Schizofrenie, după cum s-a și spus
Ceasul arăta unu și jumătate din noapte când, în sala de consultații a celebrei clinici de psihiatrie, clădită recent în preajma Moscovei, pe malul unui râu, intră un bărbat cu bărbuță ascuțită, îmbrăcat în halat alb. Trei sanitari nu-și luau ochii de la Ivan Nikolaevici, care ședea pe canapea. Poetul Riuhin, grozav de tulburat, era și el acolo. Ștergarele cu care fusese legat Ivan Nikolaevici zăceau maldăr tot acolo, pe canapea. Ivan Nikolaevici avea mâinile și picioarele libere.
Văzându-l intrând pe bărbatul cu bărbuță, Riuhin păli, tuși ușor și spuse sfios:
— Bună seara, doctore.
Doctorul dădu din cap în semn de salut, dar, înclinându-se, se uită la Ivan Nikolaevici și nu la Riuhin. Bezdomnîi ședea încremenit, cu o expresie răutăcioasă pe față, cu sprâncenele încruntate, și nu făcu nici cea mai mică mișcare când intră doctorul.
— Iată-l, doctore — vorbi Riuhin, nu se știe de ce în șoaptă, pe un ton misterios, aruncând priviri speriate spre Ivan Nikolaevici —, iată-l pe cunoscutul poet Ivan Bezdomnîi, vedeți... Ne e teamă să nu aibă cumva delirium tremens...
— Bea mult? întrebă printre dinți doctorul.
— Nu, bea și el, din când în când, dar nu așa ca să...
— I se năzăreau cumva gândaci de bucătărie, șobolani, draci sau câini ce umblă de colo-colo?
— Nu — răspunse Riuhin, înfiorându-se —, l-am văzut ieri și azi-dimineață... Era perfect sănătos.
— Și de ce e numai în izmene? L-au luat direct din pat?
— Nu, doctore, a venit în ținuta asta la restaurant...
— Aha, aha — rosti doctorul foarte satisfăcut. — Și de ce are zgârieturi? S-a bătut cu careva?
— A căzut de pe gard, iar apoi, la restaurant, l-a atins pe unu... și încă pe câțiva...
— Așa, așa, zise doctorul și, întorcându-se spre Ivan, adăugă:
— Bună seara!
— Să trăiești, sabotorule! îi răspunse cu răutate, ridicând vocea, Ivan.
Riuhin se fâstâci într-atât, încât nu îndrăzni să se uite în ochii prevenitorului doctor. Acesta nu se ofensă defel, ci-și scoase cu un gest familiar, abil, ochelarii, ridică poala halatului, îi ascunse în buzunarul de la spate al pantalonilor, apoi îl întrebă pe Ivan:
— Câți ani ai?
— Ia mai duceți-vă dracului cu toții și lăsați-mă în pace! strigă grosolan Bezdomnîi și-i întoarse spatele.
— De ce te înfurii? Te-am supărat cu ceva?
— Am douăzeci și trei de ani — vorbi iritat Ivan —, și am să mă plâng împotriva voastră, a tuturor, împotriva ta, păduche ce ești! i se adresă el lui Riuhin.
— Și de ce anume vrei să te plângi?
— De aia, că m-au înșfăcat pe mine, om sănătos, și m-au târât cu sila aici la casa de nebuni! îi răspunse mânios Ivan.
În clipa aceea Riuhin se uită la Ivan și îngheță: poetul nu avea deloc o privire de nebun. Ochii lui, atât de tulburi la „Griboedov”, erau acum ochii lui Ivan de altădată, limpezi de tot. „Aoleu!”, gândi speriat Riuhin. „E într-adevăr normal! Ce aiureală! Chiar așa, de ce l-am târât aici? E normal, absolut normal, numai atât că are toată mutra zdrelită...”
— Dumneata te afli într-o clinică — vorbi foarte calm medicul, instalându-se pe un taburet cu picior metalic lucios —, și nu într-o casă de nebuni, într-o clinică, unde, dacă nu e cazul, nimeni n-o să te rețină.
Ivan Nikolaevici îl privi neîncrezător cu coada ochiului, dar mormăi:
— Slavă ție, Doamne! În sfârșit, văd și eu un om normal printre atâția idioți, dintre care primul este gogomanul și incapabilul de Sașka!
