Duelul dintre profesor și poet
În timp ce, la Ialta, Steopa își pierduse cunoștința, adică pe la ora unsprezece și jumătate, Ivan Nikolaevici Bezdomnîi își revenea în simțiri, trezindu-se după un somn adânc și îndelungat. Câtăva vreme se strădui să-și dea seama cum nimerise în camera necunoscută cu pereții albi, cu o noptieră stranie dintr-un metal alburiu și cu storuri albe, în spatele cărora se ghicea soarele.
Ivan își scutură capul, se convinse că nu-l doare și-și aminti că se află într-o clinică. Acest gând atrase după sine amintirea morții năprasnice a lui Berlioz, dar de data aceasta ea nu-i mai provocă o emoție puternică. După ce dormise pe săturate, Ivan Nikolaevici devenise mai calm, și mintea lui lucra mai limpede. Rămase un timp nemișcat, întins pe patul moale, comod, cu arcuri, într-un așternut alb ca neaua. Descoperi chiar lângă el butonul soneriei. Din obișnuința de a atinge lucrurile fără să fie nevoie, apăsă pe buton. Se aștepta să audă soneria sau să apară cineva; dar se produse cu totul altceva.
La picioarele patului se aprinse un cilindru mat, pe care scria: „Apă”. După câteva clipe, cilindrul începu să se rotească — până când răsări inscripția: „Îngrijitoarea”. Se înțelege că ingeniosul cilindru îl uimi pe Ivan. Inscripției „Îngrijitoarea” îi luă locul inscripția „Cheamă medicul”.
„Hm...”, rosti Ivan, neștiind ce să facă mai departe cu cilindrul. Dar, întâmplător, avu noroc. Mai apăsă o dată pe buton la inscripția „Felcerița”: drept răspuns se auzi un țârâit ușor, cilindrul își opri rotațiile și se stinse, iar în cameră intră o femeie cu forme pline, simpatică, îmbrăcată cu halat alb.
— Bună dimineața! îi spuse ea.
Poetul nu-i răspunse, socotind această urare nelalocul ei în condițiile date. Păi chiar așa, bagă un om sănătos la balamuc și se mai poartă ca și când așa s-ar cuveni.
Cu aceeași expresie blajină pe față, printr-o apăsare pe buton, femeia ridică storul și, prin grilajul ușor și rar, ce ajungea până la podea, în cameră năvăli soarele. De partea cealaltă a grilajului se deschidea un balcon; mai departe, malul șerpuitor al râului, iar dincolo de râu, o pădure veselă de pini.
— Poftiți, vă așteaptă baia, îl invită femeia pe poet și, la un gest al mâinilor ei, se desfăcu un perete interior ce ascundea o cameră de baie și o toaletă perfect amenajată.
Deși luase hotărârea să nu vorbească cu femeia, Ivan nu se putu abține și, văzând cum apa se rostogolește din robinetul sclipitor în cadă, într-un șuvoi puternic, zise cu ironie:
— Io-te-te! Ca la „Metropol”!...
— O, nu — replică femeia cu mândrie —, e mult mai bine. O amenajare ca la noi nu găsești nicăieri, nici în străinătate. Medicii și oamenii de știință vin special să vadă clinica noastră. În fiece zi ne vizitează turiști străini.
Auzind cuvintele „turiști străini”, poetul își aminti îndată de „consultantul” din ajun, se posomori, se uită pe sub sprâncene la felceriță și zise:
— Turiști străini! Mă uit cum vă dați cu toții în vânt după turiștii străini! Printre ei, în treacăt fie spus, întâlnești de tot soiul! Ieri, de pildă, am făcut cunoștință cu unul — mamă-mamă!
Era cât pe ce să înceapă povestirea despre Pilat din Pont, dar se stăpâni, dându-și seama că pe femeie n-are s-o intereseze povestirea lui, că oricum n-o să-l poată ajuta.
După ce se îmbăie, Ivan Nikolaevici primi absolut tot ce e necesar unui bărbat după baie: o cămașă călcată, o pereche de izmene, ciorapi. Dar nu numai atât: deschizând ușa unui dulăpior și invitându-l cu un gest să se uite înăuntru, femeia îl întrebă:
— Ce doriți să îmbrăcați — hălățelul sau pijămăluța?
Țintuit în acest nou lăcaș, Ivan abia-și stăpâni uimirea auzind tonul din cale-afară de familiar al femeii și, în tăcere, arătă cu degetul pijamaua dintr-un barchet roșu ca focul.
