele albăstrii de la țigara de foi a lui Azazello pluteau spre șemineu, în timp ce motanul le prindea din zbor cu vârful spadei. N-avea chef să plece nicăieri, deși, după cum își dădea seama, se făcuse târziu. Nu mai era mult până la șase dimineața. Profitând de un moment de tăcere, se adresă sfioasă lui Woland:
— Cred că e timpul să plec. E târziu...
— Unde te grăbești? o întrebă acesta politicos, dar cam rece.
Ceilalți tăceau, prefăcându-se pasionați de priveliștea rotocoalelor de fum de țigară.
— Da, e timpul să plec, repetă Margareta, tulburându-se și mai mult din cauza acestei atmosfere și căutând în jur cu privirea vreun șal sau mantia.
Deodată, goliciunea începu s-o stânjenească. Se ridică de la masă. Fără un cuvânt, Woland luă de pe pat halatul lui ros și plin cu pete de grăsime, iar Koroviev îl aruncă pe umerii Margaretei.
— Vă mulțumesc, messire, zise abia auzit Margareta, privindu-l întrebător pe Woland.
Acesta îi răspunse cu un zâmbet politicos și nepăsător. O neagră amărăciune încleștă inima Margaretei. Se simți înșelată. Pentru toate serviciile aduse la bal, nimeni, se vedea, n-avea de gând s-o răsplătească, după cum nimeni n-o poftea să mai rămână. Cu toate acestea, un lucru era cum nu se poate mai limpede: de aici nu avea unde să se ducă. Gândul fugar că ar putea fi nevoită să se întoarcă la vila ei îi umplu inima de deznădejde. „Să mă rog de el? Eu?” își spuse ea, gândindu-se la sfatul ademenitor al lui Azazello, pe când ședeau în grădina de lângă zidul Kremlinului. „Pentru nimic în lume!” hotărî Margareta în cele din urmă.
— Vă las cu bine, messire, spuse ea cu glas tare și urmă în gând: „Numai să mă văd ieșită de aici, că apoi cum ajung la râu, mă înec.”
— Stai jos, îi zise deodată poruncitor Woland.
Schimbându-se la față, Margareta se așeză.
— Vrei poate să-mi spui ceva la despărțire?
— Nu, messire, nimic, răspunse ea mândră.
— În afară de un lucru: dacă mai aveți nevoie de mine, sunt gata să îndeplinesc orice doriți. Nu sunt deloc obosită și m-am distrat de minune la bal. Așa încât, dacă ar mai fi continuat, aș fi întins din nou genunchiul meu, ca să-l sărute mii de spânzurați și de ucigași.
Spunând aceasta, Margareta se uita la Woland ca prin ceață, cu ochii plini de lacrimi.
— Așa este! Ai perfectă dreptate! strigă răsunător Woland.
— Așa și trebuie!
— Așa și trebuie! repetă ca un ecou suita lui.
— Noi te-am pus la încercare, zise Woland.
— Nu cere niciodată nimic! Niciodată! Mai ales la cei mai puternici ca dumneata. Îi lași să-ți ofere ei singuri, și ei îți vor oferi totul. Ia loc, femeie mândră ce ești!
Woland smulse halatul său de pe umerii Margaretei, și ea se pomeni din nou lângă el, pe pat.
— Așadar, Margot, urmă Woland, căutând să dea o rezonanță mai blândă glasului său.
— Ce vrei drept răsplată pentru că astă-seară, la balul meu, ai făcut onorurile casei? Ce dorești pentru faptul că acest bal l-ai petrecut goală? Cum prețuiești genunchiul dumitale? Ce daune pretinzi de la musafirii mei, pe care adineauri i-ai numit spânzurați? Spune! Acum vorbește fără sfială, pentru că eu sunt cel care a oferit.
Inima ei bătu cu putere; Margareta oftă adânc, chibzuind parcă ceva.
— Ei, curaj! strigă Woland.
— Trezește-ți fantezia, dă-i pinteni! Chiar și numai pentru faptul că a fost de față la împușcarea acelui ticălos de baron învechit în rele merită omul să fie răsplătit, cu atât mai mult cu cât este vorba de o femeie. Ei, s-aud!
Margareta simți că i se taie răsuflarea și era gata să rostească tainicele cuvinte pregătite în sufletul ei, când, pălind deodată, deschise gura și holbă ochii. „Frida!... Frida, Frida! — îi strigă în urechi un glas sâcâitor, implorând-o. — Mă cheamă Frida!” Și, bâlbâindu-se, Margareta vorbi:
— Așadar, aș putea... să cer... un lucru?
— Să pretinzi, să pretinzi, donna mea, îi răspunse Woland, zâmbind înțelegător.
— Să pretinzi un lucru.
Ah, cât de abil și de limpede subliniase Woland aceste două cuvinte: „Un lucru”, repetând de fapt vorbele Margaretei. Oftând din nou, aceasta urmă:
— Aș vrea să nu i se mai lase Fridei batista cu care și-a sugrumat copilul.
Motanul ridică ochii spre tavan, oftând zgomotos, dar nu zise nimic, amintindu-și, pesemne, de urechea pe care Margareta i-o răsucise la bal.
— Dat fiind faptul — vorbi Woland zâmbind ironic — că este cu totul imposibil ca toanta de Frida să te miruiască — asta fiind cu totul nepotrivit cu demnitatea dumitale de regină —, nici nu știu ce aș avea de făcut. Cred că nu rămâne decât un singur lucru: să fac rost de cât mai multe cârpe și să astup cu ele toate crăpăturile dormitorului meu.
— Ce vreți să spuneți, messire? se miră Margareta la auzul acestor vorbe într-adevăr de neînțeles.
