Punerea în mormânt
Poate că această înserare a fost și cauza schimbării petrecute deodată în înfățișarea procuratorului. Îmbătrânise parcă văzând cu ochii, se încovoiase și, pe deasupra, își pierduse liniștea. Odată, aruncând ochii în jur, tresări zărind jilțul gol, pe speteaza căruia zăcea o mantie. Se apropia noaptea de sărbătoare, umbrele serii își țeseau urzeala, și, pesemne, procuratorului, obosit cum era, i s-a părut că cineva șade în jilțul acela. Cedând în fața lașității — mișcând din loc mantia — procuratorul o lăsă apoi tot acolo și începu să măsoare cu pași iuți balconul, ba frecându-și mâinile, ba repezindu-se la masă și luând în mână cupa cu vin, ba oprindu-se și privind cu ochii pierduți mozaicul podelei, ca și când ar fi încercat să deslușească acolo niște scrieri...
Pentru a doua oară în ziua aceea îl apucă melancolia. Frecându-și tâmpla, la care, de la durerea chinuitoare din cursul dimineții, rămăsese doar o amintire, o durere surdă, mocnită, procuratorul căută să înțeleagă în ce constă motivul chinurilor sale sufletești. Înțelese repede acest lucru, dar căuta să se înșele pe sine. Îi era limpede că astăzi, în cursul zilei, pierduse ceva pentru totdeauna și că acum, prin niște acțiuni mărunte, cu totul neînsemnate și mai cu seamă prea târzii, vrea să îndrepte ceea ce pierduse. Inducerea în eroare a propriei persoane consta în faptul că procuratorul se străduia să-și insufle ideea că aceste acțiuni de acum, din seara asta, nu sunt mai puțin importante decât condamnarea hotărâtă în cursul dimineții. Dar lucrul acesta nu-i reușea deloc procuratorului.
Deodată se opri și fluieră. Drept răspuns, în penumbra amurgului răsună un lătrat jos, și din grădină țâșni în balcon un dulău uriaș, cu urechile ascuțite, cu blană cenușie și zgardă cu ținte aurii, strălucitoare.
— Banga, Banga, îl strigă cu vocea slabă procuratorul.
Câinele se ridică pe labele dinapoi, cele dinainte le lăsă pe umerii stăpânului — gata-gata să-l doboare la pământ —, și-l linse pe obraz. Procuratorul se așeză în jilț, iar Banga, cu limba de un cot, respirând des, se culcă la picioarele stăpânului. Bucuria ce strălucea în ochii dulăului însemna că s-a depărtat furtuna, singurul lucru din lume de care se temea neînfricatul animal, și mai însemna că era din nou aici, alături de omul pe care-l iubea, îl stima și-l socotea cel mai puternic din lume, stăpânul tuturor oamenilor, iar datorită lui, și pe sine însuși Banga se considera o făptură privilegiată, superioară și deosebită. Dar, culcat la picioarele stăpânului său, fără să se uite la el, cu ochii țintă la grădina peste care pogora amurgul, dulăul înțelese din capul locului că pe stăpân îl lovise o nenorocire. De aceea își schimbă poziția, se ridică, veni dintr-o parte, așezându-și labele dinainte și capul pe genunchii procuratorului, murdărind poalele pelerinei cu nisip ud. Probabil, purtarea lui Banga trebuia să însemne că își consolează stăpânul și că este gata să împartă cu el nenorocirea. Cătau să exprime aceste simțăminte și ochii, care se uitau pieziș la stăpân, și urechile ciulite, atente la ceea ce se petrecea împrejur. Astfel, ei doi, dulăul și omul, legați prin dragoste unul de celălalt, au întâmpinat noaptea de sărbătoare pe balcon.
