Capitolul XXII

La lumina făcliilor

Huruitul uniform al automobilului zburând în înalturi o legăna pe Margareta, iar lumina caldă a lunii o învăluia, plăcută și mângâietoare. Își întindea fața cu ochii închiși s-o alinte vântul, gândindu-se cu oarecare tristețe la malul râului necunoscut, pe care-l părăsise și pe care, după cum presimțea, n-o să-l mai vadă niciodată. După toate minunile și vrăjitoriile din seara aceea, bănuia la cine se duce, dar nu-i era frică. Speranța că acolo va izbuti să-și redobândească fericirea pierdută îi dădea curaj. De altfel, nu-i fu dat să viseze prea mult la fericirea ei în această mașină. Nu se știe dacă cioroiul își cunoștea bine meseria, ori mașina era atât de bună, cert este că nu trecu multă vreme și, când Margareta deschise ochii, zări dedesubt, în locul întunericului pădurii, o mare tremurătoare — luminile Moscovei. Pasărea neagră — șoferul — deșurubă din zbor roata dreaptă din față, aterizând într-un cimitir pustiu din raionul Dorogomilov.

Fără să-l întrebe nimic pe șofer, Margareta coborî împreună cu peria ei, lângă o lespede funerară; cioroiul porni automobilul și-l dirijă drept spre râpa din dosul cimitirului, unde acesta se prăbuși cu un huruit infernal și pieri. Cioroiul își duse respectuos mâna la șapcă, se sui călare pe roată și-și luă zborul.

În aceeași clipă, din spatele unui monument funerar apăru o pelerină neagră. În lumina lunii, scânteie un clonț, și Margareta îl recunoscu pe Azazello. Cu un gest, acesta o invită să încalece peria, iar el sări călare pe o floretă lungă, și amândoi își luară zborul, aterizând peste câteva clipe, nevăzuți de nimeni, în fața casei nr. 302 bis de pe strada Sadovaia.

În timp ce, ducând sub braț peria și floreta, cei doi treceau prin gang, Margareta zări un bărbat cu șapcă și cizme înalte, care aștepta probabil pe cineva. Deși erau aproape aerieni, omul singuratic auzi pașii celor doi și tresări alarmat, neputând înțelege de unde venea zgomotul.

Pe un al doilea om, semănând uimitor cu primul, ei l-au întâlnit lângă intrarea a șasea. Și din nou se repetă aceeași istorie.

S-au auzit pașii lor... Omul se întoarse îngrijorat și se încruntă. Iar atunci când ușa se deschise și se închise din nou, omul se repezi în urma celor ce intrau nevăzuți, privi în spațiul de la intrare, dar, desigur, nu văzu nimic.

Al treilea, copia fidelă a celui de al doilea, și deci și a celui dintâi, veghea pe palierul etajului doi. Fuma țigări tari și, trecând pe lângă el, Margareta începu să tușească. Cel care fuma sări de pe banca pe care ședea, ca și când l-ar fi împuns ceva, începu să se uite în jur neliniștit, se apropie de balustrada scării, privi în jos. În timpul acesta, Margareta cu însoțitorul ei se și aflau în fața apartamentului nr. 50.

N-a trebuit să sune. Azazello deschise încet ușa cu cheia lui.

Primul lucru care o uimi pe Margareta la intrare fu întunericul. Domnea o beznă ca într-o subterană; și ea simți nevoia să se agațe de pelerina lui Azazello, de teamă să nu se poticnească. Dar chiar în clipa aceea, undeva, departe, sus, sclipi flăcăruia unei candele, care porni să se apropie treptat. Din mers, Azazello îi luă Margaretei peria de sub braț, și aceasta se mistui în întuneric.

Apoi începură să urce niște trepte largi, care i se părură Margaretei fără de sfârșit. O uimea faptul că în vestibulul unui apartament obișnuit din Moscova putea să încapă o scară ca asta, cu totul ieșită din comun și invizibilă. Simțea însă bine sub picioare această scară nesfârșită. Dar urcușul luă sfârșit și Margareta își dădu seama că se află pe un palier. Flăcăruia se apropie, și Margareta văzu chipul unui bărbat, înalt și negru, ținând în mână o candelă. Cei care avuseseră nefericirea să-i pice zilele acelea în cale l-ar fi recunoscut fără îndoială de îndată, chiar și numai la pâlpâirea slabă a candelei.