— Sunt pe deplin de acord cu dumneavoastră, messire, se băgă pe fir motanul.
— Întocmai, cu cârpe!
Și, nespus de enervat, dădu cu laba în masă.
— Vorbesc despre milă, își lămuri cuvintele Woland, fixând-o pe Margareta cu ochiul lui de foc.
— Uneori, cu totul pe neașteptate și în chip viclean, ea se furișează în crăpăturile cele mai înguste. De aceea vorbesc despre cârpe...
— Și eu tot despre asta vorbesc! sări motanul și, pentru orice eventualitate, se dădu mai la o parte de Margareta, acoperindu-și cu labele, mânjite cu cremă roz, urechile ascuțite.
— Afară cu tine! porunci Woland.
— Încă nu am băut cafeaua, răspunse motanul.
— Cum să plec? Oare e posibil, messire, ca într-o noapte de sărbătoare oaspeții să fie împărțiți în două sorturi la masă? Unii de prima calitate, iar ceilalți, cum se exprimă acest trist zgârciob-bufetier, de calitatea a doua?
— Taci din gură! îi porunci Woland și o întrebă pe Margareta:
— Judecând bine, pari să fii un om înzestrat cu o bunătate ieșită din comun. Un om cum nu se poate mai moral.
— Nu, protestă cu energie Margareta.
— Eu știu că trebuie să vorbesc deschis cu dumneavoastră și am să vă spun deschis: sunt un om ușuratic. V-am rugat s-o ajutați pe Frida numai pentru că am avut imprudența s-o fac să spere și să creadă. Ea așteaptă, messire, ea crede în puterea mea. Și dacă va rămâne înșelată în speranța ei, am să mă simt îngrozitor. Nu voi mai avea liniște cât voi trăi. Nu-i nimic de făcut, așa a fost să fie.
— Aha, zise Woland.
— E de înțeles.
— Și o să faceți asta? îl întrebă încet Margareta.
— În niciun caz, răspunse Woland.
— Trebuie să știi, scumpă regină, că e vorba de o măruntă confuzie. Fiecare departament trebuie să-și vadă de treburile lui. Nu neg, posibilitățile noastre sunt destul de mari, sunt cu mult mai mari decât presupun unii oameni nu tocmai ageri...
— Da, asta da, sunt cu mult mai mari, se băgă din nou pe fir motanul, tare nerăbdător, și, se vede, foarte mândru de aceste posibilități.
— Taci dracului! îi zise Woland, urmând către Margareta:
— Dar ce rost are să te ocupi de ceva care cade în atribuțiunile altui for, după cum am spus? Așadar, eu n-o să fac asta, dar o s-o faci dumneata.
— Și o să se îndeplinească dacă încerc eu?
Azazello își aruncă ironic ochiul chiar spre Margareta și, răsucindu-și capul roșcat, pufni în râs.
— Dar fă-o odată; ce chin e și cu dumneata, bombăni Woland și, întorcând cu mâna globul, începu să examineze cu atenție un anumit amănunt, ocupându-se, pesemne, și cu o altă treabă, în timp ce stătea de vorbă cu Margareta.
— Ei, hai, Frida... suflă Koroviev.
— Frida! strigă cu glas ascuțit Margareta.
Ușa se dădu de perete, și în cameră se năpusti o femeie goală, despletită, cu ochi demenți, dar trează de data aceasta, fără semnele beției. Și, în timp ce femeia își întindea rugătoare brațele spre Margareta, aceasta zise maiestuos:
— Ai fost iertată. N-o să ți se mai lase batista.
Cu un strigăt, Frida se aruncă în genunchi, prosternându-se la picioarele Margaretei. Apoi, la un semn al lui Woland, pieri din cameră.
— Vă mulțumesc, rămâneți cu bine, zise Margareta, ridicându-se.
— Ei, Behemoth, ce ne facem? vorbi Woland.
— Într-o noapte ca asta, de sărbătoare, n-o să abuzăm de această totală lipsă de simț practic!
Și întorcându-se spre Margareta:
— Așadar, asta nu intră la socoteală; în ce mă privește, n-am făcut nimic. Ce vrei pentru dumneata?
Urmă o tăcere pe care o întrerupse Koroviev, șoptind la urechea Margaretei:
— Nestemată donna, de data asta te sfătuiesc să fii mai rezonabilă! Că de, Fortuna ar putea să-ți și scape din mâini.
— Vreau ca acum, chiar în clipa asta, să mi se dea îndărăt maestrul, iubitul meu, zise Margareta, cu obrazul crispat.
Și atunci, în odaie se năpusti o rafală de vânt cu atâta putere, încât și flacăra lumânărilor din candelabre se așternu orizontal, perdeaua grea de la fereastră se dădu la o parte, fereastra se deschise larg și, departe, în înalturi, se arătă luna plină, dar nu o lună de dimineață, ci una de miez de noapte. Prin fereastră, pe podea se așternu năframa verzuie a nopții, și în ea apăru oaspetele nocturn al lui Ivanușka — maestrul. Era îmbrăcat cu hainele lui de spital — cu halat, papuci și cu tichia neagră de care nu se despărțea niciodată. Obrazul nebărbierit avea un tic nervos: maestrul se uita cu coada ochiului, speriat, la licărul făcliilor, în timp ce șuvoaiele argintii ale lunii se învolburau în juru-i.
Margareta îl recunoscu și, gemând, își împreună mâinile, alergând spre el. Îi sărută fruntea, buzele, se lipi cu fața de obrazul lui nebărbierit, și lacrimile, stăpânite atâta vreme, prinseră a curge acum în voie, șiroind pe chipul ei. Rostea doar o vorbă, repetând-o în neștire:
— Tu... tu... tu...