În vremea aceasta, oaspetele procuratorului avea multă bătaie de cap. Părăsind platforma de sus a grădinii din fața balconului, coborâse treptele ce duceau la următoarea terasă și cotise spre dreapta, ajungând la cazărmile așezate pe teritoriul palatului. În cazărmi se aflau cantonate cele două centurii sosite împreună cu procuratorul de sărbători la Yerushalayim, precum și garda secretă a procuratorului pe care o comanda chiar acest oaspete. Nu întârzie în cazărmi — cel mult zece minute —, dar după aceste zece minute din curtea cazărmilor ieșiră trei care încărcate cu unelte de săpat pământul și cu un butoi de apă. Carele erau însoțite de cincisprezece călăreți în pelerine cenușii. Părăsind printr-o poartă dosnică teritoriul palatului, convoiul o luă spre apus, trecu de zidul orașului și o luă pe o cărare: întâi spre drumul Betleemului, iar apoi, ținând pe aceeași cărare tot spre miazănoapte, ajunseră până la răscrucea de la poarta Hebronului, de unde porniră pe drumul Jaffei, cel pe care în timpul zilei trecuse procesiunea cu cei osândiți la moarte. Pogorâse întunericul, și la orizont se ivise luna.
Curând după ce se porniră carele și grupul însoțitor de pe teritoriul palatului, porni călare și oaspetele procuratorului, care se schimbase între timp, punându-și un hiton vechi și închis la culoare. Oaspetele nu o luă în afara orașului, ci spre oraș. Peste câtva timp, a putut fi văzut apropiindu-se de cetatea Antonius, așezată la nord, în imediata apropiere a marelui templu. Nici în cetate oaspetele nu a rămas decât foarte puțin. Mai târziu, urma sa a fost regăsită în Orașul de Jos, pe străzile lui strâmte și întortocheate. Acolo, oaspetele sosi călare pe un asin.
Cunoscând bine orașul, găsi lesne strada de care avea nevoie. Purta denumirea de Strada Grecească — avea un rând de prăvălii ținute de greci; într-una din ele se făcea negoț cu covoare. Lângă această prăvălie oaspetele își opri asinul, descălecă și-l legă de belciugul din poartă. Prăvălia era închisă. Oaspetele intră pe o portiță aflată alături de ușa prăvăliei și nimeri într-o curte pătrată, micuță. Pe trei din cele patru laturi ale curții erau magazii. Ajuns la colț, oaspetele coti și se pomeni lângă terasa de piatră a unei case locuite, năpădită de iederă, și aruncă câteva priviri jur-împrejur. Atât în căsuță, cât și în magazii era întuneric; luminile nu fuseseră încă aprinse. Oaspetele strigă cu o voce scăzută:
— Niza!
La această chemare, o ușă scârțâi și în penumbra serii apăru o femeie tânără fără văl, se aplecă deasupra balustradei și scrută, alarmată, întunericul, vrând să afle cine a venit. Recunoscându-l pe cel sosit, îi zâmbi prietenos, dând din cap și făcându-i semn cu mâna.
— Ești singură? — o întrebă în elină, nu prea tare, Afranius.
— Singură — șopti de pe terasă femeia. — Bărbatu-meu a plecat azi-dimineață în Cezareea.
Spunând aceasta, aruncă o privire spre ușă și adăugă în șoaptă:
— Dar slujnica e acasă.
Și făcu un gest care însemna: „Intră”.
Afranius aruncă o privire peste umăr, apoi urcă treptele de piatră, după care dispăru împreună cu gazda în căsuță. Acolo Afranius nu zăbovi mult, vreo cinci minute. După aceea părăsi căsuța și, lăsându-și mai jos gluga peste ochi, ieși în stradă. La ceasul acela, în case se aprindeau lumânările, forfota din ajun de sărbătoare mai era încă în toi. Și Afranius, călare pe asin, se pierdu în șuvoiul de trecători și călăreți. Ce drum o fi urmat după aceea — nu se știe.
Rămânând singură, femeia căreia Afranius i-a spus „Niza” începu să se schimbe, tare grăbită. Dar, oricât de greu îi venea să caute pe întuneric lucrurile de care avea nevoie, nu aprinse lumina și nu-și chemă slujnica. Numai după ce fu gata și-și aruncă pe cap un văl întunecat, în căsuță îi răsună vocea:
— Dacă mă caută cineva, spune-i că m-am dus în vizită la Enanta.
Drept răspuns, se auzi în întuneric bombănitul bătrânei slujnice:
— La Enanta! Fi-ți-ar să-ți fie Enanta asta! Ți-a hotărât doar bărbată-tu să nu te mai duci pe la ea! E o codoașă Enanta asta a ta! Uite că te spui lui bărbată-tu...
