Totuși, ce s-a mai întâmplat la Moscova după ce, sâmbătă seara, la apus, Woland a părăsit capitala, dispărând împreună cu suita lui de pe Colinele Vorobiovi?
Nu mai trebuie spus că multă vreme întreaga capitală a răsunat de vuietul apăsător al celor mai incredibile zvonuri, care s-au răspândit foarte repede și în locurile îndepărtate și izolate ale provinciei; numai să le repeți îți vine rău.
Cel care scrie aceste rânduri adevărate a auzit el însuși, în tren, pe când se ducea la Feodosia, cum se povestea că, la Moscova, două mii de oameni ieșiseră din teatru goi pușcă, în înțelesul cel mai propriu al cuvântului, și că, așa cum erau, plecaseră acasă cu taxiurile.
Șoapta „forțe necurate...” se auzea la cozile din fața lăptăriilor, în tramvaie, în magazine, în apartamente, în bucătării, în trenurile de vilegiatură și în cele de lung parcurs, în gări și în halte, la vile și pe plaje.
Oamenii cei mai instruiți și mai cultivați nu luau, firește, nicio parte la aceste povești despre forțele necurate care vizitaseră capitala; ba chiar râdeau de ele și încercau să-i aducă la judecată pe povestitori. Dar un fapt rămâne un fapt și nu-l poți înlătura fără explicații: cineva fusese în capitală. Numai tăciunii rămași din Casa Griboedov, ca și multe altele, confirmau aceasta prea grăitor.
Oamenii cultivați îmbrățișară punctul de vedere al anchetei: acționase o bandă de hipnotizatori și ventriloci care își stăpâneau desăvârșit meșteșugul.
Firește, atât la Moscova, cât și cu mult dincolo de hotarele ei, se luară îndată măsuri energice pentru prinderea bandei, însă, spre marele nostru regret, fără rezultat. Cel care își spunea Woland dispăru cu toți acoliții săi; nu se mai întoarse la Moscova și, de altfel, nu mai apăru nicăieri și nu mai dădu niciun semn. Era cât se poate de firesc să se presupună că fugise peste graniță, dar nici acolo nu i se descoperi urma.
Ancheta în cazul său dură multă vreme. Oricum ai lua-o, era un caz monstruos! Pe lângă cele patru case arse și sutele de oameni înnebuniți, existau și morți. Despre doi se poate spune cu certitudine: Berlioz și nefericitul acela de funcționar de la biroul care le prezenta străinilor obiectivele de interes ale Moscovei, fostul baron Meigel. Ei fuseseră uciși. Oasele arse ale celui de-al doilea au fost găsite în apartamentul nr. 50 de pe strada Sadovaia, după stingerea incendiului. Da, existau victime, iar victimele cereau o anchetă.
Dar mai existau și alte victime, apărute după ce Woland părăsise capitala; aceste victime au fost, oricât de trist ar fi, motanii negri.
Cam o sută dintre aceste animale pașnice, devotate omului și folositoare lui au fost împușcate sau ucise în alte feluri, în diferite locuri din țară. Vreo cincisprezece motani, uneori foarte schilodiți, au fost aduși la secțiile de miliție din mai multe orașe. La Armavir, de pildă, un cetățean aduse la miliție un motan cu totul nevinovat, cu labele din față legate.
Cetățeanul pândise motanul tocmai când animalul, cu o înfățișare de hoț (ce să-i faci dacă motanii au o asemenea înfățișare? Nu pentru că ar fi ticăloși, ci pentru că se tem ca vreuna dintre făpturile mai puternice decât ei — câinii și oamenii — să nu le pricinuiască vreun rău ori vreo umilință. Și una, și alta sunt foarte ușor de făcut, dar, vă asigur, nu e nicio cinste în asta. Da, nicio cinste!), da, tocmai când motanul, cu acea înfățișare de hoț, se pregătea să se repeadă, cine știe de ce, în brusturi.
Aruncându-se asupra motanului și smulgându-și cravata de la gât ca să-l lege, cetățeanul mormăia cu răutate și amenințător:
— Aha! Așadar, acum ați binevoit să veniți la noi, la Armavir, domnule hipnotizator? Ei, aici nu ne-am speriat de dumneavoastră. Nu vă mai prefaceți mut. Am priceput noi ce fel de pasăre sunteți!