Maestrul se desfăcu din strânsoarea brațelor ei și spuse cu glas surd:
— Nu plânge, Margot, nu mă chinui! Sunt grav bolnav, urmă el, agățându-se cu mâna de pervazul ferestrei, parcă pregătindu-se să fugă; și, în timp ce se uita cu luare-aminte la cei din odaie, strigă:
— Mi-e frică, Margot! Iar au început halucinațiile...
Margareta se sufoca în hohote de plâns, șoptind:
— Nu, nu, nu... Să nu te temi de nimic... Sunt cu tine... Sunt cu tine...
Pe nesimțite, cu o mișcare îndemânatică, Koroviev trase un scaun mai aproape de maestru, și acesta se așeză; Margareta se prăbuși în genunchi, lipindu-se de dânsul, și rămase tăcută. În tulburarea ei nici nu băgase de seamă că nu mai era în pielea goală; acum purta mantia aceea neagră de mătase. Bolnavul își lăsă capul în jos, privind țintă în podea, cu ochii posomoriți, bolnavi.
Woland îi porunci lui Koroviev:
— Cavalere, dă-i omului ăstuia ceva de băut.
Margareta se ruga de maestru cu glas tremurător:
— Bea, bea, te rog! Ți-e frică? Nu, nu, crede-mă pe mine, aici vei fi ajutat!
Acesta luă paharul și-l dădu peste cap, dar paharul scăpă din mâna tremurătoare și se făcu țăndări la picioarele lui.
— E semn bun, semn bun! îi șopti Koroviev Margaretei.
— Uite, începe să-și vină în fire.
Într-adevăr, privirea bolnavului nu mai era atât de sălbatică și neliniștită.
— Într-adevăr, tu ești, Margot? întrebă oaspetele selenar.
— Să nu te îndoiești, sunt eu, răspunse ea.
— Mai dați-i! porunci Woland.
După ce maestrul goli și al doilea pahar, ochii lui căpătară viață și expresie.
— Așa da, așa mai zic și eu, încuviință Woland uitându-se printre gene.
— Acum, hai să stăm de vorbă. Cine ești?
— Acum sunt nimeni, îi răspunse maestrul crispându-și gura într-un zâmbet.
— De unde vii?
— Din casa suferinței. Sunt un alienat, răspunse nou-venitul.
La aceste cuvinte, pe Margareta o podidiră din nou lacrimile. Apoi, ștergându-și ochii, strigă:
— Ce vorbe îngrozitoare! Ce vorbe cumplite! E un maestru, messire, vă previn! Faceți-l bine, merită acest lucru.
— Dumneata știi cu cine stai de vorbă? îl întrebă Woland.
— La cine te afli?
— Știu, îi răspunse maestrul.
— La casa de nebuni am fost vecin cu băiatul acela, cu Ivan Bezdomnîi. Mi-a povestit despre dumneavoastră.
— Cum să nu, cum să nu, încuviință Woland.
— Am avut plăcerea să mă întâlnesc cu tânărul acela la Patriarșie prudî. Era să mă înnebunească, nu alta, căutând să-mi demonstreze că eu nu exist. Dar dumneata crezi că sunt eu într-adevăr?
— Sunt silit să cred, zise nou-venitul.
— Dar se înțelege că aș fi preferat să vă socot rodul unei halucinații. Vă rog să mă scuzați, adăugă el, apoi, dându-și seama că făcuse o gafă.
— Ei, ce să-i faci, dacă ai fi preferat, n-ai decât să socoți c-așa e, replică politicos Woland.
— Nu, nu! interveni speriată Margareta, zgâlțâindu-l de umeri pe maestru.
— Vino-ți în fire! Te afli într-adevăr în fața lui!
Motanul se băgă și aici pe fir.
— În ceea ce mă privește, par într-adevăr o halucinație. Ia uitați-vă cu atenție la profilul meu în lumina lunii.
Motanul se vârî într-un mănunchi țesut din raze de lună, vrând să mai adauge ceva, însă fiind rugat să tacă, ripostă:
— Bine, o să tac. Voi fi o halucinație taciturnă.
Și amuți într-adevăr.
— Aș vrea să știu de ce vă spune Margareta maestru? întrebă Woland.
— Este o slăbiciune pardonabilă, răspunse acesta cu un zâmbet.
— Are o părere prea bună despre romanul meu.
— Și despre ce vorbești în roman?
— Despre Pilat din Pont.
Flăcările lumânărilor prinseră din nou să șovăie și să danseze, iar paharele să zăngăne pe masă. Woland izbucni într-un râs tunător, dar fără să sperie sau să mire pe cineva. Behemoth începu să-l aplaude.
— Despre ce? Despre cine? întrebă din nou Woland, redevenind serios.
— Și asta acum? E uluitor! Nu ai putut găsi altă temă? Dă-mi să văd, ceru el, întinzând mâna cu palma în sus.
— Din păcate, nu pot s-o fac, răspunse maestrul.
— Mi-am ars manuscrisul.
— Iartă-mă, dar asta n-o cred, exclamă Woland.
— E imposibil, manuscrisele nu ard.
Și, întorcându-se spre motan, îi porunci:
— Hai, Behemoth, adu romanul încoace.
Cât ai clipi, motanul sări jos, și toți văzură că șezuse până atunci pe un teanc gros de manuscrise. Înclinându-se adânc, motanul îi înmână lui Woland exemplarul de deasupra. Margareta începu să tremure, strigând din nou, tulburată până la lacrimi:
— Iată manuscrisul, iată-l!
Ea se repezi spre Woland și adăugă încântată:
— Atotputernic! Atotputernic!