— Hai, hai, hai, taci din gură, o potoli Niza și, ca o umbră, se prelinse din căsuță. Sandalele țăcăniră pe lespezile de piatră ale curții. Bombănind, slujnica încuie ușa dinspre terasă, iar Niza părăsi casa.
În același timp, dintr-o altă ulicioară a Orașului de Jos, o ulicioară frântă, care cobora în trepte repezi spre unul din eleșteele orașului, pe portița unei case nearătoase, cu ferestrele dând numai spre curte, ieși un tânăr cu barbă măruntă, tunsă îngrijit. Purta un kefi alb, care-i cădea peste umeri, un taleth albastru, nou, de sărbătoare, cu ciucuri și sandale noi, care scârțâiau în picioare. Bărbatul acesta frumos, cu nasul coroiat, gătit ca pentru marea sărbătoare, mergea vioi — ajungându-i din urmă și întrecându-i pe trecătorii grăbiți să ajungă acasă la cina solemnă — și se uita cum se luminau una după alta ferestrele. Tânărul o luă pe drumul care ducea prin dreptul unui bazar, spre palatul marelui preot Caiafa, așezat la poalele colinei pe care se înălța templul.
După un timp, putea fi văzut intrând pe poarta palatului lui Caiafa. Iar ceva mai târziu, părăsind curtea palatului.
După vizita la palat, unde se și aprinseră torțele și făcliile, și unde era forfotă ca-n zi de sărbătoare, tânărul porni mai radios și mai vesel, grăbit să ajungă înapoi în Orașul de Jos. Acolo unde strada se vărsa în piața bazarului, prin îmbulzeala și forfota mulțimii, îl ajunse din urmă o femeie sprințară, cu un văl negru tras peste ochi și mers săltăreț. Trecând înaintea frumosului tânăr, femeia dădu la o parte, pentru o clipă numai, vălul și-i aruncă o ocheadă, dar nu-și mai încetini pasul, ci chiar îl iuți, încercând parcă să dispară din fața celui pe care-l depășise.
Tânărul nu numai că o văzu pe femeie, dar o și recunoscu, și recunoscând-o, tresări; se opri locului o clipă, neștiind parcă ce să facă și o privi cum se îndepărta, apoi porni s-o ajungă din urmă. Gata-gata să dărâme un trecător ce ducea un ulcior în mână, tânărul ajunse din urmă femeia și, gâfâind de emoție, o strigă:
— Niza!
Femeia se întoarse, își îngustă ochii, lăsând să i se citească pe chip un simțământ de ciudă, și-i răspunse rece în elină:
— Ah, tu ești, Iuda? Nu te-am mai recunoscut dintr-o dată. De altfel, să știi că e semn bun. La noi se spune că, dacă nu recunoști pe cineva, omul acela se va îmbogăți negreșit...
Adânc tulburat, simțind cum îi saltă inima aidoma unei păsări prinse sub un văl negru, Iuda o întrebă în șoaptă întretăiată, de teamă să nu fie auzit de trecători:
— Unde te duci, Niza?
— Ce-ai nevoie să știi? — răspunse Niza, încetinind pasul și privindu-l trufaș pe Iuda.
În glasul lui Iuda răsunară intonații de copil, atunci când îi șopti pierdut:
— Dar, cum, cum așa... Doar ne-am înțeles... Am vrut să vin la tine. Tu mi-ai spus că toată seara vei fi acasă...
— Nu, nu, răspunse Niza și împinse capricioasă înainte buza de jos, din care pricină lui Iuda i se păru că chipul ei — cel mai frumos chip pe care-l văzuse vreodată — deveni și mai frumos.
— Am început să mă plictisesc. La voi e sărbătoare, și tu ce-ai fi dorit să fac? Să stau și să te ascult cum oftezi pe terasă? Și pe lângă asta să-mi fie teamă că slujnica îi va povesti totul bărbatului meu? Nu, nu, m-am hotărât să ies afară din oraș, să ascult privighetorile.
— Cum, afară din oraș?... — întrebă derutat Iuda. — Singură?
— De bună seamă, singură, răspunse Niza.
— Dă-mi voie să te conduc, o rugă abia răsuflând Iuda.
Gândurile lui se încețoșară, uitase totul pe lume și privea rugător în ochii albaștri ai Nizei, care acum păreau negri. Niza nu-i răspunse și mări pasul.