Era Koroviev, alias Fagot.

E drept, înfățișarea lui Koroviev se schimbase mult. Clipind prin întuneric, flăcăruia se răsfrângea de data asta nu într-un pince-nez cu geamul crăpat, pe care ar fi trebuit să-l arunce de mult la lada de gunoi, ci într-un monoclu, ce-i drept, crăpat și el. Pe fața lui impertinentă, mustăcioara era frizată și pomădată, iar faptul că părea negricios se explica foarte simplu — Koroviev era îmbrăcat în frac. Alb îi era numai plastronul.

Mag, dirijor de cor, vrăjitor, translator și dracu mai știe ce în realitate, Koroviev se înclină și, plimbând cu un gest larg candela prin văzduh, o invită pe Margareta să-l urmeze. Între timp Azazello dispăruse.

„Ce seară ciudată — își spuse Margareta. — La toate m-aș fi așteptat, numai la asta nu. Ce-o fi însemnând? S-o fi stins lumina la ei? Dar lucrul cel mai uimitor e spațiul imens al încăperii... Cum se face că pot intra toate astea într-un apartament moscovit? E pur și simplu imposibil!...”

Oricât de puțină lumină oferea candela lui Koroviev, Margareta își dădu seama că se află într-o sală de-a dreptul de necuprins, prevăzută și cu o colonadă întunecată, care la prima impresie părea fără de sfârșit. Koroviev se opri lângă un divănaș, își așeză candela pe un soclu, cu un gest îi propuse Margaretei să se așeze, iar el însuși se opri alături, într-o poză pitorească, rezemat de soclu.

— Dați-mi voie să mă prezint, zise Koroviev cu voce hârâită.

— Mă numesc Koroviev. Vă uimește faptul că nu avem lumină? Desigur, socotiți că o facem din economie? Nici gând! Dacă ar fi așa, aș accepta ca primul călău pe care-l voi întâlni, fie și unul dintre cei care în seara asta, ceva mai târziu, vor avea cinstea să vă sărute genunchiul, să-mi taie capul, nici mai mult, nici mai puțin — chiar pe postamentul acesta! Nu, messire nu poate să sufere lumina electrică, și o vom aprinde numai în ultima clipă. Atunci, vă rog să mă credeți, n-o să ne plângem de întuneric. Ba aș zice chiar că ar fi mai bine să nu fie atâta lumină.

Koroviev îi plăcu Margaretei, și trăncăneala lui scârțâitoare avu un efect liniștitor asupra ei.

— Nu, răspunse Margareta.

— Altceva mă uimește; unde încap toate astea?

Și făcu un gest cu mâna, subliniind astfel spațiul necuprins al sălii.

Koroviev zâmbi mieros, și umbrele prinseră a juca în cutele nasului său.

— E cel mai simplu lucru! răspunse el.

— Celor care cunosc bine a cincea dimensiune le este ușor să lărgească încăperea până la proporțiile dorite. Vă spun mai mult, stimată doamnă — până la dracu știe ce proporții! De altfel, eu — trăncăni Koroviev mai departe — am cunoscut oameni care n-aveau nicio idee nu numai despre a cincea dimensiune, ci, în general, despre nimic, și, cu toate acestea, făceau adevărate minuni în ce privește lărgirea spațiului lor. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu un orășean care, după cum mi s-a povestit, primind un apartament de trei camere pe Zemleanoi Val, fără a cincea dimensiune și alte lucruri năucitoare, l-a transformat cât ai clipi într-o locuință de patru camere, trăgând prin una din odăi un zid despărțitor. După aceea, a făcut schimb de locuință primind două apartamente separate în două cartiere diferite ale Moscovei: unul de trei, și altul de două camere. Cred că sunteți de acord că acum omul avea cinci camere. Apartamentul de trei camere l-a preschimbat cu două apartamente de câte două camere, devenind posesor, după cum vedeți, a șase camere, ce-i drept, risipite într-o dezordine desăvârșită prin întreaga Moscova. Omul se pregătea să execute ultima și cea mai strălucită mișcare a sa, dând un anunț la ziar că schimbă șase camere aflate în cartiere diferite pe un apartament de cinci camere pe Zemleanoi Val — când activitatea i-a fost întreruptă din pricini independente de voința lui. Posibil să aibă și astăzi vreo cameră, dar, cutez să vă asigur, nu la Moscova. Iată ce pișicher, și dumneavoastră binevoiți să discutați despre a cincea dimensiune.