Woland îl luă în mâini, îl întoarse și îl puse tăcut deoparte, privindu-l grav pe maestru. Acesta căzu însă din nou într-o stare de neliniște și melancolie, se ridică de pe scaun, frângându-și mâinile, tresări și bolborosi, cu ochii spre luna îndepărtată:
— Nici noaptea când e luna pe cer nu am liniște. De ce m-ați tulburat? O, zei, o, zei!...
Apucându-l de poalele halatului de spital, Margareta se lipi de el, murmurând și ea, numai lacrimi și durere.
— Doamne, de ce oare nu-ți ajută medicamentul?
— Nu-i nimic, nu-i nimic, șopti Koroviev, dându-i târcoale maestrului.
— Nu-i nimic, nu-i nimic... Încă un păhărel; beau și eu cu dumneata, să-ți țin de urât...
Păhărelul sclipi în lumina lunii și fu de folos. După ce-l făcură pe maestru să se așeze, fața bolnavului se liniști din nou.
— Ei, acum totul este limpede, zise Woland și bătu cu degetul lung pe manuscris.
— Absolut limpede, confirmă motanul, uitându-și promisiunea de a deveni o halucinație tăcută.
— Acum linia principală a acestui opus îmi este limpede ca bună ziua. Tu ce zici? se adresă el tăcutului Azazello.
— Eu zic — vorbi pe nas acesta — că ar fi bine să te înecăm.
— Ai milă de mine, Azazello, îi răspunse motanul.
— Și nu-i da stăpânului meu ideea asta. Crede-mă, în fiecare noapte aș veni la tine în straie sumare, ca bietul maestru, ți-aș face semne și te-aș chema să mă urmezi. Cum te-ai simți, ce zici, Azazello?
— Hai, Margareta, vorbi Woland.
— Spune tot, de ce ai nevoie?
Ochii femeii se aprinseră scrutându-l rugător pe Woland:
— Dați-mi voie să vorbesc în șoaptă cu el.
Woland încuviință cu un gest din cap, și Margareta, lipindu-și buzele de urechea maestrului, îi șopti ceva, dar nu se auzi decât răspunsul acestuia:
— Nu, e prea târziu. Nu mai vreau nimic de la viață — doar să te văd pe tine. Dar eu te sfătuiesc din nou: lasă-mă, altfel vei pieri și tu cu mine.
— Nu, n-am să te las, îi răspunse ea.
Și întorcându-se spre Woland, urmă:
— Vă rog să faceți în așa fel încât să ne întoarcem din nou în subsolul din ulicioara de pe Arbat, să se aprindă iar lampa și totul să fie ca înainte.
Auzind-o, maestrul izbucni în râs și, cuprinzând cu mâinile capul ciufulit al Margaretei, spuse:
— Oh, n-o ascultați pe această sărmană femeie, messire! În subsolul acela stă de mult altcineva și, în general, nu se mai poate ca totul să fie iar ca înainte.
Lipindu-și obrazul de capul prietenei sale și îmbrățișând-o, murmură:
— Sărmana de tine... sărmana de tine...
— Spui că nu se poate? zise Woland.
— De fapt, ai dreptate. Dar să vedem, să încercăm totuși.
Și strigă:
— Azazello!
Deodată, din tavan, se prăbuși pe podea un cetățean fâstâcit, aproape nebun, numai în izmene și, oricât de ciudat s-ar părea, cu un geamantan în mână, iar pe cap cu o șapcă. Tremura de frică, ploconindu-se.
— Mogarîci? îl întrebă Azazello pe omul căzut din cer.
— Aloizi Mogarîci, răspunse acesta dârdâind.
— Dumneata ești cel care, după ce ai citit articolul lui Latunski despre romanul acestui om, ai scris un denunț împotriva lui cum că păstrează la el literatură ilegală? îl întrebă Azazello.
Cetățeanul căzut din cer se învineți și, cuprins de remușcări, porni să verse șiroaie de lacrimi.
— Ai vrut să pui mâna pe camerele lui? fonfăi cât se poate de confidențial Azazello.
Mârâitul unei pisici turbate se auzi în cameră, și Margareta, urlând — „Află ce-i o vrăjitoare, află!” —, apucă cu unghiile obrazul lui Aloizi Mogarîci.
Se stârni panică și învălmășeală.
— Ce faci? strigă chinuit maestrul.
— Margot, nu te dezonora!
— Protestez! Nu e deloc dezonoare! urlă motanul.
Koroviev o trase la o parte pe Margareta.
— Am instalat o baie... strigă Mogarîci, însângerat, clănțănind din dinți, și începu îngrozit să sporovăiască verzi și uscate...
— Numai zugrăveala cât... piatra vânătă...
— Foarte bine, mă bucur că ai instalat o baie, încuviință Azazello.
— Maestrul chiar are nevoie să facă băi.
Apoi strigă:
— Afară!
Atunci Mogarîci se întoarse în văzduh cu picioarele în sus și, purtat de o forță nevăzută, ieși din dormitorul lui Woland prin fereastra deschisă.
Holbând ochii, maestrul șopti:
— Oho, cred că asta e mai grozav decât ceea ce mi-a povestit Ivan!
Cutremurat, se uită în dreapta și în stânga și-l întrebă în cele din urmă pe motan:
— Iertați-mă, tu ești... dumneavoastră sunteți...
Încurcat, neștiind cu ce formulă să i se adreseze, urmă:
— Dumneavoastră sunteți motanul care s-a urcat în tramvai?
— Eu sunt, recunoscu motanul, măgulit, și adăugă:
— Mă bucur foarte mult să văd cât de politicos se poartă cineva cu un motan. De obicei, nu știu pentru care motiv, motanii sunt luați „per tu”, deși niciodată în viața lui vreun motan n-a băut Bruderschaft cu careva.
— Mi se pare că nu prea sunteți motan... ripostă, șovăitor, maestrul.