Cetățeanul ducea motanul la miliție, târând bietul animal de labele din față, strânse în cravata verde, și făcându-l, cu mici lovituri de picior, să meargă neapărat pe labele din spate.
— Dumneavoastră — striga cetățeanul, însoțit de puști care fluierau —, terminați, terminați cu prostiile! Nu ține! Binevoiți să mergeți cum merge toată lumea!
Motanul negru nu făcea decât să-și dea ochii de martir peste cap. Lipsit de natură de darul vorbirii, nu se putea dezvinovăți în niciun fel. Bietul animal își datora salvarea în primul rând miliției și, apoi, stăpânei lui, o bătrână văduvă respectabilă. Îndată ce motanul ajunse la secție, cei de acolo se convinseră că cetățeanul mirosea îngrozitor a alcool, ceea ce îi făcu să se îndoiască pe loc de declarațiile lui. Între timp, bătrâna aflase de la vecini că îi ridicaseră motanul și alergase la secție, unde sosi la timp. Îi dădu motanului cele mai măgulitoare referințe, explică faptul că îl cunoștea de cinci ani, de când era un pisoi, că răspundea pentru el ca pentru sine însăși, dovedi că nu fusese prins niciodată făcând ceva rău și că nu călătorise vreodată la Moscova. Se născuse la Armavir, tot acolo crescuse și învățase să prindă șoareci.
Motanul fu dezlegat și înapoiat stăpânei, după ce, ce-i drept, avusese parte de suferință și aflase pe pielea lui ce înseamnă eroarea și calomnia.
Pe lângă motani, și unii oameni avură parte de câteva neplăceri mărunte. Se făcură mai multe arestări. Printre cei reținuți pentru scurtă vreme se numărară: la Leningrad, cetățenii Volman și Volper; la Saratov, Kiev și Harkov, trei Volodin; la Kazan, Voloh; iar la Penza, dintr-un motiv cu totul necunoscut, candidatul în științe chimice Vetcinkevici... Ce-i drept, acesta era un brunet foarte înalt și foarte oacheș.
Mai fură prinși, în diferite locuri, nouă Korovin, patru Korovkin și doi Karavaev.
Un cetățean fu coborât legat, în gara Belgorod, din trenul de Sevastopol. Îi venise ideea să-și distreze tovarășii de călătorie cu scamatorii cu cărți de joc.
La Iaroslavl, chiar la ora prânzului, intră într-un restaurant un cetățean cu un primus în mâini, pe care tocmai îl luase de la reparat. Cei doi portari, cum îl văzură, își părăsiră posturile de la garderobă și o luară la fugă, iar după ei fugiră din restaurant toți clienții și angajații. Cu acest prilej, casierei îi dispărură, într-un chip de neînțeles, toate încasările.
Se mai întâmplară multe altele, nu le poți ține minte pe toate. Mințile erau foarte tulburate.
Trebuie să recunoaștem iar și iar meritele anchetei. Se făcuse totul nu numai pentru a-i prinde pe criminali, ci și pentru a lămuri toate isprăvile lor. Și totul fu lămurit, iar explicațiile trebuie recunoscute drept judicioase și de necombătut.
Reprezentanții anchetei și psihiatrii cu experiență stabiliră că membrii bandei criminale sau cel puțin unul dintre ei (bănuiala cădea mai ales asupra lui Koroviev) erau hipnotizatori de o putere nemaivăzută, în stare să se arate în alte locuri decât cele în care se aflau cu adevărat, în poziții imaginare, deplasate. În plus, le puteau sugera fără greutate celor întâlniți că anumite lucruri sau persoane se aflau acolo unde, în realitate, nu erau; și, dimpotrivă, puteau scoate din câmpul vizual lucrurile sau persoanele care se aflau într-adevăr în el.
În lumina unor asemenea explicații, absolut totul devenea limpede, chiar și invulnerabilitatea motanului asupra căruia se trăsese în apartamentul nr. 50, în încercarea de a-l aresta, invulnerabilitate care îi tulburase atât de mult pe cetățeni și care păruse cu neputință de explicat.
Firește, pe candelabru nu se aflase niciun motan; nimeni nu se gândise să răspundă focurilor, se trăsese într-un loc gol, în vreme ce Koroviev, după ce sugerase că motanul făcea năzbâtii pe candelabru, putea foarte bine să se afle în spatele celor care trăgeau, strâmbându-se și bucurându-se de uriașa lui putere de sugestie, folosită însă în scopuri criminale. Tot el, desigur, dăduse foc apartamentului, vărsând benzină.
