Capitolul XIV

Slavă cocoșului!

Nervii dădură chix, cum se zice, și Rimski fugi în cabinetul său, fără să mai aștepte încheierea procesului-verbal. Ședea la masa lui de lucru, uitându-se cu ochii injectați la bancnotele fermecate din fața lui. Directorul financiar era complet năuc. De afară se auzea un vuiet uniform. Publicul se revărsa șuvoaie din clădirea teatrului în stradă. Deodată, auzul încordat la culme al lui Rimski înregistră trilul limpede al unui milițian, care, la drept vorbind, nu prevestește niciodată ceva bun. Dar când se repetă și-i sări în ajutor încă unul, mai autoritar și mai prelung, la care se adăugară un hohot de râs și parcă niște huiduieli, directorul financiar își dădu seama că în stradă se petrecea ceva scandalos și obscen și că acest ceva, oricât ai vrea să nu ții seama de el și să-l dai la o parte, este strâns legat de reprezentația dezgustătoare a magului și a asistenților săi.

Sensibilul director financiar nu se înșelase deloc. De îndată ce aruncă o privire pe fereastra dinspre Sadovaia, fața i se schimonosi, și buzele șoptiră, sau, mai degrabă, șuierară:

— Eram sigur!

La lumina vie a puternicelor felinare de pe stradă, văzu jos pe trotuar o doamnă numai în cămașă și chiloți liliachii. Pe cap, ce-i drept, avea o pălăriuță, și în mână ținea o umbrelă. Era cuprinsă de panică, se lăsa ba la pământ, ba dădea să fugă cine știe unde, și mulțimea din jurul ei fremăta hohotind. Directorul financiar simți fiori de gheață pe șira spinării. Lângă doamna cu pricina se agita un cetățean care voia să-și lepede pardesiul de vară și, de emoție, nu reușea să-i vină de hac mânecii în care i se încurcase brațul.

La intrarea din stânga se auziră alte chiote și hohote turbate de râs; întorcându-și ochii într-acolo, Grigori Danilovici zări o altă doamnă, în dessous-uri roz. Aceasta sărise de pe caldarâm pe trotuar, voind să se ascundă într-un gang, dar publicul ce se scurgea îi bara drumul, și sărmana, victimă a ușurinței și a pasiunii sale pentru toalete, înșelată de firma blestematului Fagot, nu-și dorea decât un singur lucru — s-o înghită pământul. Un milițian venea spre nefericită, sfredelind văzduhul cu fluierul său, iar în urma acestuia se îmbulzeau niște tineri foarte veseli, cu șepci pe cap. Ei erau aceia care râdeau în hohote și huiduiau.

Un birjar uscățiv, mustăcios și semeț își opri din goană mârțoaga costelivă în dreptul primei despuiate. Mustăciosul se hlizea încântat.

Rimski își dădu un pumn în cap, scuipă cu năduf și se îndepărtă iute de fereastră. Stătu câtăva vreme la biroul său trăgând cu urechea la zgomotele de-afară. Iscate din puncte diferite, fluierăturile atinseră apogeul, apoi începură să scadă. Spre mirarea lui Rimski, scandalul se lichidă neașteptat de repede.

Se apropia momentul când trebuia să acționeze și să bea din cupa amară a răspunderii. Până la sfârșitul spectacolului, aparatele telefonice fuseseră reparate; trebuia să telefoneze, să comunice neîntârziat cele întâmplate, să ceară ajutor, să toarne la minciuni, să dea toată vina pe Lihodeev, să se apere ca să iasă basma curată, și așa mai departe... Ptiu, drace!

Directorul pusese de două ori cătrănit mâna pe receptor și de două ori renunțase să mai cheme. Deodată, în liniștea de mormânt a cabinetului, răsună strident soneria telefonului drept în fața directorului care tresări cutremurat de un fior de gheață. „Da, rău mi s-au mai zdruncinat nervii!” își zise el ridicând receptorul. În aceeași clipă însă se dădu înapoi alb ca varul. Un glas domol, insinuant și dezmățat de femeie șopti la telefon:

— Nu telefona nicăieri, Rimski, altfel o pățești...