— La spital, vrând-nevrând, tot o să se observe absența mea, adăugă el sfios, uitându-se la Woland.
— De ce să se observe? îl liniști Koroviev, și în mâinile lui apărură deodată niște registre și hârtii.
— E istoricul bolii dumitale?
— Da...
Koroviev îl aruncă în flăcările șemineului.
— Nu mai e documentul, nu mai e nici omul, spuse cu satisfacție Koroviev.
— Și asta e cartea de imobil a gazdei dumitale?
— Da...
— Cine e trecut în ea? Aloizi Mogarîci?
Și Koroviev suflă pe pagina cărții de imobil.
— Gata! Nu mai e, și, te rog să ții minte, nici n-a existat. Iar dacă gazda dumitale se va arăta mirată, spune-i că Aloizi Mogarîci a fost numai un vis. Cine mai e și Mogarîci ăsta? N-a fost aici niciun Mogarîci!
Și cartea de imobil pieri și ea din mâinile lui Koroviev.
— Acum e pe masa gazdei.
Uimit de operația curată a lui Koroviev, maestrul i-a zis:
— Ai dreptate, din moment ce nu-i documentul, nu e nici omul. Tocmai eu nu sunt, eu nu am niciun document.
— Cer scuze, strigă Koroviev.
— Asta-i halucinație, iată documentul dumitale.
Apoi ridică ochii și-i șopti dulce Margaretei:
— Poftim și avutul dumitale, Margareta Nikolaevna, zise Koroviev, înmânându-i Margaretei caietul cu marginile arse, trandafirul uscat, fotografia și, cu o grijă deosebită, carnetul de economii:
— Zece mii, Margareta Nikolaevna, așa cum ai binevoit să le depui. Noi n-avem nevoie de bunul altuia.
— Mie mai degrabă mi s-ar usca labele decât să mă ating de ceva ce nu-i al meu, strigă motanul umflându-se în pene și dansând pe valiză, ca să se așeze mai bine toate exemplarele romanului cu ghinion.
— Și actul dumitale, urmă Koroviev, întinzând Margaretei actul ei, apoi raportă respectuos:
— Asta-i tot, messire!
— Nu, nu e tot, replică Woland, desprinzându-și ochii de pe glob.
— Ce vrei, scumpa mea donna, să fac cu suita dumitale? Eu n-am nevoie de ea.
În aceeași clipă, prin ușa deschisă dădu buzna Natașa goală pușcă și-i strigă Margaretei:
— Multă fericire, Margareta Nikolaevna!
Salutându-l cu un semn din cap pe maestru, se întoarse din nou spre Margareta:
— Am știut totdeauna unde te duci.
— Femeile de serviciu știu totul, observă motanul, ridicând laba cu subînțeles.
— E o greșeală să crezi că ar fi oarbe.
— Ce vrei, Natașa? o întrebă Margareta.
— Întoarce-te la vilă.
— Draga mea Margareta Nikolaevna, o imploră aceasta căzând în genunchi în fața ei.
— Rugați-vă de dumnealor — aici îl privi cu coada ochilor pe Woland — să mă lase tot vrăjitoare. Nu mai vreau în vilă! Nu mă mărit nici cu inginerul, nici cu tehnicianul. Aseară la bal, domnul Jacques m-a cerut în căsătorie.
Și, desfăcându-și pumnul strâns, Natașa arătă niște monede de aur.
Margareta își îndreptă privirea întrebătoare spre Woland. Acesta încuviință din cap. Atunci, Natașa se aruncă de gâtul Margaretei; urmă un sărut răsunător, după care, cu un strigăt triumfător, vrăjitoarea zbură pe fereastră.
În locul ei apăru Nikolai Ivanovici. Își recăpătase înfățișarea omenească, dar era grozav de posomorit și chiar iritat.
— Iată cui am să-i dau drumul cu multă plăcere — zise Woland, uitându-se în scârbă la Nikolai Ivanovici — cu o deosebită plăcere, fiindcă n-are ce căuta aici.
— Rog stăruitor să mi se elibereze o adeverință din care să reiasă unde mi-am petrecut noaptea trecută, vorbi Nikolai Ivanovici, privind ursuz în jur, dar cu multă încăpățânare.
— În ce scop? întrebă sever motanul.
— În scopul de a o prezenta miliției și consoartei mele, răspunse ferm Nikolai Ivanovici.
— De obicei, noi nu eliberăm adeverințe, preciza motanul încruntându-se.
— Dar pentru dumneavoastră, treacă de la noi, vom face o excepție.
Nikolai Ivanovici n-apucă să se dezmeticească bine, când Hella, goală pușcă, se și așeză la masa de scris și motanul îi dictă:
— „Adeverim prin prezenta că posesorul acestui act, Nikolai Ivanovici, a petrecut noaptea mai sus-arătată la balul Satanei, fiind tras acolo în calitatea sa de mijloc de locomoție”...
— Hella, deschide paranteza, scrie „vier”, și închide paranteza. Semnează: Behemoth.
— Și data? piui Nikolai Ivanovici.
— Noi nu punem dată; dacă are dată, hârtia își pierde valabilitatea, ripostă motanul, semnând adeverința.
Apoi scoase de undeva o parafă, suflă în ea după toate regulile artei și, aplicând pe dovadă parafa „Achitat”, o înmână lui Nikolai Ivanovici. În clipa următoare, acesta pieri fără urmă, în locul lui apărând un personaj cu totul neașteptat.
— Ăsta cine mai e? întrebă cu dezgust Woland, ferindu-și ochii cu mâna de lumina făcliilor.