Steopa Lihodeev nu zburase, bineînțeles, la nicio Ialta (asta nu-i stătea în putere nici măcar lui Koroviev) și nu trimisese de acolo telegrame. După ce leșinase în apartamentul soției bijutierului, speriat de scamatoria lui Koroviev, care îi arătase un motan cu o ciupercă marinată în furculiță, rămăsese acolo până când Koroviev, bătându-și joc de el, îi îndesase pe cap o pălărie de pâslă și îl trimisese la aerodromul Moscovei, după ce le sugerase celor din poliția judiciară care îl așteptau că Steopa avea să coboare dintr-un aeroplan sosit de la Sevastopol.
Ce-i drept, poliția judiciară din Ialta susținea că îl primise pe Steopa desculț și trimisese la Moscova telegrame despre el, însă în dosare nu se găsi nicio copie a acestor telegrame; de aici se trase concluzia tristă, dar cu desăvârșire de nezdruncinat, că banda de hipnotizatori putea hipnotiza de la distanțe uriașe și nu doar persoane izolate, ci și grupuri întregi. În asemenea condiții, criminalii puteau înnebuni oameni cu cea mai solidă alcătuire psihică.
Ce să mai vorbim despre fleacuri precum pachetul de cărți găsit în buzunarul altuia, în stal, rochiile dispărute ale doamnelor, bereta care mieuna și alte asemenea lucruri! Orice hipnotizator profesionist de putere mijlocie putea face astfel de scamatorii, inclusiv trucul simplu de a-i smulge capul comperului. Și motanul vorbitor era un fleac. Ca să le arăți oamenilor un asemenea motan, era destul să cunoști elementele de bază ale ventrilociei; iar nimeni nu s-ar îndoi că meșteșugul lui Koroviev mergea mult mai departe de acestea.
Da, nu pachetele de cărți sau scrisorile false din servieta lui Nikanor Ivanovici erau lucrul de căpetenie. Toate acestea erau fleacuri. El, Koroviev, îl împinsese pe Berlioz sub tramvai, spre moarte sigură. El îl înnebunise pe bietul poet Ivan Bezdomnîi, el îl făcea să aiureze și să vadă în vise chinuitoare vechiul Yerushalayim și Muntele Pleșuv, ars de soare și lipsit de apă, cu trei oameni atârnați pe stâlpi. El și banda lui le făcuseră să dispară din Moscova pe Margareta Nikolaevna și pe servitoarea ei, Natașa. De altfel, ancheta se ocupase cu deosebită atenție de acest caz.
Trebuia să se afle dacă femeile fuseseră răpite de banda de ucigași și incendiatori sau dacă plecaseră de bunăvoie împreună cu criminalii. Pe baza declarațiilor absurde și încâlcite ale lui Nikolai Ivanovici, ținând seama de biletul straniu și nebunesc lăsat soțului de Margareta Nikolaevna, în care scria că se face vrăjitoare, precum și de faptul că Natașa dispăruse lăsându-și toate hainele la locul lor, ancheta ajunse la concluzia că stăpâna și servitoarea ei fuseseră hipnotizate, asemenea multor altora, și răpite în această stare de bandă. Se mai ivi și presupunerea, probabil pe deplin întemeiată, că pe criminali îi atrăsese frumusețea celor două femei.
Însă ceea ce rămase cu totul nelămurit pentru anchetă fu motivul care împinsese banda să-l răpească din clinica de psihiatrie pe bolnavul care își spunea maestru. Nu se putu afla acest lucru, după cum nu se putu afla nici numele de familie al bolnavului răpit. Pieri astfel pentru totdeauna sub denumirea lipsită de viață: „Numărul o sută optsprezece din corpul întâi”.
Așadar, aproape totul se lămuri, iar ancheta se încheie, așa cum se încheie toate.
Trecură câțiva ani, iar cetățenii începură să-i uite pe Woland, pe Koroviev și pe ceilalți. În viața celor care avuseseră de suferit de pe urma lui Woland și a acoliților săi se petrecură multe schimbări; oricât de mărunte și neînsemnate ar fi, trebuie totuși pomenite.