— Cine este acest Sașka incapabil? se informă medicul.
— El, Riuhin, răspunse Ivan, arătându-l cu degetul murdar pe Riuhin.
Poetul nu mai putea de indignare. „Asta-i recunoștința” — gândi el cu amărăciune — „pentru tot ce-am făcut pentru dânsul. E o pramatie în toată puterea cuvântului!”
— Ca mentalitate, un chiaburaș tipic — vorbi Ivan Nikolaevici, dornic să-l demaște cât mai rapid pe Riuhin —, și, unde mai pui, e un chiaburaș ce poartă cu abilitate masca de proletar! Priviți-i figura acră și confruntați-o cu acele versuri sonore pe care le-a comis în întâmpinarea lui 1 Mai. He-he-he... „Flutură!” și „fâlfâie...” Aruncați o privire înăuntrul lui, să vedeți ce gânduri zac acolo... Rămâneți paf! râse cam sinistru Ivan Nikolaevici.
Riuhin gâfâia, roșu la față, și se gândea la un singur lucru: încălzise un șarpe la piept, sărise în ajutorul cuiva care se dovedea a fi un dușman înrăit. Și jalea cea mare era că n-avea ce-i face, doar nu putea să se ia la harță cu un bolnav psihic!
— Dar, de fapt, de ce v-au adus la noi? întrebă medicul, după ce ascultase atent toate învinuirile lui Bezdomnîi.
— Dracu să-i ia pe nătărăii ăștia! M-au înșfăcat, m-au legat cu nu știu ce cârpe și m-au târât până aici cu camionul!
— Îmi dați voie să vă întreb, de ce ați venit la restaurant numai în cămașă și izmene?
— N-are de ce să vă mire, îi răspunse Ivan.
— M-am dus să mă scald în râul Moscova, și mi-au șterpelit hainele, lăsându-mi porcăria asta! Doar nu era să merg în pielea goală prin Moscova! Am pus pe mine ce-am găsit și eu, pentru că mă grăbeam să ajung la restaurant, la „Griboedov”.
Medicul se uită întrebător la Riuhin, și acesta mormăi posomorât:
— Așa se cheamă restaurantul.
— Aha — se lămuri medicul —, dar de ce erați atât de grăbit? Aveați vreo întâlnire importantă?
— Mă zbat să-l prind pe consultant, îi răspunse Ivan Nikolaevici, privind neliniștit în jur.
— Care consultant?
— Îl cunoașteți pe Berlioz? întrebă semnificativ Ivan.
— Compozitorul?...
— Ce compozitor? Ah, da, așa e... Dar nu despre el e vorba. Compozitorul e tizul lui Mișa Berlioz.
Riuhin n-avea deloc chef să vorbească, a trebuit însă să dea explicații.
— Berlioz, secretarul Massolitului, a fost călcat astă-seară de un tramvai la Patriarșie prudî.
— Nu te băga, dacă nu știi! se supără Ivan.
— Nu tu, eu am fost acolo când s-a întâmplat. El l-a vârât dinadins sub tramvai.
— L-a împins?
— N-are a face dacă l-a împins sau nu! sări Ivan, furios că ceilalți sunt grei de cap.
— Unu ca ăsta nici n-are nevoie să împingă! El e în stare să facă niște figuri, mamă, mamă! Știa dinainte că Berlioz va fi călcat de tramvai!
— În afară de dumneavoastră, l-a mai văzut cineva pe acest consultant?
— Tocmai aici e buba, doar Berlioz și cu mine l-am văzut.
— Așa. Și ce măsuri ați luat pentru prinderea asasinului?
Spunând aceasta, medicul se întoarse și aruncă o privire femeii cu halat alb, ce ședea mai la o parte, în fața unui birou. Aceasta luă un formular și se apucă să-l completeze.
— Ce măsuri? Am luat din bucătărie o lumânărică.
— Asta? îl întrebă medicul, arătându-i lumânarea ruptă, așezată alături de iconiță, pe biroul femeii cu halat alb.
— Chiar asta, și...
— Dar iconița la ce-a servit?
— Mda, iconița... bâigui Ivan, înroșindu-se.