Varionuha își plecă fruntea și zise încet, oftând:
— Lăsați-mă să mă întorc înapoi, nu pot să fiu vampir, că doar atunci eu cu Hella eram cât pe ce să-l curățăm pe Rimski. Eu nu sunt setos de sânge. Dați-mi drumul!
— Ce visează ăsta? întrebă Woland, strâmbându-se.
— Care Rimski? Ce mai e și cu aiureala asta?
— Nu vă deranjați, messire, dădu glas Azazello și, întorcându-se spre Varionuha, urmă:
— Să nu fii bădăran la telefon. Să nu minți la telefon. Ai înțeles? N-o să se mai repete?
De bucurie, în capul lui Varionuha totul se învălmăși, fața începu să-i strălucească de bucurie, și el, fără să știe ce spune, bolborosi:
— Pe drum... adică, vreau să spun... Majes... imediat după-masă...
Strângându-și mâinile la piept, Varionuha se uită rugător la Azazello.
— Bine! Marș acasă! hotărî acesta, și Varionuha se topi în văzduh.
— Și acum, voi toți ceilalți lăsați-mă cu ei doi, porunci Woland, arătându-i pe maestru și pe Margareta.
Porunca lui Woland se execută cât ai clipi. După o tăcere scurtă, Woland îi spuse maestrului:
— Așadar, în subsolul din Arbat? Dar cine are să scrie? Iar visările? Inspirația?
— Nu mai am niciun fel de visări și nici inspirație, răspunse maestrul.
— Nu mă interesează nimic, afară de ea.
Puse iar mâinile pe capul Margaretei.
— M-au frânt, sunt plictisit și vreau în subsol.
— Și romanul dumitale, și Pilat?
— Îmi este odios romanul ăsta, răspunse maestrul.
— Am suferit prea mult din cauza lui.
— Te implor, se rugă jalnic Margareta.
— Nu vorbi așa. De ce mă chinuiești? Știi doar că toată viața mea am pus-o în opera ta.
Și adăugă întorcându-se spre Woland:
— Vă rog, messire, să nu-i luați vorbele în seamă. Este prea chinuit.
— Bine, dar trebuie să scrii ceva totuși! zise Woland.
— Dacă ai epuizat tema acestui procurator, ei bine, poți să începi a-l zugrăvi chiar și pe Aloizi, să zicem...
— Așa ceva Lapșennikova n-o să tipărească, și-apoi, nu-i interesant, răspunse maestrul, zâmbind.
— Și din ce ai să trăiești? Doar va trebui să cunoști mizeria.
— De acord, de acord, îi răspunse maestrul, o trase spre el pe Margareta, o luă de după umeri și adăugă:
— O să-i vină mintea la loc, are să plece de la mine...
— Nu cred, zise printre dinți Woland și continuă:
— Așadar, omul care a scris istoria lui Pontius Pilat pleacă în subsol, cu intenția să se instaleze acolo, în fața lămpii, și să trăiască în mizerie?
Margareta se desprinse din îmbrățișarea maestrului și vorbi cu înflăcărare:
— Am făcut tot ce mi-a stat în putință, i-am șoptit lucrurile cele mai ademenitoare. Și el le refuză.
— Știu eu ce i-ai șoptit, replică Woland.
— Dar ăsta nu-i lucrul cel mai ademenitor. Iar dumitale îți spun — se întoarse el cu un zâmbet spre maestru — că romanul pe care l-ai scris o să-ți mai aducă unele surprize.
— E foarte trist, îi răspunse maestrul.
— Nu, nu e trist, zise Woland.
— Nu e ceva de care ar trebui să te temi. Ei, Margareta Nikolaevna, s-a-nfăptuit totul. Mai ai vreo pretenție?
— Oh, messire, se poate să vorbiți așa!?
— Atunci, uite, primește în dar obiectul acesta ca amintire, o rugă Woland și, scoțând de sub pernă o mică potcoavă de aur, presărată cu diamante, i-o întinse.
— Oh, nu! Cum să iau eu așa ceva?
— Vrei să ne supărăm? o întrebă, zâmbind, Woland.
Întrucât mantia pe care o purta nu avea niciun buzunar, Margareta înveli potcoava într-un șervet, legând-o într-un fel de bocceluță. În clipa aceea făcu o constatare ciudată din cale-afară, se întoarse spre fereastra prin care se vedea luna strălucind și zise:
— Nu înțeleg deloc... cum vine asta, tot noapte și noapte, de mult trebuia să răsară soarele.
— O noapte de sărbătoare e plăcut s-o și ții în loc puțin, îi răspunse Woland.
— Acum, vă urez fericire!
Margareta îi întinse lui Woland amândouă mâinile cu un fel de venerație, dar, neîndrăznind să se apropie de el, exclamă încet:
— Adio! Adio!
— La revedere, zise Woland.
Margareta, înfășurată în mantia ei neagră, și maestrul, în halatul de spital, ieșiră în coridorul apartamentului văduvei, unde ardea o lumânare și unde îi aștepta suita lui Woland. Părăsind coridorul, Hella purta valiza care conținea romanul și mica avere a Margaretei Nikolaevna, iar motanul pășea alături, ajutând-o pe Hella să ducă bagajul.
Lângă ușa de la intrare, Koroviev își luă rămas-bun și dispăru, iar ceilalți porniră să-i conducă pe cei doi, jos, pe scara pustie la ora aceea. În timp ce treceau pe palierul etajului doi, se auzi o ușoară bufnitură, dar fără ca cineva s-o bage în seamă. Înainte de a ieși din imobil, pe la scara 6, Azazello suflă în sus, și în aceeași clipă se pomeniră cu toții în curte, unde luna nu îndrăznea să pătrundă: acolo văzură un om adormit pe trepte, și pesemne că adormise adânc, încălțat cu cizme și cu un chipiu pe cap, iar în fața imobilului staționa un automobil mare, negru, cu farurile stinse. În geamul din față se profila confuz silueta cioroiului de câmp.