— De ce taci, Niza? — o întrebă tânguitor Iuda, potrivindu-și pasul după al ei.
— N-o să mă plictisesc cu tine? — întrebă deodată Niza oprindu-se.
La aceste cuvinte gândurile lui Iuda se învălmășiră de-a binelea.
— Atunci fie — se muie în sfârșit Niza — să mergem.
— Încotro, unde să mergem?
— Așteaptă puțin, să intrăm în această curticică și să ne înțelegem; altfel mi-e frică să nu mă întâlnesc cu cineva dintre cunoscuți care să spună apoi bărbatului că m-a văzut cu ibovnicul pe stradă.
Niza și Iuda părăsiră piața și discutau acum în șoaptă, sub bolta unei curți.
— Du-te la grădina de măslini, șoptea Niza, trăgând vălul peste ochi și întorcându-se să n-o vadă un om care tocmai intra pe poartă cu o găleată în mână.
— La Ghetsemani, dincolo de Cedron. Ai înțeles?
— Da, da, da...
— Voi pleca înainte — continuă Niza — dar tu să nu vii îndată după mine. Mai adastă. Eu o iau înainte... Când ai să treci peste râuleț... știi unde-i grota?
— Știu, știu...
— O iei pe lângă teascul de ulei în sus și o cotești spre grotă. Voi fi acolo. Dar să nu îndrăznești să vii îndată după mine; ai răbdare, așteaptă aici.
Și, cu aceste cuvinte, Niza ieși de sub boltă, ca și când nici n-ar fi stat de vorbă cu Iuda.
Iuda zăbovi un timp de unul singur, străduindu-se să-și adune gândurile răsfirate. Printre altele, îi trecu prin minte cum își va explica el lipsa la cina de sărbătoare, acasă la rudele lui. Rămase pe loc și încercă să născocească o minciună, dar din pricina tulburării nu reuși să se adune să ticluiască ceva ca lumea și picioarele îl duseră fără voia lui încet de sub bolta porții.
Acum părăsi drumul inițial, nu se mai grăbea spre Orașul de Jos, ci o coti înapoi spre palatul lui Caiafa. Sărbătoarea intrase în oraș. Din ferestrele caselor se revărsau lumini scânteietoare și răsunau cântări solemne. Pe caldarâm, trecătorii întârziați mânau măgăruși, îndemnându-i cu vergeaua și strigând la ei. Picioarele îl duceau fără voia lui, și tânărul nici nu băgă de seamă cum au trecut în goană pe lângă el turnurile înspăimântătoare, năpădite de mușchi, ale cetății lui Antonius, nu auzi cântând trâmbițele în cetate, nu văzu trecând pe lângă el patrula ecvestră romană cu o făclie aprinsă, care-și revărsa în drumul lui lumina tremurătoare.
După ce trecu de turnuri, Iuda se întoarse și văzu cum, la o înălțime înspăimântătoare, deasupra templului, s-au aprins două menorahuri gigantice. Dar și pe acestea nu le văzu decât vag. I se păru că deasupra Yerushalayimului s-au aprins zece candele nemaivăzut de uriașe care se întreceau cu lumina singurei candele ce se înălța din ce în ce mai sus deasupra Yerushalayimului — luna.
Acum, lui Iuda nu-i mai păsa de nimic, se grăbea spre poarta Ghetsemani, voia să iasă cât mai repede din oraș. La răstimpuri i se părea că în fața lui, printre spinările și figurile trecătorilor, zărește mica siluetă dănțuitoare care-l poartă pe urmele ei. Dar era o iluzie. Iuda înțelegea că Niza l-a depășit cu mult. Trecu în fugă pe lângă dughenile zarafilor și ajunse în sfârșit la poarta Ghetsemani. Aci, arzând de nerăbdare, fusese totuși nevoit să zăbovească. În oraș intrau cămile, în urma lor pătrunse o patrulă militară siriană, pe care Iuda o blestemă în gând...