După aceea, Ivan Nikolaevici fu condus pe un coridor pustiu și tăcut, unde nu-ți auzeai nici pașii, și introdus într-un cabinet uriaș. Întrucât luase hotărârea să trateze cu ironie tot ce vede în clădirea aceasta atât de uimitor amenajată, boteză pe loc în sinea sa acest cabinet „bucătărie mecanizată”.
Și pe bună dreptate. Aici tronau dulapuri și dulăpioare de sticlă pline cu instrumente nichelate, strălucitoare. Se înălțau niște fotolii cu forme nespus de complicate, lămpi pântecoase cu globuri sclipitoare, o sumedenie de sticluțe, arzătoare, fire electrice și niște aparate cu destinație absolut necunoscută.
În acest cabinet, pe Ivan îl luară în primire trei inși — două femei și un bărbat, toți trei în alb. Pentru început, îl duseră într-un colț, la măsuță, cu scopul vădit de a-l trage de limbă.
Ivan se apucă să cântărească situația. Avea trei căi de ales. Îl tenta, din cale-afară, prima: să se repeadă asupra acestor lămpi și obiecte complicate și întortocheate, să le spargă dracului, exprimându-și în felul acesta protestul împotriva faptului că este reținut fără motiv. Dar Ivan cel de astăzi se deosebea considerabil de Ivan cel de ieri și prima cale i se păru oarecum îndoielnică: dacă o urmează, mai știi, ei ar putea rămâne la ideea că nu-i decât un nebun furios. De aceea renunță la prima variantă. Cea de a doua era să înceapă neîntârziat povestirea despre consultant și Pilat din Pont. Dar experiența din ajun îi arătase că această povestire nu este crezută sau este înțeleasă denaturat. De aceea renunță și la această variantă, hotărând s-o aleagă pe cea de-a treia — să se închidă într-o mândră tăcere.
Nu reuși să-și ducă la împlinire decât parțial planul, căci trebui, vrând-nevrând, să răspundă, deși încruntat și cu zgârcenie, la o serie de întrebări.
Îl iscodiră cu privire la absolut toate amănuntele vieții lui din trecut, interesându-se chiar când și cum se îmbolnăvise de scarlatină, ceea ce se întâmplase cu cincisprezece ani în urmă. Întrucât pentru toate aceste amănunte a fost nevoie să se înnegrească o pagină întreagă, întoarseră fila, și una din femei, îmbrăcată în alb, se năpusti cu întrebările privind familia poetului. Începu o peltea plictisitoare: cine murise, când și din ce cauză, dacă nu băuse, dacă nu suferise de vreo boală venerică și altele de acest fel.
În încheiere, îl rugară să povestească întâmplarea din ajun, petrecută la Patriarșie prudî, fără să-l piseze prea mult, și nu se arătară surprinși auzind relatarea despre Pilat din Pont. Apoi femeia îl dădu pe mâna bărbatului care făcu uz de cu totul alte procedee, fără să-l mai ia la întrebări. Îi măsură poetului temperatura, îi numără bătăile pulsului, îl privi în ochi, luminându-i cu o lampă specială. Apoi, bărbatului îi veni în ajutor cealaltă femeie și amândoi îl împunseră cu un ac în spinare, dar fără să-l doară, schițară pe pielea pieptului cu mânerul unui ciocănel niște semne, îi ciocăniră genunchii, ceea ce făcu să-i salte în sus picioarele, îi împunseră degetul, luându-i sânge, îl împunseră la încheietura cotului și-i strânseră brațul cu niște brățări de cauciuc...
Ivan nu făcea decât să zâmbească în sinea lui cu o amară ironie, gândindu-se cât de stupid și de ciudat se brodiseră toate. Închipuiți-vă numai! Voise să-i prevină pe toți că-i amenință un pericol din partea consultantului necunoscut; își propusese să-l prindă — și care-i rezultatul? Cu ce s-a ales? A nimerit într-un cabinet misterios ca să povestească tot soiul de aiureli despre unchiul Feodor care locuise pe vremuri la Vologda și bea de stingea. Insuportabil de stupid!
În cele din urmă, cei trei îi dădură drumul și fu condus înapoi, în camera lui, unde primi o ceașcă de cafea, două ouă moi și pâine albă cu unt. După ce mâncă, hotărî să-l aștepte pe mai-marele acestei instituții, din partea căruia spera să se bucure de atenție și dreptate.
Nu așteptă degeaba; îndată după micul dejun, ușa se deschise și în rezerva lui Ivan intră o groază de lume — toți în halate albe. În fruntea tuturor venea un bărbat de vreo patruzeci și cinci de ani, proaspăt bărbierit, ca actorii, cu ochi frumoși, plăcuți, dar pătrunzători, cu maniere elegante, politicoase. Toată suita îl înconjura cu atenție și respect, de aceea își făcu o intrare foarte solemnă. „Ca Pilat din Pont!” gândi Ivan.