Cei doi se pregăteau să urce în mașină, când Margareta strigă deznădăjduită:
— Doamne, mi-am pierdut potcoava!
— Urcați-vă în mașină, zise Azazello.
— Și așteptați-mă. Mă-ntorc îndată; să văd numai despre ce este vorba.
Și intră din nou în imobil.
Iată despre ce era vorba: cu puțin înainte de apariția Margaretei și a maestrului cu însoțitorii lor, din apartamentul 48 situat sub acela al văduvei bijutierului ieși pe scară o femeie mică și uscățivă, în mână cu un bidon și cu o sacoșă. Era Annușka, femeia care, spre nenorocirea lui Berlioz, vărsase uleiul miercurea trecută lângă portița turnantă a parcului.
Nimeni nu știa, și desigur că nimeni nu va afla vreodată cu ce se ocupa la Moscova această femeie și din ce trăia. Nu se știa despre ea decât un singur lucru: putea fi văzută zilnic, când cu bidonul, când cu sacoșa și cu bidonul, fie la găzărie, fie în piață, fie în poarta imobilului, fie pe scări, iar cel mai des în bucătăria apartamentului 48, unde și locuia. Afară de asta se știa că oriunde se afla ori apărea ea se stârnea pe loc un scandal și că afară de asta era poreclită „Ciuma”.
Ciuma-Annușka se scula, nu se știe în ce scop, odată cu cocoșii. În ziua aceea se trezise chiar în toiul nopții, pe la douăsprezece și jumătate. Răsucise cheia în ușă, își scosese nasul afară, apoi ieșise toată, trântise ușa după sine și era gata s-o ia din loc, când pe palierul de deasupra ei se trânti o ușă și cineva se rostogoli în jos, pe scări. Ciocnindu-se de Annușka, o îmbrânci în lături cu atâta putere, încât femeia se lovi cu ceafa de zid.
— Unde dracu te duci numai în izmene? țipa ea cu glas ascuțit, ducând o mână la ceafă.
Omul în izmene, cu valiza în mână și cu șapca pe cap, îi răspunse cu un glas somnoros și ochii închiși:
— Cazanul de la baie... piatra vânătă... numai zugrăveala cât m-a costat...
Și, izbucnind în lacrimi, răcni:
— Afară!
După aceasta se repezi, dar nu în jos, pe scări, ci înapoi, în sus, unde o fereastră ce dădea spre curte avea un geam spart și ieși pe geam afară în zbor, cu picioarele în sus. Annușka uită de ceafa ei și de tot și se repezi și ea cu un geamăt de uimire la fereastră. Se întinse pe palier cu burta în jos și, scoțând capul afară, se aștepta să-l vadă zăcând pe asfaltul luminat de felinarul din curte pe omul cu valiza, făcut zob. Dar pe asfalt nu se vedea nimic.
Nu-i mai rămânea decât să presupună că arătarea asta somnoroasă zburase din casă ca o pasăre, dispărând fără urmă. Făcându-și cruce, Annușka gândea: „Da, nimic de zis, halal apartament cel cu nr. 50! Nu degeaba vorbește lumea!... Ce mai apartament!...”
Abia apucă să gândească astfel, că ușa de deasupra ei se trânti iar și se auziră din nou pași. Lipindu-se de perete, femeia văzu un cetățean destul de respectabil, cu cioc, dar cu o față semănând cu un rât de purcel, după cum i se păru, care se strecură pe lângă ea și, ca și primul, părăsi imobilul zburând pe fereastră, tot fără să pățească nimic și fără să se facă zob pe asfalt. Uitând pentru ce ieșise, Annușka rămase pe scară, închinându-se, oftând și vorbind singură.
După scurt timp, al treilea ins, fără barbă, cu un obraz rotund, ras, cu cămașă rusească pe el, veni tot de sus în fugă și zbură de îndată pe geam.
Spre lauda Annușkăi, trebuie spus că era o femeie curioasă, așa că se hotărî să aștepte, să vadă dacă nu cumva se vor mai petrece și alte minuni. Și sus se deschise din nou o ușă și o companie întreagă începu să coboare, dar nu în fugă, ci așa cum merg oamenii de obicei. Annușka se îndepărtă de fereastră, coborî spre ușa ei, o deschise repede, se ascunse după ea și, prin ușa crăpată, începură să-i sclipească ochii înnebuniți de curiozitate. Pe scară cobora un bărbat poate bolnav, poate nu, dar ciudat, cu barba nerasă, cu o tichie neagră pe cap și cu un halat pe el. Pășea șovăielnic, ținut cu grijă la braț de o cuconiță în rasă neagră, după cum i se păru Annușkăi în semiîntunericul scării. Cuconița era ori desculță, ori avea în picioare o pereche de pantofi cam rupți, străvezii, pesemne din străinătate. Aoleu! Dar cuconița e goală! Păi da, rasa e aruncată direct pe trupu-i gol! „Halal apartament...” Gândindu-se cum o să le povestească ea a doua zi vecinilor ceea ce văzuse, sufletul Annușkăi prinse a cânta victorios. În urma cuconiței ciudat îmbrăcate venea o altă cuconiță, goală-pușcă, în mână cu o valijoară, iar pe lângă valijoară se foia un motan negru, uriaș. Ștergându-se la ochi, Annușka era cât pe ce să zică ceva cu glas tare.