Georges Bengalski, de pildă, după patru luni petrecute în clinică, se însănătoși și ieși, însă fu nevoit să-și părăsească slujba de la Teatrul de varietăți tocmai în perioada cea mai aglomerată, când publicul se îmbulzea după bilete: amintirea magiei negre și a dezvăluirilor ei se dovedise foarte durabilă. Bengalski părăsi teatrul, fiindcă înțelesese că era prea chinuitor să apară în fiecare seară în fața a două mii de oameni, să fie inevitabil recunoscut și să i se pună la nesfârșit întrebări batjocoritoare despre cum îi era mai bine: cu capul ori fără cap?
În plus, comperul își pierduse o bună parte din veselia atât de necesară meseriei lui. Îi rămăsese obiceiul neplăcut și apăsător ca, în fiecare primăvară, la lună plină, să fie cuprins de neliniște, să se apuce brusc de gât, să privească speriat în jur și să plângă. Crizele treceau, dar, câtă vreme existau, nu se mai putea îndeletnici cu vechea lui meserie; așa că se retrase și începu să trăiască din economiile care, după socoteala lui modestă, ar fi trebuit să-i ajungă cincisprezece ani.
Plecase și nu se mai întâlnise niciodată cu Varionuha, ajuns îndrăgit și cunoscut de toată lumea pentru amabilitatea și politețea lui nemaipomenite chiar și printre administratorii de teatru. Cei care umblau după bilete gratuite, de pildă, nu-i spuneau altfel decât părintele binefăcător. Oricine ar fi telefonat la Teatrul de varietăți, la orice oră, auzea în receptor un glas blând, dar trist: „Vă ascult”, iar când cerea să fie chemat la telefon Varionuha, același glas răspundea grabnic: „Vă stau la dispoziție”. Dar cât mai suferea Ivan Savelievici din pricina politeții sale!
Steopa Lihodeev nu mai avea de vorbit la telefon la Teatrul de varietăți. Îndată după ieșirea din clinică, unde petrecuse opt zile, fusese mutat la Rostov și numit directorul unui mare magazin alimentar. Se zvonește că a renunțat cu totul la vinul de Porto și nu mai bea decât votcă în care au fost puși la macerat muguri de coacăz, ceea ce i-a întărit mult sănătatea. Se spune că a devenit tăcut și se ține departe de femei.
Înlăturarea lui Stepan Bogdanovici de la Teatrul de varietăți nu-i aduse lui Rimski bucuria la care visase cu atâta ardoare ani de-a rândul. După clinică și Kislovodsk, directorul financiar, îmbătrânit de tot și cu capul tremurând, își depuse cererea de plecare de la teatru. Interesant este că soția lui Rimski aduse această cerere la Teatrul de varietăți. Grigori Danilovici însuși nu găsi puterea să intre, nici măcar ziua, în clădirea unde văzuse geamul crăpat scăldat în lumina lunii și mâna lungă care se întindea spre zăvorul de jos.
După ce plecă de la Teatrul de varietăți, directorul financiar se angajă la teatrul de păpuși pentru copii din Zamoskvorecie. Acolo nu mai avea de-a face, în probleme de acustică, cu preastimatul Arkadi Apollonovici Sempleiarov. Acesta fusese mutat cât ai clipi la Briansk și numit șeful unui centru de colectare a ciupercilor. Moscoviții mănâncă acum râșcovi sărați și hribi marinați, nu mai contenesc cu laudele și sunt cât se poate de încântați de această mutare. Acum, că toate au trecut, se poate spune că treburile cu acustica nu-i prea mergeau lui Arkadi Apollonovici; oricât se străduise s-o îmbunătățească, rămăsese cum fusese.
Printre cei care rupseseră legăturile cu teatrul trebuie numărat, pe lângă Arkadi Apollonovici, și Nikanor Ivanovici Bosoi, deși nu avusese nicio legătură cu teatrele, în afara dragostei pentru biletele gratuite. Nikanor Ivanovici nu mai merge la niciun teatru, nici pe bani, nici gratis; până și vorbele despre teatru îl fac să se schimbe la față. În aceeași măsură, ba chiar mai mult, ajunsese să-i urască, pe lângă teatru, pe poetul Pușkin și pe talentatul actor Savva Potapovici Kurolesov.