Deși nu ea discutase despre a cincea dimensiune, ci Koroviev, Margareta râse înveselită, ascultând peripețiile pișicherului — specialist în problema schimbului de locuință. Koroviev însă urmă:

— Dar să trecem la fapte, da, la fapte, Margareta Nikolaevna. Sunteți o femeie foarte inteligentă și ați și ghicit, desigur, cine e stăpânul acestei case.

Inima Margaretei zvâcni cu putere: se mulțumi să încuviințeze din cap.

— Așadar, urmă Koroviev.

— Suntem dușmanii oricăror lucruri nelămurite, ai oricăror mistere. În fiecare an, messire dă un bal. Balul acesta se cheamă balul de primăvară al lunii pline, sau balul celor o sută de regi. Vine la lume!...

Aici, Koroviev își prinse obrazul în mână, ca și când l-ar fi apucat o durere de măsea.

— De altfel, sper să vă convingeți singură. Așadar, messire este celibatar, după cum vă dați seama, desigur. Dar are nevoie de o stăpână a casei, de o amfitrioană.

Koroviev făcu un gest de neputință.

— Recunoașteți și dumneavoastră că fără amfitrioană...

Margareta îl asculta pe Koroviev, străduindu-se să nu scape o vorbă; își simțea inima înfiorată, în timp ce speranța fericirii o amețea.

— S-a stabilit o tradiție, vorbi mai departe Koroviev.

— În primul rând pe stăpâna balului s-o cheme Margareta, în al doilea rând, să fie originară din partea locului. Noi, după cum vedeți, călătorim și, în momentul de față, ne aflăm la Moscova. Aici, am găsit 121 de Margarete, dar, dacă mă credeți — Koroviev se plesni deznădăjduit peste pulpă —, niciuna nu corespundea până când, în sfârșit, o întâmplare fericită...

Koroviev zâmbi cu tâlc, înclinându-se, și Margareta simți din nou un fior rece străbătându-i inima.

— Mai pe scurt! strigă Koroviev.

— Scurt de tot: vreți să acceptați această misiune?

— Vreau! răspunse răspicat Margareta.

— S-a făcut, zise Koroviev și, ridicând candela, adăugă:

— Urmați-mă, vă rog.

Porniră printre coloane și, în cele din urmă, ajunseră într-o sală, cu un miros puternic de lămâi, unde se auzeau niște foșnete și ceva trecu pe lângă capul Margaretei, atingându-l. Ea tresări.

— Nu vă speriați, o liniști dulce pe Margareta Koroviev, luând-o la braț.

— Sunt șiretlicurile de bal ale lui Behemoth, nimic mai mult. Și, în general, am să îndrăznesc să vă sfătuiesc să nu vă temeți de nimic, Margareta Nikolaevna. Ar fi o nechibzuință. N-am să vă ascund că balul va fi pompos. Vom vedea persoane a căror putere a fost cândva deosebit de mare.

— Dar, zău, când te gândești cât de microscopice sunt posibilitățile lor în comparație cu posibilitățile celui din suita căruia am cinstea să fac parte, devine caraghios și chiar, aș zice, trist... Și-apoi, dumneavoastră în persoană sunteți de viță regească.

— De ce de viță regească? șopti speriată Margareta, lipindu-se de el.

— Ah, regină, trăncănea jucăuș Koroviev.

— Problemele sângelui sunt cele mai complicate probleme din lume! Și dacă am interoga unele străbunici, mai ales pe acelea care se bucurau de reputația unor mironosițe, ni s-ar deschide niște taine uimitoare, preastimată Margareta Nikolaevna! N-am să păcătuiesc defel dacă, vorbind despre toate acestea, am să pomenesc despre un pachet de cărți de joc bizar amestecate. Există lucruri unde nu sunt valabile nici barierele de castă și nici chiar granițele dintre state. Am să fac o aluzie: una dintre reginele Franței, care a trăit în veacul al șaisprezecelea, trebuie să presupunem că s-ar mira din cale-afară dacă cineva i-ar spune că pe adorabila ei stră-stră-stră-strănepoată, după mulți, mulți ani, eu am s-o duc de braț, la Moscova, prin sălile de bal. Dar am ajuns!