— Iconița, de fapt, i-a speriat cel mai mult, urmă el, arătându-l din nou cu degetul pe Riuhin.
— Adevărul e că el, consultantul, ce să ne mai ascundem după deget... s-a înhăitat cu necuratul... și nu-l prinzi cu una, cu două.
Sanitarii stăteau acum drepți și nu-și mai luau ochii de la Ivan.
— Mda — urmă poetul —, s-a înhăitat! E o realitate irevocabilă. A stat de vorbă personal cu Pilat din Pont. Nu vă mai uitați așa la mine, știu eu ce spun! A văzut tot, și balconul, și palmierii. Într-un cuvânt, ce mai... a fost la Pilat din Pont, garantez eu pentru asta.
— Da, da...
— Ei, și mi-am prins, va să zică, iconița asta în piept și am dat fuga...
În clipa aceea ceasul bătu de două ori.
— Ehehei! exclamă Ivan, sărind de pe canapea.
— E ora două, și eu îmi pierd timpul cu voi! Iertați-mă, unde aveți telefonul?
— Lăsați-l să telefoneze, ordonă medicul, adresându-se sanitarilor.
Ivan înșfăcă receptorul, în timp ce femeia cu halat alb îl întrebă încet pe Riuhin:
— E însurat?
— Celibatar, o informă speriat poetul.
— Sindicalist?
— Da.
— Miliția? țipă Ivan în receptor.
— Miliția? Tovarășul de serviciu? Dați dispoziție să se trimită cinci motociclete cu mitraliere pentru prinderea unui consultant străin. Cum? Treceți să mă luați, merg cu dumneavoastră... La telefon poetul Bezdomnîi, vorbesc de la casa de nebuni... Repede, adresa dumneavoastră! ceru el în șoaptă medicului, acoperind receptorul cu palma. Apoi strigă din nou în receptor:
— Mă auziți? Alo!... E o nerușinare! vociferă deodată Ivan, trântind receptorul de perete.
Apoi se întoarse spre medic, îi întinse mâna, îi aruncă distant un „La revedere” și dădu să plece.
— Nu te supăra, unde vrei să pleci? îl opri medicul, privindu-l în ochi.
— E noapte târziu, ești numai în cămașă și izmene... Nu te simți bine, rămâi la noi.
— Lăsați-mă să trec, se răsti Ivan la sanitarii care se postaseră în dreptul ușii.
— Îmi dați drumul sau nu? strigă poetul cu glas fioros.
Riuhin începu să tremure, iar femeia apăsă pe un buton și pe suprafața de sticlă a mesei se ivi o cutiuță lucioasă de metal și o fiolă.
— Așa, va să zică?! rosti Ivan, aruncând în jur uitături de fiară încolțită.
— Atunci... Cu bine!! strigă el și se năpusti cu capul înainte spre storul lăsat al ferestrei.
Urmă un zgomot destul de puternic, dar geamul din spatele storului rămase intact și în clipa următoare Ivan Nikolaevici se zbătea în mâinile sanitarilor. Horcăia, se căznea să-i muște strigând:
— Așa, va să zică, geamuri din astea ați introdus! Dă-mi drumul!... Dă-mi drumul!...
În mâinile medicului sclipi seringa. Cu o singură mișcare, femeia despică mâneca putrezită a bluzei lui Ivan și-i apucă brațul cu o putere deloc feminină. În încăpere se răspândi miros de eter. Ținut de patru inși, Ivan se muie, și medicul îndemânatic folosi acest moment ca să-i înfigă acul în braț. Îl mai ținură pe Ivan câteva clipe și-l lăsară apoi pe canapea.
— Bandiților! zbieră Ivan, sărind de pe canapea, dar se pomeni din nou instalat la loc.
Îndată ce-i dădură drumul, sări iar în sus, dar de data aceasta se lăsă singur pe canapea. Tăcu, aruncând priviri sălbatice în jur, apoi căscă pe neașteptate, iar în clipa următoare zâmbi răutăcios.