Dar toate au un sfârșit. Nerăbdătorul Iuda se găsea acum dincolo de zidul orașului. Pe partea stângă, văzu un mic cimitir, iar alături câteva corturi ale pelerinilor, din pânză dungată. După ce străbătu drumul plin de praf și scăldat de lună, Iuda se repezi spre râușorul Cedron, să-l treacă. Apa bolborosea încetișor sub picioarele lui. Sărind din piatră în piatră, ieși în sfârșit pe malul celălalt, unde se afla grădina Ghetsemani, și văzu, plin de bucurie, că drumul prin dreptul grădinilor era pustiu. Nu departe, se zărea poarta pe jumătate dărâmată a unei grădini întinse de măslini.
După orașul sufocant, pe Iuda îl învălui mirosul îmbătător al nopții de primăvară. Din poienile grădinii Ghetsemani se revărsau peste gard, în valuri, arome de mirt și de salcâm. Poarta nu era păzită, nu era țipenie acolo și, după câteva minute, Iuda alerga sub umbra misterioasă a uriașilor măslini cu coroane bogate. Drumul mergea la deal. Iuda urca, răsuflând din greu, pășind în răstimpuri, prin întuneric, pe covoarele meșteșugit țesute de lună, care îi reamintiră covoarele din prăvălia gelosului soț al Nizei.
Peste o vreme, se desluși în stânga, pe o poiană, moara de ulei cu piatra ei grea și cu un morman de butoaie. Grădina era pustie — lucrul se terminase la apusul soarelui; și, acum, în văzduh răsunau pe întrecute triluri de privighetori.
Locul spre care mergea Iuda era aproape. Știa că în dreapta, în întuneric, se va auzi acum șopotul apei ce se scurgea în grotă. Ceea ce se și întâmplă — îl auzi. Aerul se răcorea tot mai mult. Atunci, încetinindu-și pasul, strigă încet:
— Niza!
Dar, în locul ei, dezlipindu-se de tulpina groasă a unui măslin, sări în drum un bărbat îndesat, ținând în mână ceva ce strălucea și pieri într-o clipă. Iuda scoase un strigăt slab, se dădu înapoi, dar un al doilea om îi aținu calea.
Primul, din fața lui, îl întrebă:
— Câți bani ai primit? Spune, dacă vrei să scapi cu viață!
Speranța licări în inima lui Iuda. Strigă deznădăjduit:
— Treizeci de arginți! Treizeci de arginți! Tot ce am primit e la mine! Iată banii! Luați-i, dar lăsați-mi viața!
Omul din față îi smulse punga din mână. În aceeași clipă, în spatele lui, celălalt ridică un cuțit și-l izbi pe frumosul îndrăgostit sub omoplat. Trupul lui Iuda se prăvăli înainte, și mâinile lui, cu degetele închircite, zvâcniră în aer. Omul din față îl prinse în cuțitul său și-l înfipse până-n plăsele în inima lui Iuda.
— Ni...za... — silabisi Iuda cu o voce joasă, plină de mustrare și nu cu vocea lui înaltă, pură și tânără. Apoi nu mai scoase o vorbă. Corpul i se prăbuși cu atâta putere, încât pământul bubui sub el.
Atunci, apăru în drum o a treia siluetă. Avea pe umeri o mantie și pe cap o glugă.
— Nu zăboviți! — porunci el.
Ucigașii împachetară repede într-o bucată de piele punga, împreună cu biletul pe care-l întinsese al treilea om, și o legară cruciș cu sfoară. Al doilea om băgă pachetul în sân, apoi cei doi ucigași săriră din drum mistuindu-se în penumbra dintre măslini. Al treilea, însă, se aplecă deasupra celui ucis și-l privi în față. În umbră, chipul mortului i se păru alb ca varul și de o frumusețe iluminată.
După câteva secunde, pe drum nu se mai găsea niciun om viu. Trupul neînsuflețit zăcea cu mâinile larg desfăcute. Luna lumina laba piciorului stâng, făcând să se vadă clar curelele sandalei.
Întreaga grădină Ghetsemani răsuna de cântecul privighetorilor.