Procesiunea o încheia un străin mic de stat, puțin șchiop, chior, fără haină, cu o vestă albă de frac și cravată la gât. Toți trecură pe lângă Annușka, în jos, pe scări, și în clipa aceea se auzi o bufnitură ușoară. Îndată ce zgomotul pașilor se stinse în depărtare, Annușka se strecură ca un șarpe pe palier, puse bidonul lângă perete și, întinzându-se cu burta pe podea, începu să bâjbâie cu mâinile. Dădu de un șervețel cu ceva greu înăuntru; când îl desfăcu, rămase cu gura căscată. Duse la ochi bijuteria, și ochii îi ardeau ca focul, ca ochii lacomi de lup.
Totul i se învălmășea în cap: „Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase!... S-o duc la nepotu-meu? Sau să iau pila și s-o desfac în bucăți? Pietricelele le-aș scoate și le-aș vinde, una câte una, în Petrovka, în Smolenski... Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase!”
Vârî bocceluța în sân, înșfăcă bidonul și era gata-gata să se furișeze înapoi în apartament, hotărându-se să iasă mai târziu în oraș, când în fața ei apăru, dracu știe de unde, străinul cu pieptul alb și fără haină, care-i spuse încetișor:
— Dă-ncoace potcoava și șervețelul.
— Care șervețel, care potcoavă? Nu știu nimic! se codi ea, prefăcându-se foarte mirată.
— N-am văzut niciun șervețel. Ce-i cu dumneata, cetățene, ești beat? Sau ce?
Cel cu pieptul alb și cu degetele tot atât de albe și tari ca niște bare de oțel s-apucă s-o strângă de gât fără o vorbă, până ce o sufocă și bidonul îi căzu din mână pe podea. După ce o ținu așa o vreme, străinul fără frac își slăbi strânsoarea degetelor și-i dădu drumul. Înghițind aer, Annușka zâmbi:
— Aha, potcovioara aia? întrebă ea.
— Îndată! Care va să zică, a dumneavoastră era? Îndată! Așa va să zică? A dumneavoastră? Mă uit, văd, zace colo-n șervețel; dinadins am ridicat-o, să n-o ia careva, că pe urmă — prinde orbu, scoate-i ochii! Știți și dumneavoastră...
Luând potcoava învelită în legăturică, străinul porni a se înclina dinaintea Annușkăi, strângându-i mâna cu efuziune, și-i mulțumi cordial, cu un puternic accent străin, cam în următoarele expresii:
— Madame, vă sunt profund recunoscător. Potcovioara asta mică e o amintire prețioasă. Și, îngăduiți-mi, fiindcă ați avut amabilitatea să mi-o păstrați, să vă ofer două sute de ruble.
Spunând acestea, scoase banii din buzunarul vestei și îi dădu Annușkăi, care, numai zahăr și miere, nu se mai oprea mulțumindu-i:
— Ah, voi fi veșnic recunoscătoare! Merci! Merci!
Darnicul străin o șterse însă cât ai clipi, lunecând peste un etaj, dar, înainte de a dispărea definitiv, strigă de jos, de data aceasta fără accent:
— Ascultă, cotoroanță, dacă mai ridici vreodată de jos un lucru care nu-i al tău, să-l predai la miliție, să nu-l pitești în sân!
Annușkăi îi vuia capul de toate peripețiile prin care trecuse; striga fără întrerupere, în virtutea inerției, „Merci, merci, merci!...”, deși străinul dispăruse de mult.
Dispăruse și mașina din curte. După ce-i restitui Margaretei cadoul lui Woland, Azazello își luă rămas-bun de la ea, o întrebă dacă stă comod, Hella o sărută cu foc, iar motanul îi sărută mâna, apoi însoțitorii făcură cu mâna câteva semne maestrului, care ședea prăbușit, inert, într-un colț al mașinii, pe bancheta din spate, făcură un semn cioroiului-șofer și se topiră în văzduh, socotind inutil să se mai obosească urcând scara. Cioroiul aprinse farurile și scoase mașina pe poartă, pe lângă omul care dormea dus în gang. Și luminile mașinii aceleia mari și negre dispărură printre alte lumini de pe strada Sadovaia, cea zgomotoasă și fără somn.
Peste un ceas, în subsolul căsuței din ulicioara Arbatului, în prima odaie, unde totul rămăsese neschimbat, ca înainte de acea noapte cumplită de toamnă, ședea Margareta lângă masa acoperită cu o învelitoare de catifea și plângea încetișor de emoție și fericire, la lumina lămpii umbrite de abajur. Caietul, scorojit de flăcări, zăcea în fața ei, alături se înălța un teanc de caiete neatinse. Căsuța era cufundată în tăcere. În odaia micuță de alături, pe divan, învelit cu halatul lui de spital, dormea somn adânc maestrul. Respira ritmic, fără zgomot.
După ce plânse îndelung, Margareta începu să răsfoiască și caietele neatinse, dând de pasajul pe care-l citise înainte de întâlnirea ei cu Azazello sub zidurile Kremlinului. Nu-i era somn. Mângâia cu drag manuscrisul, cum ai mângâia o pisică la care ții, răsucindu-l în mâini, examinându-l pe toate părțile, ba oprindu-se la pagina întâi, ba uitându-se la sfârșit. Deodată, o copleși gândul îngrozitor că toate acestea nu erau decât vrăjitorie, că aceste caiete vor pieri din ochii ei, că se va pomeni în dormitorul vilei și că, atunci când se va trezi, va fi nevoită să se ducă să se înece. Dar acesta a fost ultimul ei gând plin de spaimă, urma pierdută a îndelungatelor ei suferințe. Nimic nu dispărea, atotputernicul Woland era într-adevăr atotputernic, și Margareta putea răsfoi după pofta inimii, fie și până-n zori, filele caietelor, putea să le examineze, să le sărute și să recitească slovele:
„Întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise orașul atât de odios procuratorului...” Da, întunericul...