În aceeași clipă, Koroviev suflă în candelă, și candela dispăru din mâna lui, iar Margareta văzu dinaintea-i, pe podea, o dâră de lumină strecurându-se pe sub o ușă întunecată. Koroviev bătu încet în ușa asta; Margareta se tulbură atât de tare, că prinseră a-i clănțăni dinții, iar prin șira spinării o trecu un fior.

Ușa se deschise și cei doi intrară într-o cameră deloc spațioasă. Margareta văzu un pat larg, de stejar, cu cearșafurile și pernele murdare și boțite. În fața patului se înălța o masă tot de stejar cu picioare sculptate, pe care se afla un candelabru cu brațe ce imitau niște labe de pasăre cu gheare. În cele șapte labe de aur ardeau șapte lumânări groase de ceară. Pe masă, se mai găsea o tablă de șah cu figuri neobișnuit de artistic cizelate. Mai erau acolo o masă cu o cupă de aur pe ea și un alt candelabru, cu brațele în formă de șerpi. Mirosea a sulf și a smoală. Umbrele sfeșnicelor se încrucișau pe podea.

Printre cei prezenți, Margareta îl recunoscu pe Azazello; acesta era îmbrăcat în frac și stătea lângă speteaza patului. Gătit așa, Azazello nu mai semăna cu banditul care apăruse pentru prima oară în fața Margaretei în parcul Alexandrovski și, de altfel, o salută pe Margareta foarte galant.

Vrăjitoarea goală, Hella, care-l tulburase atât de mult pe bufetierul de la Teatrul de varietăți și aceeași pe care o speriase cocoșul în noaptea celebrei ședințe de magie neagră, ședea pe covoraș la picioarele patului, mestecând ceva într-o oală, din care ieșea fum cu miros de sulf.

În afară de aceștia, în cameră se mai afla un motan negru uriaș, cocoțat pe un taburet înalt în fața tablei de șah și ținând în laba dreaptă un cal.

Hella se ridică și se înclină în fața Margaretei. La fel făcu și motanul, sărind de pe taburet. În timp ce executa o reverență cu piciorul drept, scăpă din labă calul și se băgă sub pat să-l caute.

Moartă de frică, Margareta le vedea toate nelămurit în umbrele perfide ale lumânărilor. Se uita țintă la patul în care ședea cel pe care, cu foarte puțin timp în urmă, bietul Ivan încercase să-l convingă, pe mal la Patriarșie prudî, că diavolul nu există. Și tocmai acest inexistent ședea acum pe pat în fața Margaretei.

Pe chipul Margaretei se ațintiră doi ochi: dreptul, cu o scânteie aurie în adâncuri, te sfredelea până-n străfundul sufletului; stângul era gol și negru, aidoma unei crăpături întunecate și înguste, aidoma unei bulboane fără fund a tuturor umbrelor și tenebrelor. Fața lui Woland era strâmbă, colțul drept al gurii — tras în jos, fruntea înaltă — cheală, brăzdată de cute adânci, paralele cu sprâncenele drepte și ascuțite. Pielea obrazului arăta de parcă un soare dogoritor o bronzase pentru veșnicie.

Woland stătea tolănit pe pat, îmbrăcat numai cu o cămașă de noapte lungă, murdară și peticită la umărul stâng. Un picior gol îl ținea strâns sub dânsul, pe celălalt și-l întinsese pe un scăunel, și Hella ungea genunchiul acestui picior negricios cu o alifie fumegândă.

Pe pieptul dezgolit și fără un fir de păr al lui Woland, Margareta desluși, atârnând de un lănțișor de aur, un scarabeu, sculptat cu măiestrie dintr-o piatră întunecată, cu niște slove scrise pe spatele lui mititel. Alături de Woland, pe un postament masiv, greu, se înălța un glob terestru ciudat, parcă viu, luminat lateral de soare.