Da, incontestabil, era șeful ăl mare. El se lăsă pe un taburet, în timp ce ceilalți rămaseră în picioare.
— Doctor Stravinski, se prezentă el lui Ivan, aruncându-i o privire prietenoasă.
— Poftim, Alexandr Nikolaevici, zise încet cineva cu o bărbuță îngrijită, și-i întinse șefului ălui mare foaia de observație a lui Ivan.
„Mi-au ticluit un coșcogea dosar”, constată Ivan. Iar șeful ăl mare parcurse în fugă foaia, mormăind: „Mda, mda...”, și schimbă cu ceilalți câteva fraze într-o limbă puțin cunoscută. „Și latinește vorbește ca Pilat”, gândi trist Ivan. În clipa următoare, un cuvânt auzit îl făcu să tresară: cuvântul „schizofrenie”, rostit în ajun de străinul blestemat la Patriarșie prudî, și repetat acum, aici, de profesorul Stravinski. „Și pe asta a știut-o!” gândi plin de neliniște Ivan.
Șeful ăl mare își luase, pesemne, obiceiul să fie întotdeauna de acord în toate și orice i-ar spune cei din jur — să se bucure; își exprima acordul sau bucuria repetând întruna: „Perfect, perfect...”
— Perfect! zise Stravinski înapoind cuiva foaia și, întorcându-se spre Ivan, îl întrebă:
— Ești poet?
— Da, sunt poet, îi răspunse posomorât Ivan și simți, ca niciodată, un inexplicabil dezgust pentru poezie, iar propriile sale versuri, pe care și le aminti în clipa următoare, i se părură dezagreabile.
Cu fața crispată, se adresă la rândul său lui Stravinski:
— Sunteți profesor?
La care Stravinski dădu din cap prevenitor.
— Și sunteți cel mai mare aici?
Stravinski dădu iar din cap, afirmativ.
— Trebuie să stau de vorbă cu dumneavoastră, îi declară cu înțeles Ivan Nikolaevici.
— Pentru asta am venit, se grăbi să-i răspundă Stravinski.
— Iată ce vreau să vă spun — începu Ivan, simțind că a venit clipa hotărâtoare —: mă țin de nebun aici și nimeni nu vrea să mă asculte!
— Ba o să vă ascultăm cu toată atenția — ripostă pe un ton grav și liniștitor profesorul —, și n-o să permitem nimănui să vă socoată nebun.
— Atunci, ascultați-mă: aseară, m-am întâlnit la Patriarșie prudî cu un personaj misterios, nu-s sigur dacă-i străin ori nu, care a știut dinainte că Berlioz va muri și l-a văzut personal pe Pilat din Pont.
Cei din suita profesorului îl ascultau pe poet muți și încremeniți.
— Pe Pilat? Cel care a trăit pe vremea lui Isus Cristos? întrebă Stravinski, privindu-l pe Ivan printre gene.
— Chiar acela.
— Așa — se lămuri Stravinski —, și acest Berlioz a căzut sub tramvai și a murit?
— Exact, chiar pe el l-a călcat tramvaiul, aseară, de față cu mine, la Patriarșie prudî, iar cetățeanul ăsta misterios...
— Cunoștința lui Pilat din Pont? întrebă Stravinski, care era, se vede, tare ager la minte.
— El, confirmă Ivan, observându-l pe Stravinski.
— Ca să știți, el a zis mai dinainte că Annușka a vărsat pe jos uleiul de floarea-soarelui... Și Berlioz a alunecat tocmai pe locul acela! Ce ziceți de asta? se interesă pe un ton semnificativ Ivan, sperând să producă o adâncă impresie asupra profesorului.
Dar vorbele lui nu produseră niciun efect. Stravinski îi puse cât se poate de firesc următoarea întrebare:
— Dar cine e Annușka?
Întrebarea avu darul să-l amărască un pic pe poet; fața lui se schimonosi.
— Annușka e fără importanță în toată istoria asta, rosti el, enervându-se.
— Dracu știe cine o fi. O toantă oarecare de pe Sadovaia. Important este că el a știut dinainte, vă dați seama, a știut dinainte despre uleiul de floarea-soarelui! Mă înțelegeți ce spun?
— Te înțeleg perfect, îi răspunse foarte serios Stravinski și, atingând ușor cu mâna genunchiul poetului, adăugă:
— Nu te enerva, fii calm și continuă.