În secunda următoare nu mai era nimeni pe fir. Cu furnicături pe șira spinării, directorul puse receptorul în furcă și se uită, fără să știe nici el de ce, pe fereastra din spatele său. Printre crengile rare încă și ușor înverzite ale arțarului, văzu luna gonind într-un nor străveziu. Ațintindu-și nu se știe de ce privirea spre aceste crengi, Rimski se tot uita la ele, și cu cât se uita mai mult, cu atât îl cuprindea o frică mai cumplită.

Făcând un efort de voință, se întoarse cu spatele spre fereastra pe care se revărsa lumina lunii și se ridică în picioare. Nu mai putea fi vorba de niciun telefon; singurul gând care-l frământa în clipa aceea era acum să plece mai repede din teatru.

Trase cu urechea: clădirea era cufundată în tăcere. Dându-și seama că nu se mai află de mult nimeni afară de el la etajul întâi, îl cuprinse o teamă copilărească, de neînvins. Nu se putea gândi fără să se cutremure la drumul pe care urma să-l parcurgă singur prin coridoarele pustii și pe scări în jos.

Luă febril de pe masă bancnotele hipnotizatorului, le ascunse în servietă și tuși, ca să-și dea un pic de curaj. Tusea îi sună răgușit, fără vlagă.

Atunci i se păru că pe sub ușa cabinetului său pătrunde o adiere de umezeală și putreziciune. Îl trecură fiorii. Colac peste pupăză, ceasul porni să bată miezul nopții și până și bătăile ornicului îl făcură să tremure. Dar, când mai auzi în ușă întorcându-se încet cheia yale, inima i se strânse cât un purice.

Încleștându-și mâinile asudate și reci pe servietă, directorul simți că, dacă mai continuă scârțâitul acela din broască, el nu va mai rezista și va izbucni într-un țipăt strident.

În cele din urmă, cedând eforturilor cuiva, ușa se deschise, și în cabinet intră neauzit Varionuha. Rimski simți că i se taie picioarele și se prăbuși în fotoliu. Trăgând aer în piept, zâmbi lingușitor, rostind abia auzit:

— Doamne, cum m-ai speriat...

Da, apariția asta neașteptată putea să sperie pe oricine, dar constituia în același timp și o mare bucurie: în nodul încâlcit se ivise măcar un capăt cât de mic al firului...

— Ei, vorbește, hai mai repede! Zi o dată! Zi o dată! hârâi Rimski, agățându-se de capătul acesta.

— Ce înseamnă toate astea?

— Iartă-mă, te rog, îi răspunse cu glas surd celălalt, închizând ușa.

— Credeam că ai plecat.

Și Varionuha, așa cum era, cu șapca pe cap, se îndreptă spre un fotoliu și se instală de cealaltă parte a mesei de lucru.

Trebuie să recunoaștem că răspunsul lui Varionuha suna cam straniu: asta îl șocă din capul locului pe directorul financiar, care, în ceea ce privește sensibilitatea, putea concura cu seismograful celei mai bune stațiuni seismice din lume. Cum adică? Ce căuta Varionuha în cabinetul directorului financiar, de vreme ce nu se aștepta să-l găsească pe acesta acolo? Are doar cabinetul său, una la mână. Și, două la mână, indiferent pe ce ușă intrase în clădire, trebuia să-l întâlnească inevitabil pe unul din paznicii de noapte, iar aceștia fuseseră înștiințați cu toții că Grigori Danilovici va mai rămâne câtva timp în biroul său. Directorul însă nu stătu multă vreme să mediteze la ciudățenia asta; nu de ea îi ardea lui acum.

— De ce n-ai telefonat? Ce înseamnă toată halimaua aia cu Ialta?

— Ceea ce și spuneam, răspunse administratorul, plescăind din gură ca și când l-ar fi supărat o măsea.

— L-au găsit într-o bodegă la Pușkino.

— Cum la Pușkino? Lângă Moscova? Și telegramele din Ialta?

— Ce Ialta, lua-l-ar dracu! L-a îmbătat pe telegrafistul de la Pușkino și s-au apucat amândoi să facă nebunii; printre altele, să trimită telegrame cu mențiunea „Ialta”.

— Aha... Aha... Bine, bun... rosti cântător Rimski, în priviri cu o lucire gălbuie.

În minte vedea de pe acum tabloul sărbătoresc al scoaterii rușinoase a lui Steopa din post. Eliberarea! Eliberarea mult așteptată, eliberarea de această calamitate numită Lihodeev! Stepan Bogdanovici s-ar putea să se învârtească chiar și de ceva mai rău decât numai pierderea postului...