Unde s-au dus cei doi care-l înjunghiară pe Iuda, nu știe nimeni, dar drumul celui de-al treilea om, cu glugă, se cunoaște. Părăsind cărarea, porni grăbit printre măslini, strecurându-se spre sud. Trecu peste gardul grădinii, departe de poarta principală, în colțul ei de la sud, acolo unde se năruiseră pietrele din creștetul zidului. În curând ajunse pe țărmul Cedronului. Aici intră în apă și merse o vreme pe firul ei, până ce răsăriră în depărtare siluetele a doi cai și a unui om. Animalele stăteau și ele în râușor. Apa șiroia, spălându-le copitele. Păzitorul cailor încălecă pe unul dintre ei, omul cu glugă sări pe celălalt, apoi porniră amândoi, fără grabă, pe firul apei, în trosnetul pietrelor de sub copitele cailor. După câtva timp, călăreții ieșiră din râu, se urcară pe țărmul dinspre Yerushalayim și-și continuară drumul la pas, de-a lungul zidului orașului. Deodată, cel ce adusese caii se despărți de celălalt și, luând-o la trap, dispăru; omul cu glugă se opri locului, descălecă pe un drum pustiu, își scoase mantia, o întoarse pe dos, scoase de sub mantie un coif turtit, fără penaj, și-l puse pe cap. Acum se sui în șa un bărbat în hlamidă militară, cu o spadă scurtă la șold. Strânse din dârlogi, și calul iute, de cavalerie, o luă la trap, scuturându-l pe călăreț. Drumul nu era lung — călărețul se apropia de poarta de sud a Yerushalayimului.
Sub arcada porții dansa și sălta flacăra neliniștită a torțelor. Santinelele din centuria a doua a Legiunii Fulminanta ședeau pe bănci de piatră, jucând zaruri. Zărindu-l pe militarul călare, soldații săriră de pe locurile lor, militarul le făcu semn cu mâna și intră în oraș.
Luminile de sărbătoare înecau orașul. La toate ferestrele juca lumina opaițelor și de pretutindeni, contopindu-se într-un cor lipsit de armonie, răsunau vocile oamenilor. Din când în când, zvârlind câte o privire pe ferestrele ce dădeau în stradă, călărețul putea să-i vadă pe oameni stând la masă și ospătându-se cu carne de ied. Printre tăvi cu ierburi amare licăreau cupe cu vin. Fluierând domol o melodie, călărețul se strecura în trap lin pe străzile pustii ale Orașului de Jos spre turnul lui Antonius, uitându-se din când în când la sfeșnicele cu cinci brațe din vârful templului, nemaivăzute nicăieri în lume, în care ardeau lumânări în văpăi, sau la luna care plutea deasupra sfeșnicelor.
Palatul lui Irod cel Mare nu lua deloc parte la festivitățile din noaptea de Paști. Numai în încăperile auxiliare din partea de sud a palatului, unde erau încartiruiți ofițerii cohortei romane și legatul legiunii, se zăreau lumini și se simțea o oarecare animație. Partea din față însă, cea principală, unde — împotriva voinței lui — se găsea singurul locatar al palatului, procuratorul, era toată, împreună cu colonadele și statuile ei de aur, inundată de lumina orbitor de strălucitoare a lunii. Aci, în interiorul palatului, domneau întunericul și liniștea.
Procuratorul, așa cum îi spusese și lui Afranius, nu voise să intre în palat. Poruncise să i se facă patul pe terasă, acolo unde prânzise și unde condusese interogatoriul în dimineața aceea. Se culcase pe patul pregătit, dar nu se lipea somnul de el. Luna, liberă, plutea în înaltul unui cer senin și, timp de câteva ceasuri, procuratorul nu-și desprinse ochii de la ea.
În sfârșit, pe la mijlocul nopții, somnul se îndură de hegemon. Căscând spasmodic, procuratorul își descheie și-și aruncă de pe el pelerina, își descătărămă cureaua cu care se încingea peste cămașă și de care atârna un cuțit lat, de oțel, în teacă, le puse în jețul de lângă pat, apoi își scoase sandalele și se întinse. În aceeași clipă, Banga se urcă în pat și se culcă lângă el, cap la cap, iar procuratorul, punând mâna pe gâtul câinelui, închise, în sfârșit, ochii. Numai atunci adormi și dulăul.