Câteva clipe se așternu tăcerea. „Mă studiază”, se gândi Margareta, și, cu un efort, izbuti să-și potolească tremurul picioarelor.

În cele din urmă Woland începu a vorbi cu un zâmbet pe buze — care-i aprinse parcă și mai tare ochiul scânteietor.

— Fii binevenită, regină, și scuzele mele pentru ținuta asta cazanieră.

Glasul lui Woland era atât de gros, că unele silabe sunau doar ca un hârâit.

El luă de pe pat o spadă lungă și, aplecându-se, o agită pe sub pat, spunând:

— Ieși afară! Partida se contramandează. A sosit invitata.

— Pentru nimic în lume, șuieră Koroviev alarmat, în chip de sufleor, la urechea Margaretei.

— Pentru nimic în lume... începu Margareta.

— Messire... mai suflă Koroviev la urechea ei.

— Pentru nimic în lume, messire, spuse încet, dar deslușit Margareta, izbutind să se stăpânească și, cu un surâs, adăugă:

— Vă implor să nu întrerupeți partida. Cred că revistele de șah ar plăti bani grei dacă ar putea s-o publice.

Azazello scoase un măcăit încet și aprobativ, iar Woland, după ce se uită cu luare-aminte la Margareta, observă ca pentru sine:

— Da, are dreptate Koroviev. Ce bizar se amestecă în pachet cărțile de joc! Sângele!

Apoi întinse mâna, chemând-o pe Margareta. Aceasta se apropie, fără să simtă podeaua sub picioarele ei desculțe. Woland își lăsă pe umărul ei mâna grea, ca de piatră, fierbinte ca focul și o trase spre sine, așezând-o alături pe pat.

— Ei, dacă ești de o gentilețe atât de încântătoare, lucru la care, de altfel, mă așteptam, să lăsăm deoparte ceremoniile, zise el aplecându-se din nou spre marginea patului și strigând:

— Mai ține mult circul ăsta sub pat? Ieși de acolo, blestematule Hans!

— Nu găsesc calul, dădu glas motanul de sub pat, cu un ton cald și fals.

— Galopează pe undeva, și în locul lui dau mereu de-o broască.

— Nu cumva îți închipui că te afli la un bâlci? îl întrebă Woland, prefăcându-se mânios.

— Nu e nicio broască sub pat! Păstrează-ți trucurile astea ieftine pentru „Varietăți”. Dacă nu ieși imediat de-acolo, noi vom socoti că te-ai predat, dezertor afurisit!

— Pentru nimic în lume, messire! zbieră motanul, apărând în aceeași clipă de sub pat, cu calul în labă.

— Îți recomand... începu Woland, apoi izbucni:

— Ei bine, nici nu-mi vine să mă uit la bufonul ăsta! Ia priviți-l cum arată și cum s-a pocit stând sub pat!

În timpul acesta, motanul, plin de praf, ședea pe picioarele dinapoi și se înclina în fața Margaretei. La gât purta acum un papion de frac, iar pe piept îi atârna, de o curea, un binoclu de damă încrustat cu sidef. Mustățile îi erau poleite cu aur.

— Ce-i asta? exclamă Woland.

— De ce ți-ai poleit mustățile? Și la ce dracu ți-ai pus papion, când n-ai nădragi pe tine?

— Motanii nu poartă nădragi, messire, îi răspunse foarte demn motanul.

— Doar n-o să-mi pretindeți să încalț și niște cizme? Motan încălțat nu există decât în basme, messire, dar vă întreb: v-a fost dat să mai vedeți vreodată pe cineva venind fără cravată la bal? N-am vrut să mă prezint atât de necuviincios. Nu intenționez să apar într-o postură comică, să risc să fiu luat de guler și azvârlit afară! Fiecare se gătește cu ce poate. Vă rog să considerați, messire, că cele spuse de mine se referă și la binoclu!

— Dar mustățile?...

— Nu înțeleg — ripostă distant motanul — de ce, bărbierindu-se astăzi, Azazello și Koroviev s-au pudrat cu pudră albă? Și în ce măsură e ea mai bună decât cea de aur? Eu mi-am pudrat mustățile, asta-i tot! Dacă m-aș fi bărbierit, ar fi fost altceva. Un motan ras e o adevărată bătaie de joc, ceva scandalos, recunosc asta sus și tare! Dar, în general — aici glasul motanului tremură de jignire —, văd că mi se fac unele șicane și că în fața mea se ridică o foarte serioasă problemă: să iau sau nu parte la bal? Ce-o să-mi răspundeți, messire, la toate astea?