Pe acesta din urmă, într-atât, încât anul trecut, când văzu în ziar anunțul încadrat în negru că Savva Potapovici fusese lovit de apoplexie în plină carieră, Nikanor Ivanovici se înroși așa de tare, că era cât pe ce să-l urmeze pe Savva Potapovici, și răcni: „Așa-i trebuie!” Mai mult, în aceeași seară, moartea popularului actor îi trezi atâtea amintiri apăsătoare, încât Nikanor Ivanovici se îmbătă cumplit, singur, doar în tovărășia lunii pline care lumina Sadovaia. Cu fiecare păhărel i se lungea în față blestematul șir de chipuri urâte; în șirul acela se aflau și Serghei Gherardovici Duncil, și frumoasa Ida Herkulanovna, și proprietarul roșcat al gâștelor de luptă, și sincerul Nikolai Kanavkin.
Dar cu aceștia ce s-a întâmplat? Ei, vă rog! Nu li s-a întâmplat absolut nimic și nici nu li se putea întâmpla, fiindcă nu existaseră niciodată în realitate, după cum nu existaseră nici simpaticul actor-comper, nici teatrul însuși, nici zgârcita mătușă Porohovnikova, care lăsa valuta să putrezească în pivniță, și, bineînțeles, nici trâmbițele de aur, nici bucătarii obraznici. Nikanor Ivanovici le visase pe toate, sub influența ticălosului de Koroviev. Singurul om viu care pătrunsese în visul acela era tocmai actorul Savva Potapovici, ajuns acolo numai pentru că i se întipărise în minte lui Nikanor Ivanovici prin desele lui apariții la radio. El existase, ceilalți nu.
Atunci poate că nici Aloizi Mogarîci nu existase? O, ba da! Acesta nu doar că existase, ci există și astăzi, tocmai în funcția la care renunțase Rimski, adică aceea de director financiar al Teatrului de varietăți.
Venindu-și în fire într-un tren, undeva pe lângă Viatka, cam la o zi după vizita la Woland, Aloizi își dădu seama că, plecând nu se știe de ce din Moscova cu mintea întunecată, uitase să-și pună pantalonii, însă furase, fără vreun motiv limpede, cartea de imobil a proprietarului, de care n-avea nicio nevoie. Plătindu-i conductorului o sumă uriașă, Aloizi cumpără de la el o pereche de pantaloni vechi și slinoși și se întoarse din Viatka. Dar căsuța proprietarului, vai, n-o mai găsi. Focul mistuise până la capăt vechea dărăpănătură. Aloizi era însă un om deosebit de întreprinzător: peste două săptămâni locuia într-o cameră minunată pe ulicioara Briusovski, iar peste câteva luni ședea în biroul lui Rimski. După cum Rimski suferise înainte din pricina lui Steopa, acum Varionuha se chinuia din pricina lui Aloizi.
Ivan Savelievici nu mai visează decât ca acest Aloizi să fie îndepărtat din Teatrul de varietăți, oriunde, numai să nu-l mai vadă; fiindcă, după cum șoptește uneori Varionuha în cerc restrâns, „o asemenea canalie ca Aloizi n-ar mai fi întâlnit în viața lui și de la acest Aloizi se așteaptă la orice”.
De altfel, poate că administratorul este părtinitor. Lui Aloizi nu i se descoperise nicio afacere necurată, și, în genere, nicio afacere, dacă nu socotim, firește, numirea altcuiva în locul bufetierului Sokov. Andrei Fokici murise de cancer la ficat în clinica Universității I din Moscova, cam la nouă luni după apariția lui Woland în capitală...
Da, trecuseră câțiva ani, iar întâmplările povestite cu adevăr în această carte se cicatrizaseră și se stinseseră din memorie. Dar nu la toți, nu la toți.
În fiecare an, cum vine luna plină de sărbătoare din primăvară, către seară apare sub teii de la Patriarșie prudî un bărbat de vreo treizeci de ani sau puțin peste treizeci. Roșcat, cu ochii verzi, îmbrăcat modest. Este profesorul Ivan Nikolaevici Ponîrev, colaborator al Institutului de Istorie și Filosofie.
Ajuns sub tei, se așază întotdeauna pe aceeași bancă pe care șezuse în seara când Berlioz, de mult uitat de toată lumea, văzuse pentru ultima dată în viața lui luna sfărâmându-se în bucăți.
Acum ea este întreagă, albă la începutul serii, apoi aurie, cu întunecatul căluț-dragon; plutește deasupra fostului poet Ivan Nikolaevici și totodată stă pe loc, la înălțimea ei.