— Vreau amănunte! țipă Rimski, lovind cu tamponul în masă.

Și Varionuha începu să-i relateze amănuntele. Îndată ce se prezentase acolo unde îl trimisese directorul financiar, fusese primit numaidecât și ascultat cât se poate de atent. Nimeni din cei de față nu acceptase o clipă ideea că Steopa ar putea fi la Ialta. Toți s-au declarat din capul locului de acord cu presupunerea lui Varionuha că Lihodeev se află la „Ialta” din Pușkino.

— Și acum, unde e? îl întrerupse tulburat directorul pe administrator.

— Unde să fie? zâmbi strâmb acesta.

— La miliție, la camera specială pentru dezmeticirea din beție.

— Oho! Vai, mulțumesc!

Varionuha își urmă relatarea și, pe măsură ce povestea, în mintea directorului financiar se desfășura tot mai viu lanțul nesfârșit al faptelor dezgustătoare, nerușinate, bădărăniile lui Lihodeev, și fiecare verigă din acest lanț era mai rea decât cea precedentă. Fie și numai țopăiala aceea de bețivi, de gât cu telegrafistul, pe poiana din fața poștei de la Pușkino, în sunetele unei caterinci hoinare, chiar și numai așa — câte parale făcea! Apoi s-a luat după niște cetățene, care, cuprinse de spaimă, au urlat ca din gură de șarpe. După aceea, Lihodeev a încercat să se încaiere cu bufetierul de la „Ialta”, după care a aruncat cu generozitate pe podeaua „Ialtei” ceapă verde. Apoi a spart opt sticle de vin alb sec „Ai-Danil”. A sfărâmat aparatul de taxat al unei mașini de piață, pentru că șoferul nu voise să stea cu mașina la dispoziția lui. I-a amenințat apoi cu arestarea pe cetățenii care încercaseră să-i potolească măgăriile... Într-un cuvânt, o grozăvie fără margini.

Steopa era bine cunoscut în cercurile teatrale din Moscova, și toți știau că este o poamă bună. Dar prea de tot era, chiar și pentru Steopa, ceea ce povestea administratorul despre el. Da, prea de tot, chiar prea, prea de tot.

Ochii ironici, răi, ai lui Rimski sfredeleau peste masă figura administratorului și, pe măsură ce Varionuha își depăna povestirea, ochii aceștia se întunecau tot mai tare. Cu cât mai colorate, mai vii deveneau amănuntele obscene cu care-și umplea povestirea administratorul, cu atât mai puțin îi dădea crezare directorul. Iar când Varionuha spuse că Steopa se dezlănțuise într-atât, încât încercase să opună rezistență celor ce veniseră să-l ia ca să-l aducă la Moscova, Rimski știu cu precizie că tot ce-i povestise administratorul, întors la miezul nopții la teatru, este o minciună! O minciună de la început și până la sfârșit.

Varionuha nu se dusese la Pușkino și nici Steopa nu trecuse pe acolo. Și povestea cu telegrafistul beat, și geamul spart din locantă, și scena legării lui Steopa cu frânghii — toate erau scorneli.

Îndată ce se convinse că administratorul îl minte, pe director îl cuprinse o teamă ce se târî de-a lungul trupului său, de la picioare spre creștet, și de vreo două ori i se păru din nou că dinspre podea adie o umezeală putredă, purtătoare de malarie. Fără să-l slăbească o clipă din ochi pe administrator, care se zvârcolea suspect în fotoliul său străduindu-se în același timp să rămână în umbra lămpii de birou și care-și acoperea cu un gest foarte straniu fața cu un ziar, ca să se ferească, chipurile, de lumina supărătoare a becului, directorul financiar se gândea la un singur lucru: ce-i totuși cu istoria asta? De ce-l minte oare cu atâta neobrăzare, în clădirea tăcută și pustie, administratorul întors la o oră atât de târzie? Și Rimski își simți sufletul chinuit de sentimentul unei primejdii, al unei primejdii neștiute, dar strașnice, amenințătoare. Prefăcându-se a nu observa șiretlicurile lui Varionuha și figurile lui cu ziarul, directorul financiar îi examina atent figura, fără să-i mai asculte aproape deloc palavrele. Mai era ceva și mai inexplicabil decât povestirea calomnioasă cu privire la aventurile petrecute la Pușkino, născocite nu se știe în ce scop, și acest ceva era o schimbare petrecută atât în aspectul exterior, cât și în manierele administratorului.