— Continuu — zise Ivan, străduindu-se să găsească tonul potrivit și știind din experiența-i amară că numai calmul îl poate ajuta —, și ziceam că acest tip fioros (și trebuie să știți că minte, pentru că nu-i consultant) are în el o putere cu totul neobișnuită!... Dacă-l fugărești, de pildă, este cu neputință să-l ajungi din urmă... Și mai sunt cu el doi și ăia-s grozavi, numai în alt gen: unul din ei, lung, cu geamurile ochelarilor sparte, iar perechea lui, un motan de dimensiuni fabuloase, călătorește absolut singur cu tramvaiul. Afară de asta — Ivan, pe care nimeni nu-l întrerupea, vorbea cu tot mai multă înflăcărare și convingere — el a fost personal în balconul lui Pilat din Pont, lucru indiscutabil. Ce înseamnă asta, vă întreb. Trebuie arestat numaidecât, altfel o să dezlănțuie niște nenorociri de nedescris.
— Arestarea lui urmărești dumneata să obții? Te-am înțeles bine? întrebă Stravinski.
„E înțelept”, gândi Ivan. „Trebuie să recunoaștem că și printre intelectuali poți întâlni oameni de o înțelepciune sclipitoare, faptul acesta-i incontestabil.” Și răspunse:
— Întocmai! Și-apoi, gândiți-vă și dumneavoastră, s-ar putea altfel? Când colo, iată, sunt reținut aici cu forța, mi se bagă o lampă aprinsă drept în ochi, mi se face baie, mă tot descos ăștia, nu știu de ce, despre unchiul Fedea!... Iar el, bietul, e de mult pe lumea ailaltă. Așadar, cer insistent să mi se dea imediat drumul!
— Ei, perfect, perfect! făcu Stravinski.
— Iată că s-au lămurit toate. Într-adevăr, ce rost are să reținem în spital un om sănătos? Bine, am să-ți fac îndată ieșirea, dacă ai să-mi spui că ești normal. Nu trebuie să-mi dovedești, ci să spui numai. Așadar, ești normal?
Se lăsă o liniște desăvârșită; femeia cea grasă, care dimineață îl îngrijise pe Ivan, îl privi cu venerație pe profesor, în timp ce Ivan își zise din nou în sinea sa: „E realmente înțelept!”
Îi plăcuse mult propunerea profesorului, dar, înainte de a-i răspunde, medită îndelung, încrețindu-și fruntea, și, în cele din urmă, spuse ferm:
— Sunt normal.
— Ei, perfect — exclamă cu ușurare Stravinski —, și, dacă-i așa, haide să raționăm logic! Să luăm, de pildă, ziua dumitale de ieri.
Se întoarse și cineva îi întinse neîntârziat foaia de observație a lui Ivan.
— În căutarea necunoscutului care ți s-a prezentat ca fiind o cunoștință a lui Pilat din Pont, ai făcut ieri următoarele:
(Stravinski începu să numere pe degete, privind când în foaia de observație, când la Ivan.)
— Ți-ai agățat pe piept o iconiță. Așa-i?
— Așa-i, încuviință posomorât poetul.
— Ai căzut de pe gard, te-ai rănit la față. Așa e? Ai apărut la restaurant numai în cămașă și izmene, ținând o lumânare aprinsă în mână, și acolo ai bătut pe cineva. La noi te-au adus legat. Aici fiind, ai telefonat la miliție și ai cerut să se trimită niște mitraliere. Apoi ai făcut tentativa să te arunci pe fereastră. Așa e? Se pune întrebarea: procedând în felul acesta, e oare posibil să prinzi sau să arestezi pe cineva? Și, dacă ești un om normal, singur ai să răspunzi: în niciun caz. Vrei să pleci de aici? Poftim. Dar, dă-mi voie să te întreb, unde te duci?
— La miliție, bineînțeles, răspunse Ivan, de data aceasta nu chiar atât de ferm și cam fâstâcindu-se sub privirea profesorului.
— Direct de aici?
— Îhî...
— Dar pe-acasă n-ai de gând să treci? îl întrebă prompt Stravinski.
— N-am când să trec! Cât timp ar dura drumul până acasă, el ar putea s-o șteargă!
— Bun. Și ce-ai să spui la miliție mai întâi de toate?
— Despre Pilat din Pont, răspunse Ivan Nikolaevici, și ochii i se întunecară.
— Perfect, exclamă Stravinski încântat și, adresându-se bărbatului cu bărbuță, porunci:
— Feodor Vasilievici, faceți-i formele de ieșire cetățeanului Bezdomnîi. Dar rezerva aceasta să rămână liberă, și nici așternutul nu e nevoie să-l schimbați. Peste două ceasuri, cetățeanul Bezdomnîi va fi din nou aici.