Ivan Nikolaevici știe totul, îi este cunoscut și înțeles totul. Știe că în tinerețe a căzut victimă unor hipnotizatori criminali, că apoi s-a tratat și s-a vindecat. Dar mai știe că există ceva cu care nu se poate lupta. Nu se poate lupta cu această lună plină de primăvară. Cum începe să se apropie, cum începe să crească și să se umple de aur astrul care atârnase cândva deasupra celor două sfeșnice cu câte cinci brațe, Ivan Nikolaevici devine neliniștit, se frământă, își pierde pofta de mâncare și somnul și așteaptă să se împlinească luna. Iar când vine luna plină, nimic nu-l mai poate ține acasă. Spre seară iese și se duce la Patriarșie prudî.
Șezând pe bancă, Ivan Nikolaevici vorbește acum fără sfială singur, fumează și privește cu ochii mijiți când luna, când turnichetul de care își amintește atât de bine.
Ivan Nikolaevici petrece astfel o oră sau două. Apoi se ridică și, pe același drum de fiecare dată, prin Spiridonovka, merge cu ochii goi și fără vedere spre ulicioarele Arbatului.
Trece pe lângă prăvălia de petrol, cotește acolo unde atârnă un vechi felinar cu gaz, strâmb, și se strecoară spre grilajul în spatele căruia zărește o grădină bogată, dar încă neînfrunzită, iar în ea o vilă gotică, luminată de lună pe latura unde iese bovindoul cu fereastra în trei canaturi și întunecată pe cealaltă.
Profesorul nu știe ce-l atrage către grilaj și cine locuiește în vilă, însă știe că, la lună plină, n-are rost să se împotrivească lui însuși. Mai știe că în grădina de dincolo de grilaj va vedea negreșit același lucru.
Va vedea, șezând pe o băncuță, un om în vârstă și respectabil, cu bărbiță, cu pince-nez și cu trăsături ușor porcine. Ivan Nikolaevici îl găsește mereu pe acest locatar al vilei în aceeași poziție visătoare, cu privirea îndreptată spre lună. Ivan Nikolaevici știe că, după ce admiră luna, omul de pe bancă își va întoarce neapărat ochii spre ferestrele bovindoului și va rămâne cu privirea ațintită asupra lor, ca și când ar aștepta să se deschidă chiar atunci și să apară pe pervaz ceva nemaipomenit.
Ivan Nikolaevici știe pe de rost tot ce urmează. Acum trebuie neapărat să se ascundă cât mai bine în spatele grilajului, fiindcă omul de pe bancă va începe să-și întoarcă neliniștit capul, să caute ceva în văzduh cu ochii rătăcitori, să zâmbească entuziasmat; apoi, deodată, își va arunca mâinile în sus cu un soi de dor dulce, iar după aceea va mormăi de-a binelea, destul de tare:
— Venus! Venus!... Ah, ce prost am fost!...
— O, zei, zei! — va începe să șoptească Ivan Nikolaevici, ascuns în spatele grilajului și fără să-și desprindă ochii înflăcărați de tainicul necunoscut. — Iată încă o victimă a lunii... Da, încă o victimă, ca mine.
Iar omul de pe bancă își va continua vorbele:
— Ah, ce prost am fost! De ce, de ce n-am zburat cu ea? De ce m-am speriat, măgar bătrân ce sunt! Mi-am făcut rost de o hârtie! Ei, acum rabdă, cretin bătrân!
Așa va continua până când, în partea întunecată a vilei, se va auzi o fereastră izbindu-se, în ea va apărea ceva albicios și va răsuna o voce neplăcută de femeie:
— Nikolai Ivanovici, unde sunteți? Ce sunt închipuirile astea? Vreți să vă îmbolnăviți de malarie? Veniți să beți ceai!
Atunci, firește, omul de pe bancă se va trezi din visare și va răspunde cu glas mincinos:
— Aer, aer voiam să iau, suflețelul meu! E atât de bun aerul!
Apoi se va ridica de pe bancă, va amenința pe furiș cu pumnul fereastra de jos care se închide și se va târî spre casă.
— Minte, minte! O, zei, cum mai minte! — mormăie Ivan Nikolaevici, îndepărtându-se de grilaj. — Nu aerul îl atrage în grădină; la această lună plină de primăvară vede ceva în lună și în grădină, sus, în văzduh. Ah, mult aș da să-i pătrund taina, să știu ce fel de Venus a pierdut și pe care încearcă acum zadarnic s-o prindă, căutând-o cu mâinile prin aer!