Cu toate strădaniile lui Varionuha de a-și trage cozorocul șepcii pe ochi, pentru ca fața lui să rămână în umbră, și oricât încerca el să se ascundă după ziar, directorul reuși să deslușească o vânătaie uriașă ce se întindea pe obrazul lui drept, până aproape de nas. Și unde mai pui că administratorul, rumen de obicei, avea acum o paloare nesănătoasă, iar la gât, nu se știe de ce, cu toată noaptea înăbușitoare, purta un fular vechi, în dungi. Dacă la aceasta mai adăugăm maniera dezgustătoare de a plescăi din buze, apărută la administrator în timpul absenței sale de la teatru și schimbarea izbitoare ce se putea observa în inflexiunile glasului său, devenit surd și aspru, precum și expresia lașă și hoțească a ochilor, putem spune fără șovăire că Ivan Savelievici Varionuha era de nerecunoscut.

Îl mai neliniștea ceva la culme pe directorul financiar, dar ce anume nu-și putea da seama, oricât își încorda creierul înfierbântat și oricât îl fixa pe Varionuha cu privirea. Un lucru putea să afirme: în această contopire a administratorului cu bine cunoscutul fotoliu era ceva nemaivăzut, cu totul nefiresc.

— Apoi i-au venit de hac; până la urmă l-au îmbarcat în mașină, bubuia Varionuha, privind de după ziar și acoperindu-și cu palma vânătaia.

Deodată, Rimski întinse mâna parcă mașinal și, bătând în același timp darabana cu degetele pe masă, apăsă soneria electrică și înmărmuri. În clădirea pustie ar fi trebuit să se audă un sunet ascuțit. Dar sunetul nu urmă, și butonul se lăsă mort în tăblia mesei. Butonul era mort, soneria, defectă.

Șiretlicul directorului financiar nu-i scăpă lui Varionuha, care, încruntându-se, îl întrebă cu sclipiri răutăcioase în ochi:

— De ce suni?

— Fără să vreau, răspunse surd Rimski, trăgându-și mâna înapoi și, la rândul său, întrebă cu glas șovăitor:

— Ce ai pățit la obraz?

— În automobil m-am lovit de clanța portierei, îi răspunse Varionuha, ocolindu-i privirea.

„Minte!” exclamă în gând directorul și, în aceeași clipă, rămase cu ochii rotunjiți de spaimă, niște ochi de nebun, pironiți asupra spetezei fotoliului.

În spatele fotoliului, pe podea, se încrucișau două umbre, una mai deasă și mai întunecată, cealaltă slabă, cenușie. Pe podea se profila clar umbra spetezei fotoliului și a picioarelor lui ascuțite, dar deasupra spetezei de pe podea lipsea umbra capului lui Varionuha, așa cum sub picioarele fotoliului nu se așternea nici umbra picioarelor sale.

„Nu aruncă umbră!” strigă disperat în gând Rimski, începând să tremure ca varga.

Varionuha se uită hoțește în jur, urmărind privirea dementă a lui Rimski țintită în spatele fotoliului, și-și dădu seama că este descoperit. Varionuha se ridică (ceea ce făcu și directorul financiar). Acesta din urmă se dădu înapoi cu un pas, strângând în mâini servieta.

— Ai priceput, afurisitule! Totdeauna ai fost isteț, rosti Varionuha, hlizindu-se cu furie drept în fața directorului.

Apoi sări deodată de la fotoliu spre ușă și trase în jos siguranța la yale.

Directorul aruncă în jurul său o privire deznădăjduită, retrăgându-se spre fereastra dinspre grădină și, în fereastra asta scăldată în lumina lunii, văzu, lipit de geam, chipul unei fete goale și brațul ei gol, pe care-l strecurase prin oberliht, străduindu-se să deschidă zăvorul de jos. Pe cel de sus îl deschisese.

Lui Rimski i se păru că lampa de pe masa lui de lucru se stinge și că masa se apleacă. Se simți scăldat parcă într-un val de gheață, dar, din fericire, cu o sforțare a voinței, rămase în picioare. Nu mai avu puterea să strige, însă izbuti să șoptească:

— Ajutor...