— M-au închis totuși aici, zise, apoi mai căscă o dată, se întinse, își puse capul pe pernă, își propti obrazul în pumn precum copiii și mormăi cu glas somnoros, de data asta fără răutate:
— Foarte bine... Voi o să plătiți pentru toate astea... V-am prevenit, așa încât faceți cum credeți... Pe mine, în clipa de față însă, mă interesează cel mai mult Pilat din Pont... Pilat...
Aici Ivan închise ochii.
— O baie, rezerva 117 și o gardă permanentă la patul lui, dădu medicul dispoziție, punându-și ochelarii.
Riuhin tresări din nou: ușile albe se deschiseră fără zgomot, lăsând să se vadă coridorul luminat de becurile albastre, de noapte. Din coridor fu împins în încăpere un cărucior pe rotile de cauciuc, pe care îl întinseră pe Ivan, ațipit. Apoi căruciorul cu Ivan plecă și ușile se închiseră la loc.
— Doctore — întrebă în șoaptă Riuhin, zguduit —, e, va să zică, într-adevăr bolnav?
— O, da, confirmă medicul.
— Dar ce are totuși? urmă sfios Riuhin.
Medicul se uită obosit la Riuhin și-i răspunse cu glas stins:
— Agitație motorie și verbală... Interpretațiuni delirante... Un caz complicat, se vede. Presupun că e vorba de schizofrenie. Și, pe deasupra, etilismul...
Riuhin nu pricepu nimic din spusele doctorului în afară de faptul că situația lui Ivan Nikolaevici era cam albastră; oftă și mai întrebă:
— Dar de ce-o fi vorbind mereu despre nu știu ce consultant?
— A văzut probabil pe cineva, care a produs o impresie puternică asupra imaginației lui bolnave. Sau, poate, o fi având o halucinație...
Câteva minute mai târziu, camionul îl ducea pe Riuhin înapoi spre Moscova. Se crăpa de ziuă, și lumina felinarelor nestinse încă de pe șosea era de prisos și neplăcută. Șoferul, furios că pierduse o noapte, gonea cât îl țineau puterile, iar camionul derapa la cotituri.
O pădure se desprinse și rămase undeva în urmă, râul o luă într-o parte; câte nu veneau în întâmpinarea camionului! Garduri cu gherete de pază, stive de lemne, stâlpi foarte înalți și piloni, iar în vârful pilonilor înșirate niște bobine, apoi mormane de pietriș, pământul brăzdat de canale; într-un cuvânt, simțeai că Moscova e la doi pași, colo, după cotitură, că îndată va năvăli și te va prinde.
Camionul îl scutura pe Riuhin și-l arunca în toate părțile; buturuga retezată, pe care încerca să-și găsească locul, aluneca mereu de sub el. Ștergarele de la restaurant, aruncate în camion de milițian și Pantelei, plecați înainte spre casă cu troleibuzul, se rostogoleau pe platforma camionului. Riuhin încercase întâi să le adune pe toate laolaltă, dar apoi, șuierând printre dinți, cu furie: „Da mai ducă-se dracului! În definitiv, ce mă tot sucesc eu ca un dobitoc?...” le făcu vânt cu piciorul și nu le mai dădu nicio atenție.
Era într-o stare de spirit cumplită. Desigur, vizita la această casă a suferinței lăsase în sufletul lui Riuhin o urmă foarte adâncă. Se străduia să înțeleagă ce anume îl chinuiește. Coridorul cu becurile lui albastre ce-i stăruia în amintire? Gândul că nu există pe lume nenorocire mai cumplită decât pierderea rațiunii? Da, da, desigur și asta. Dar aceasta era așa, o idee în general. Însă mai era ceva. Oare ce anume? Jignirea, iată ce era. Da, da, vorbele jignitoare pe care Bezdomnîi i le aruncase în față. Și nu-l durea faptul că erau jignitoare, ci adevărul pe care-l conțineau.
Poetul nu se mai uita în jurul său, ci, cu privirea pironită în podeaua murdară a camionului, ce se zgâlțâia fără încetare, începu să mormăie ceva, să se vaiete, făcându-și reproș peste reproș.