Jignit cum era, motanul se umflă într-atât, încât ai fi zis că în clipa următoare o să plesnească.

— Uitați-vă la el, ce șarlatan e! strigă Woland, clătinând din cap.

— Ori de câte ori vede că nu mai are nicio șansă de câștig, începe să te ducă cu vorba, ca cel din urmă pungaș de sub pod. Stai imediat jos și încetează cu mâzgălitura asta verbală!

— Am să mă așez, răspunse motanul, luând loc.

— Dar am să vă contrazic în ce privește ultimele afirmații. Vorbele mele nu reprezintă defel mâzgălitura verbală, cum ați binevoit să vă exprimați în prezența unei doamne, ci un lanț de silogisme strâns împachetate, pe care le-ar fi apreciat, după valoarea lor, cunoscători ca Sextus Empiricus, Marțian Capella, și poate chiar însuși Aristotel.

— Șah la rege, zise Woland.

— Poftim, n-aveți decât, răspunse motanul, și începu să privească cu binoclul tabla de șah.

— Așadar, se întoarse Woland spre Margareta.

— Îți recomand, donna, suita mea. Ăsta, care face pe prostul, este motanul Behemoth. Cu Azazello și Koroviev ai și făcut cunoștință; ți-o mai recomand pe Hella, slujnica mea. Este promptă, isteață și nu există niciun serviciu pe care ea să nu fie capabilă să ți-l facă.

Frumoasa Hella zâmbea, privind-o pe Margareta cu ochii ei de culoarea ierburilor de baltă, continuând să ia în căușul palmei alifie și s-o întindă pe genunchiul lui Woland.

— Ei, asta-i tot, încheie Woland, strâmbându-se când Hella îi strânse prea tare genunchiul.

— După cum vezi, e o societate mică, pestriță și nemalițioasă.

Tăcu și, întinzând mâna spre glob, începu să-l întoarcă în fața sa. Globul era lucrat atât de iscusit, încât oceanele lui albastre se mișcau, în timp ce calota polului se așternea, ca cea adevărată, ferecată în ghețuri și zăpezi.

În timpul acesta, pe tabla de șah se petrecea o totală panică. Un rege cu mantie albă, dezolat la culme, se învârtea pe un pătrat, ridicând mâinile cu disperare. Trei pioni albi — landsknecht — cu halebarde se uitau pierduți la un ofițer care-și agita spada și arăta înainte, unde, în pătrate alăturate, alb și negru, se vedeau călăreții negri ai lui Woland, călare pe doi cai înfierbântați, care scărmănau cu copitele pătratele.

Pe Margareta o interesă nespus și o uimi faptul că figurile de șah erau vii.

Motanul, dând la o parte binoclul de la ochi, împinse ușurel regele lui în spate. Acesta, într-un gest de disperare, își acoperi fața cu mâinile.

— Cam proastă trebușoară, dragă Behemoth, zise încet Koroviev cu glas veninos.

— Situația este serioasă, dar deznădăjduită nu-i în niciun caz, îi răspunse motanul.

— Mai mult decât atât: sunt convins că voi obține victoria finală. Este suficient să analizăm puțin situația.

Analiza aceasta el începu s-o facă într-un fel destul de straniu, cu alte cuvinte, începu să croiască niște mutre și să facă cu ochiul regelui său.

— Nu ajută, observă Koroviev.

— Aoleu! strigă Behemoth.

— Au zburat papagalii care încotro, ceea ce eu am și prevăzut!

Într-adevăr, undeva în depărtare se auzi fâlfâitul multor aripi. Koroviev și Azazello se repeziră afară din cameră.

— Dracu să vă ia cu ideile voastre aiurite pentru bal! bombăni Woland, fără să se dezlipească de globul său.