În timp ce păzea ușa, Varionuha sărea în sus, rămânând îndelung în văzduh și legănându-se. Își agita degetele încârligate ale mâinilor în dreptul ochilor lui Rimski, plescăia din buze, șuiera și făcea cu ochiul tipesei de la fereastră.

Tipesa începu să se grăbească, își băgă capul roșcovan prin oberliht, își întinse cât putu mâna zgâriind cu unghiile încuietoarea și zgâlțâind rama ferestrei. Mâna i se tot lungea, ca și când ar fi fost de cauciuc, colorându-se într-un verde cadaveric. În cele din urmă, degetele verzi ale moartei apucară capul încuietorii, îl întoarseră, și rama începu să se deschidă. Rimski scoase un țipăt slab și se sprijini de perete, ținându-și dinainte servieta în chip de scut. Își dădea seama că-i sunase ceasul.

Fereastra se deschise larg, dar în loc să intre răcoarea nopții și parfumul teilor înfloriți, în casă năvăli o duhoare de pivniță. Moarta păși pe prichiciul ferestrei, și Rimski zări deslușit pe pieptul ei semnele putrefacției.

În momentul acesta, dinspre grădină, din clădirea joasă, aflată în spatele tirului, unde erau ținute păsările necesare pentru program, răsună pe neașteptate un cântec radios de cocoș. Cocoșul dresat, gălăgios, trâmbița vestea că dinspre soare-răsare zorile se apropie grăbite de Moscova.

Chipul roșcovanei se schimonosi de o furie turbată, o înjurătură gâtuită îi izbucni din gâtlej, iar Varionuha țipă strident și se prăvăli din văzduh, pe podea, lângă ușă.

Urmă un al doilea „cucurigu”, juna clănțăni din dinți, părul roșcat i se ridică măciucă-n cap. La al treilea cântat, făcu stânga-mprejur și-și luă zborul. Săltându-se în sus, întins orizontal în aer, aidoma unui cupidon în zbor, Varionuha trecu pe deasupra mesei și, plutind alene, ieși în urma moartei pe fereastră.

Un bătrân cu părul alb ca neaua, care nu demult fusese Rimski, se apropie în fugă de ușă, ridică siguranța de la yale și o luă la goană pe coridorul întunecos. Ajuns în dreptul scării, gemând de groază, găsi pe dibuite comutatorul și-și lumină drumul. Pe scară, bătrânul, care se clătina și tremura ca varga, căzu, având impresia că-i căzuse Varionuha în cap. Ajuns la parter, Rimski îl văzu pe portarul de serviciu adormit pe un scaun, lângă casă, în vestibul. Se strecură pe lângă el în vârful picioarelor și se furișă până la intrarea principală.

Afară, în stradă, se simți oarecum mai ușurat. Își reveni într-atât, încât, apucându-se cu mâinile de cap, își dădu seama că-și uitase pălăria în cabinet.

Se înțelege de la sine că nu s-a mai întors s-o ia, ci, gâfâind, trecu repede strada largă până la celălalt colț, unde se afla un cinematograf, în dreptul căruia clipea o luminiță palidă, roșiatică. În câteva clipe Rimski fu lângă cinematograf și reuși să pună mâna pe un taxi.

— La rapidul de Leningrad. Ai un bacșiș gras, spuse el gâfâind și ținându-se cu mâna de piept.

— Mă retrag la garaj, răspunse cu ură șoferul, întorcându-i spatele.

Atunci Rimski deschise servieta, scoase din ea cincizeci de ruble și le întinse prin geamul deschis șoferului.

Peste câteva clipe, mașina zbura ca vântul, zdrăngănind pe strada Sadovaia. Pasagerul se zgâlțâia în fundul mașinii și, în ciobul de oglindă ce atârna în fața șoferului, Rimski vedea ba ochii radioși ai acestuia, ba pe ai săi, de nebun.

În dreptul gării, Rimski sări jos din taxi și strigă celui dintâi om cu șorț alb și număr de hamal, care-i ieșise în cale:

— Unul pentru clasa întâi, îți dau treizeci — spuse el, scoțând și mototolind bancnotele din servietă —; nu găsești a-ntâia — iei a doua, dacă nu — a treia!

Aruncând o privire la cadranul luminos al ceasului din gară, hamalul smulse banii din mâna lui Rimski.

Peste cinci minute, rapidul zvâcni de sub cupola de sticlă a peronului și dispăru în bezna nopții. Odată cu el dispăru și Rimski.