Profesorul se întoarce acasă de-a dreptul bolnav. Soția lui se preface că nu-i vede starea și îl zorește să se culce. Ea însă nu se culcă; stă cu o carte lângă lampă și îl privește pe cel adormit cu ochi îndurerați. Știe că în zori Ivan Nikolaevici se va trezi cu un țipăt chinuitor, va începe să plângă și să se zbată. De aceea, pe fața de masă, sub lampă, are în față, pregătite dinainte, o seringă în alcool și o fiolă cu un lichid de culoarea ceaiului concentrat.
Biata femeie, legată de un om greu bolnav, este acum liberă și poate adormi fără teamă. Ivan Nikolaevici va dormi până dimineața cu chipul fericit și va avea vise necunoscute ei, dar înălțătoare și fericite.
Același lucru îl trezește pe savant și-l face să scoată acel țipăt jalnic în noaptea cu lună plină. Vede un călău nefiresc, fără nas, care sare și scoate un fel de răcnet, apoi îi înfige sulița în inimă lui Hestas, legat de stâlp și cu mintea pierdută. Dar nu atât călăul e înspăimântător, cât lumina nefirească a visului, venită dintr-un nor care fierbe și se prăbușește peste pământ, așa cum se întâmplă numai în timpul catastrofelor lumii.
După injecție, totul se schimbă în fața celui care doarme. De la pat la fereastră se întinde un drum larg de lună; pe acest drum urcă un om în mantie albă cu căptușeala sângerie și începe să meargă spre lună. Alături de el merge un tânăr cu hitonul rupt și cu fața desfigurată. Cei doi vorbesc aprins despre ceva, se contrazic, vor să ajungă la o înțelegere.
— O, zei, zei! — spune omul în mantie, întorcându-și fața trufașă spre tovarășul lui. — Ce execuție josnică! Dar, te rog, spune-mi — aici chipul lui trufaș devine rugător —, doar n-a avut loc! Te implor, spune-mi, n-a avut loc?
— Firește că n-a avut loc — îi răspunde răgușit tovarășul. — Ți s-a năzărit.
— Și poți să juri? — întreabă rugător omul în mantie.
— Jur — răspunde tovarășul, iar ochii lui, nu se știe de ce, zâmbesc.
— Nu-mi mai trebuie nimic! — strigă cu glas frânt omul în mantie și urcă tot mai sus către lună, trăgându-și tovarășul după el. În urma lor merge, liniștit și măreț, un câine uriaș, cu urechile ascuțite.
Atunci drumul de lună începe să fiarbă, din el țâșnește un fluviu lunar, care se revarsă în toate părțile. Luna stăpânește și se joacă, luna dansează și face năzbâtii. Din șuvoi se încheagă o femeie de o frumusețe fără seamăn și îl aduce de mână către Ivan pe un om cu barbă crescută, care privește speriat în jur. Ivan Nikolaevici îl recunoaște îndată. Este numărul o sută optsprezece, oaspetele lui nocturn. În vis, Ivan Nikolaevici întinde mâinile spre el și întreabă nerăbdător:
— Așadar, așa s-a sfârșit?
— Așa s-a sfârșit, ucenicul meu — răspunde numărul o sută optsprezece, iar femeia se apropie de Ivan și spune:
— Firește, așa. Totul s-a sfârșit și toate se sfârșesc... Și am să vă sărut pe frunte și totul la dumneavoastră va fi așa cum trebuie.
Se apleacă spre Ivan și îl sărută pe frunte, iar Ivan se întinde către ea și îi cercetează ochii; ea însă se retrage, se retrage și pleacă împreună cu tovarășul ei către lună.
Atunci luna se dezlănțuie, prăvălește șuvoaie de lumină drept peste Ivan, împrăștie lumina în toate părțile; în odaie începe o revărsare de lună, lumina se leagănă, se ridică tot mai sus și inundă patul. Abia atunci Ivan Nikolaevici doarme cu chipul fericit.
Dimineața se trezește tăcut, dar cu desăvârșire liniștit și sănătos. Memoria lui împunsă de ace se potolește și, până la următoarea lună plină, nimeni nu-l va tulbura pe profesor. Nici ucigașul fără nas al lui Hestas, nici al cincilea procurator al Iudeii, cel cumplit, călărețul Pilat din Pont.
1929–1940