— Ei — se întoarse el spre poet —, n-am să-ți urez succes, pentru că nu cred în acest succes nici atâtica. Pe curând!
Spunând aceasta, profesorul se ridică și în aceeași clipă se urni și suita sa.
— De ce să fiu din nou aici? îl întrebă alarmat poetul.
Stravinski aștepta parcă această întrebare: se așeză la loc și vorbi:
— De ce? Îndată ce te vei prezenta la miliție numai în izmene și vei declara că te-ai văzut cu un om care l-a cunoscut personal pe Pilat din Pont, vei fi adus aici și instalat frumușel în această rezervă.
— Ce-au a face aici izmenele? îl întrebă Ivan, privind fâstâcit în jos.
— Mai ales Pilat din Pont. Dar și izmenele. Că doar o să te dezbrăcăm de hainele spitalului și o să-ți eliberăm veșmintele dumitale. La noi ai fost adus în izmene, nu? Și unde mai pui că n-aveai deloc intenția să treci pe-acasă, deși îți făcusem eu o aluzie. Apoi va urma istoria cu Pilat... și gata socoteala.
Și aici se petrecu ceva ciudat cu Ivan Nikolaevici. Voința i se frânse parcă; poetul simți o slăbiciune grozavă și nevoia de a se sfătui cu cineva.
— Și ce-i de făcut? întrebă el, de astă dată sfios.
— Perfect! decretă Stravinski.
— E o întrebare cât se poate de rezonabilă. Acum îți voi spune ce ți s-a întâmplat, de fapt. Ieri cineva te-a speriat rău și te-a răvășit cu povestirea despre Pilat din Pont și cu alte lucruri. Iar dumneata, exasperat la culme, ai pornit-o prin oraș, povestind, la rândul dumitale, despre Pilat din Pont. E natural ca lumea să te ia drept nebun. Salvarea dumitale știi în ce constă? Ai nevoie de liniște deplină. Și trebuie să rămâi neapărat aici.
— Bine, dar el trebuie prins negreșit! exclamă de data aceasta, rugător, Ivan.
— De acord, dar pentru ce să alergi chiar dumneata după el? N-ai decât să așterni pe hârtie toate bănuielile și învinuirile pe care i le aduci acestui om. E cât se poate de simplu: declarația dumitale va fi transmisă unde trebuie, și în cazul când, după cum presupui, avem de a face cu un criminal, toate se vor lămuri foarte repede. Dar îți pun o condiție: nu-ți încorda creierul și caută să te gândești cât mai puțin la Pilat din Pont. Câte nu se pot povesti! Doar nu le crezi chiar pe toate câte le auzi.
— Am înțeles! declară ferm Ivan.
— Vă rog să mi se dea hârtie și un toc.
— Dați-i hârtie și un capăt de creion, porunci Stravinski femeii grăsane. Apoi, adresându-se lui Ivan:
— Dar astăzi te sfătuiesc să nu scrii.
— Ba da, astăzi, neapărat astăzi vreau să scriu, sări alarmat Ivan.
— Bine. Fie. Dar nu-ți încorda creierul. Nu rezolvi astăzi, vei rezolva mâine.
— Are să fugă!
— O, nu — îl contrazise convins Stravinski —, n-o să fugă nicăieri, îți garantez eu. Și ține minte: aici, la noi, vei fi ajutat cu tot ce se poate, iar fără asta, să știi că nu rezolvi nimic. Mă auzi? îl întrebă deodată profesorul semnificativ, luând mâinile lui Ivan Nikolaevici în ale sale.
Ținându-le așa, îl privi multă vreme pe Ivan drept în ochi, repetând:
— Aici o să te ajutăm... Mă auzi?... Aici o să te ajutăm... Ai să simți o ameliorare... Aici e liniște, totul e liniștit... O să te ajutăm...
Deodată, Ivan Nikolaevici căscă și chipul lui căpătă o expresie mai blândă.
— Da, da, încuviință el încet.
— Ei, atunci e perfect! încheie Stravinski discuția după obiceiul său și, ridicându-se, urmă:
— La revedere!
Strânse mâna lui Ivan și, din ușă, se adresă bărbatului cu bărbuță:
— Așadar, încercați totuși oxigenul... și băile.
Peste câteva clipe, Stravinski cu suita dispăru din fața lui Ivan. Dincolo de geamul apărat de gratii, pe celălalt mal, sub mângâierea soarelui de amiază, se înălța semeață și luminoasă pădurea în straie de primăvară, iar mai încoace sclipea râul.