Îndată ce Koroviev și Azazello se făcură nevăzuți, clipitul lui Behemoth luă proporții. Regele alb, în cele din urmă, își dădu seama ce i se cere. Trase deodată mantia de pe el, o aruncă pe pătrat și fugi de pe tabla de șah. Veșmântul regesc aruncat îl ridică ofițerul, se înfășură în el și luă locul regelui.

Koroviev și Azazello se întoarseră.

— Ca de obicei — baliverne, bombănea Azazello, privindu-l cu coada ochiului pe Behemoth.

— Mi s-a părut că aud, răspunse motanul.

— Ei, cât o să mai dureze asta? întrebă Woland.

— Șah la rege.

— Probabil nu am auzit bine, mon maître, îi răspunse motanul.

— Nu este șah la rege și nici nu poate fi.

— Repet: șah la rege.

— Messire, sunteți surmenat, replică motanul cu glas neliniștit și fals.

— Nu există șah la rege!

— Regele se află în pătratul g2, zise Woland fără să se uite la tablă.

— Sunt îngrozit, messire! urlă motanul, prefăcându-se plin de groază.

— Pe pătratul ăsta nu-i niciun rege!

— Ce tot spui? întrebă nedumerit Woland și se uită pe tablă, unde ofițerul care stătea pe pătratul regelui se întorcea cu spatele acoperindu-și fața cu mâna.

— Ah! Nemernic ce ești! zise îngândurat Woland.

— Messire, din nou mă adresez logicii! vorbi motanul, lipindu-și labele de piept.

— Dacă jucătorul declară șah la rege, iar între timp regele nu se mai află de mult pe tablă, șahul e declarat nul!

— Te predai sau nu? strigă Woland cu glas înspăimântător.

— Permiteți să mă gândesc, îi răspunse smerit motanul și, punând coatele pe masă, își vârî urechile între labe și începu să gândească. A stat și a meditat îndelung și până la urmă a zis:

— Mă predau.

— Să omori creatura ticăloasă, nu alta, șopti Azazello.

— Da, mă predau, zise motanul.

— Dar mă predau exclusiv pentru că nu pot juca în atmosfera asta de hărțuială din partea invidioșilor!

El se ridică și figurile mici se băgară în lădiță.

— Hella, e timpul, zise Woland.

Și Hella dispăru din cameră.

— Mă doare rău piciorul, și mai e și balul ăsta... urmă Woland.

— Permiteți-mi mie, îl rugă încet Margareta.

Woland o privi atent și-și trase genunchiul mai aproape de ea.

Lichidul cleios, fierbinte ca lava, îi încingea mâinile, dar Margareta îi frecționa genunchiul fără să se crispeze, străduindu-se să nu-i provoace dureri.

— Sfetnicii apropiați afirmă că este vorba de reumatism, spunea Woland, fără să-și ia ochii de la Margareta.

— Eu însă suspectez că durerea asta din genunchi mi-a fost lăsată drept amintire de o vrăjitoare delicioasă, pe care am cunoscut-o îndeaproape în anul 1571, în munții Brocken, la Catedra Dracului.

— Ah, e posibil oare? zise Margareta.

— Fleacuri! Peste vreo trei sute de ani asta o să treacă! Mi s-au indicat o mulțime de medicamente, eu însă, după obiceiuri vechi, respect leacurile bunicii. Bătrânica afurisită, bunică-mea, mi-a lăsat drept moștenire niște ierburi uimitoare!

— Fiindcă veni vorba, spune-mi, dumneata ai vreo suferință? Poate că ai vreun alean, vreo durere care-ți otrăvește sufletul?

— Nu, messire, nu am așa ceva, îi răspunse Margareta cea cuminte.

— Iar acum, aflându-mă aici la dumneavoastră, mă simt bine de tot.

— Sângele e un lucru mare... zise vesel Woland, nu se știe de ce și adăugă:

— Văd că te interesează globul meu?

— O, da, n-am mai văzut niciodată un asemenea obiect.

— Bun obiect. Ca să fiu sincer, nu prea suport ultimele știri la radio. Le prezintă întotdeauna niște tinere care pronunță nedeslușit numele localităților. Afară de asta, una din trei e ușor peltică, parcă aleasă anume așa. Globul meu e mult mai comod, cu atât mai mult, cu cât eu trebuie să cunosc precis evenimentele. De pildă, vezi fâșia asta de pământ, scăldată într-o parte de apele oceanului? Privește, iat-o cuprinsă de flăcări. Acolo a izbucnit un război. Dacă privești mai de aproape, vezi și detaliile.