Da, versuri... Are treizeci și doi de ani! Și mai departe? Mai departe același lucru! Va compune câteva poezii pe an. Și o va ține așa până la bătrânețe? Da, până la bătrânețe. Ce-i vor aduce, la urma urmei, aceste poezii? Glorie? „Ce prostie! Cel puțin nu te autoînșela. Niciodată cel care scrie versuri proaste nu va cunoaște gloria. De ce sunt proaste?! Mi-a spus adevărul, numai adevărul!”, își vorbea necruțător Riuhin. „Nu cred în nimic din ceea ce scriu!...”
Intoxicat de această explozie de neurastenie, poetul se clătină, simțind în același timp că platforma nu se mai scutură sub el. Ridică ochii și constată că intrase de mult în Moscova și, mai mult decât atât, că deasupra orașului mijeau zorile, că norul de colo e poleit cu aur, că autocamionul lui stă pe loc, împotmolit în coloana altor mașini, gata să cotească pe un bulevard, și că, la doi pași de el, se înalță pe postamentul său un om de metal, cu capul puțin aplecat într-o parte, privind nepăsător bulevardul.
Gânduri ciudate țâșniră în capul poetului ce se simți dintr-o dată bolnav.
„Iată un exemplu de baftă autentică...”
Riuhin se sculă în picioare pe platforma camionului și ridică mâna, amenințându-l nu se știe de ce pe omul turnat din fontă, care nu făcea niciun rău nimănui.
„Fiecare pas făcut de el în viață, orice i s-a întâmplat — toate s-au dovedit a fi spre folosul lui, spre gloria lui! Dar ce a făcut el? Nu-mi dau seama... Au oare ceva deosebit cuvintele: «Vântu-n beznă zburdă...»? Nu înțeleg!... A avut noroc, da, a avut noroc!”, încheie deodată veninos Riuhin și simți în aceeași clipă camionul urnindu-se din loc.
„A tras în el, da, a tras albgardistul acela, i-a sfârtecat șoldul și i-a asigurat nemurirea.”
Coloana își urmă drumul. Bolnav de-a binelea și chiar îmbătrânit, poetul intra peste cel mult două minute pe terasa „Griboedov”, care, între timp, se golise. Într-un colț, câteva persoane își beau ultimul pahar. În mijlocul grupului se agita comperul cu tiubeteika pe cap și cu o cupă de șampanie „Abrau” în mână.
Riuhin, cu maldărul de ștergare în brațe, fu întâmpinat prietenos de Archibald Archibaldovici și eliberat pe dată de cârpele alea afurisite. De n-ar fi fost atât de chinuit, după cele trăite la clinică și după zgâlțâitul din camion, Riuhin ar fi încercat o plăcere deosebită să relateze cum au decurs lucrurile, înflorind povestirea cu amănunte născocite de imaginația sa. Dar în momentul acela nu-i ardea de așa ceva și apoi, cu toate că nu excela prin cine știe ce spirit de observație, acum, după calvarul din camion, Riuhin îl privea pentru prima oară cu luare-aminte pe pirat și își dădea seama că acestuia, deși îi punea întrebări referitoare la Bezdomnîi și chiar exclama: „Vai-vai-vai!”, în realitate nu-i păsa defel de soarta lui Ivan Nikolaevici și nu-i era câtuși de puțin milă de el. „Și bravo lui! Bine face!” gândi Riuhin, cu o furie cinică autodistrugătoare și, întrerupând relatarea despre schizofrenie, ceru:
— Archibald Archibaldovici, aș vrea niște votculiță...
Piratul arboră o expresie de simpatie, șoptind:
— Înțeleg... o clipă numai...
Și făcu semn unui ospătar.
Peste un sfert de ceas, Riuhin ședea singur-singurel, chircit la o masă, devorând un morunaș și bând votcă, pahar după pahar; își dădea seama și recunoștea că nimic nu se mai putea îndrepta în viața lui și că nu-i mai rămânea decât uitarea.
Poetul își irosise noaptea, în timp ce alții chefuiau și acum își dădea seama că n-o mai putea întoarce. Era de ajuns să ridice capul și să privească spre cer, ca să înțeleagă că noaptea pierise fără putință de întoarcere. Ospătarii, grăbiți, smulgeau fețele de pe mese. Pisicile care se foiau încoace și încolo în jurul terasei aveau un aspect matinal. Poetul simțea năvălind asupra lui, nestăvilită, o nouă zi.