Margareta se plecă spre glob și văzu cum pătrățelul de pământ se lărgi, luminându-se în nenumărate culori și transformându-se într-un fel de hartă în relief. Apoi văzu panglica unui râu și un sat pe malul lui. O căsuță, la început mică doar cât un bob de mazăre, crescuse, ajungând până la mărimea unei cutii de chibrituri. Apoi, acoperișul ei sări în aer, fără zgomot, odată cu trâmbe de fum negru, iar pereții se năruiră de nu rămase din cutiuța cu etaj decât o grămăjoară din care ieșea învolburându-se un fum negru. Apropiindu-se și mai mult de glob, Margareta zări o siluetă mică de femeie întinsă la pământ, iar lângă ea, într-o băltoacă de sânge, un copil mic cu brațele în lături.

— Ei, asta-i tot, zise zâmbind Woland.

— El n-a apucat să facă niciun păcat. Abadonna a lucrat impecabil.

— N-aș fi vrut să fiu de partea celui împotriva căruia e acest Abadonna, remarcă Margareta.

— De partea cui e?

— Pe măsură ce stau de vorbă cu dumneata — îi răspunse prietenos Woland — mă conving tot mai mult că ești o femeie foarte inteligentă. O să te liniștesc. Este foarte obiectiv și simpatizează în chip egal cu ambele părți beligerante. Drept urmare, amândouă părțile ajung totdeauna la rezultate identice.

— Abadonna! strigă încet Woland.

Și, în aceeași clipă, din perete se desprinse silueta unui bărbat slab cu ochelari negri. Ochelarii aceștia făcură asupra Margaretei o impresie atât de puternică, încât ea își lipi obrazul cu un țipăt ușor de piciorul lui Woland.

— Destul! strigă acesta.

— Ce nervoși sunt oamenii de astăzi!

O plesni pe Margareta cu palma pe spate, și trupul ei scoase un fel de clinchet.

— Vezi doar că e cu ochelari. Afară de asta, nu s-a întâmplat și nu se va întâmpla vreodată ca Abadonna să apară în fața cuiva înainte de vreme. Și, la urma urmei, sunt și eu aici. Ești în vizită la mine! Am vrut doar să ți-l arăt.

Abadonna stătea nemișcat.

— Dar nu se poate să-și scoată ochelarii măcar pentru o clipă? întrebă Margareta, lipindu-se de Woland și tremurând, de data aceasta însă de curiozitate.

— Uite că așa ceva nu se poate, îi răspunse grav Woland, făcându-i un semn lui Abadonna, care pieri pe dată.

— Ce vrei să spui, Azazello?

— Messire, zise acesta.

— Îngăduiți-mi să vă aduc la cunoștință că la noi se află doi străini: o frumoasă — care scâncește și imploră să fie lăsată pe lângă stăpâna ei — însoțită, pardon, de vierul său.

— Ce ciudat se poartă și frumoasele astea! observă Woland.

— E Natașa, Natașa! exclamă Margareta.

— Bine, să fie lăsată pe lângă stăpâna ei. Iar pe vier să-l duceți la bucătari.

— Să-l taie? strigă speriată Margareta.

— Vai de mine, messire, e Nikolai Ivanovici, locatarul nostru de jos. E o neînțelegere la mijloc, vedeți, ea l-a uns și pe el cu cremă...

— Dar dă-mi voie, zise Woland.

— La ce dracu și cine crezi că are de gând să-l taie? Lasă-l să stea împreună cu bucătarii, și atâta tot. Doar nu pot, recunoaște și dumneata, să-i dau drumul în sala de bal.

— Da, cam așa e... adăugă Azazello, raportând apoi:

— Se apropie miezul nopții, messire.

— A, bun.

Woland se adresă apoi Margaretei:

— Așadar, te rog... Îți mulțumesc dinainte. Nu te fâstâci și nu te teme de nimic. Nu bea nimic, în afară de apă, altfel ai să te înmoi și o să-ți fie greu. E timpul!

Margareta se ridică de pe covoraș și atunci în ușă apăru Koroviev.