Patul se afla în semiobscuritate; o coloană îl apăra de lumina lunii; totuși, de la treptele intrării spre pat, se întindea o fâșie de raze luminoase. Și numai când pierdu legătura cu tot ce-l înconjura aievea, procuratorul porni fără zăbavă pe fâșia luminoasă, îndreptându-se în sus, spre lună. Izbucni chiar în râs, de bucurie, în somn — atât de minunat și de neuitat se înjgheba totul pe drumul acesta străveziu și albastru. Mergea însoțit de Banga, alături de filozoful-vagabond. Discutau despre ceva foarte complicat și important și niciunul dintre ei nu putea să-l biruie pe celălalt. În nicio privință nu coincideau părerile lor, din care cauză controversa era deosebit de interesantă și interminabilă. Se înțelege de la sine că execuția din ziua aceea se dovedise a fi o pură neînțelegere: doar iată, filozoful care născocise un lucru atât de aiurit, cum că toți oamenii au inimă bună, mergea lângă procurator: prin urmare, era în viață.
Și, desigur, ar fi fost îngrozitor chiar să te gândești că un asemenea om putea fi executat. Supliciul nu a avut loc! Nu! Iată în ce consta farmecul acestei călătorii în sus pe treptele lunii.
Aveau timp destul; ploaia torențială, cu trăsnete și fulgere, nu va veni decât spre seară, și lașitatea e, fără doar și poate, unul dintre cele mai îngrozitoare vicii. Așa spunea Yeshua Ha-Nozri. Nu, filozofule, te contrazic: lașitatea este cel mai îngrozitor dintre vicii!
Uite, de pildă, actualul procurator al Iudeii, pe când era tribun al legiunii, nu se înspăimântase în Valea Fecioarelor, când germanii turbați de furie fuseseră gata-gata să-l sfâșie pe uriașul Moartea-Șobolanilor. Dar dă-mi voie, filozofule! Oare se poate ca tu, cu inteligența ta, să crezi că procuratorul Iudeii ar putea să-și distrugă cariera din pricina unui om care a săvârșit o crimă împotriva cezarului?
— Da, da... — gemea și plângea cu sughițuri în somn Pilat.
Bineînțeles, are să și-o distrugă. Dimineață n-ar fi făcut-o, dar acum, noaptea, cântărind totul, este de acord să și-o distrugă. Va face orice ca să-l salveze de la execuție pe acest visător nebun și vraci, care nu are absolut nicio vină!
— De-acum înainte vom fi totdeauna împreună, îi spunea în somn filozoful-vagabond în zdrențe care, nu se știe cum, apăruse în calea Călărețului cu lancea de aur.
— Când se va vorbi de unul, pe loc se va spune și de celălalt! De voi fi pomenit eu, în aceeași clipă te vor pomeni și pe tine! Pe mine, un copil găsit, fiul unor părinți necunoscuți, și pe tine, fiul unui rege-cititor în stele și al unei fete de morar, frumoasa Pila.
— Te rog, nu mă uita, pomenește-mă și pe mine, fiul cititorului în stele, îl ruga în somn Pilat pe filozof.
Și, primind asigurări printr-un clătinat afirmativ din cap de la cerșetorul din En-Sarid, care pășea alături cu el, crudul procurator al Iudeii plângea în somn și râdea de bucurie.
Toate acestea erau bune, dar cu atât mai îngrozitoare fu trezirea din somn a hegemonului. Banga începu să mârâie la lună, și drumul albastru, alunecos, uns parcă cu untdelemn, se prăbuși. Deschise ochii și primul lucru de care își aduse aminte a fost că supliciul avusese loc. Primul lucru pe care-l făcu procuratorul a fost să-și încleșteze, cu un gest obișnuit, mâna în zgarda lui Banga; apoi începu să caute luna cu ochi de bolnav și văzu că mai scăpătase puțin pe boltă și se mai argintase. Lumina ei era sfâșiată de o lumină neplăcută, care-l supăra și juca pe balcon chiar în fața ochilor săi. În mâinile centurionului Moartea-Șobolanilor fâlfâia și fumega o torță. Cel care o ținea se uita într-o parte cu frică și ură la primejdioasa fiară care se pregătea să sară asupra lui.
— Stai cuminte, Banga, porunci procuratorul cu o voce bolnavă și tuși.
Apărându-și cu mâna ochii de lumină, el continuă:
— Nici noaptea și nici în bătaia lunii nu am liniște!... O, zei... De altfel, și tu, Marcus, ai o funcție ingrată. Îi schilodești pe soldați...
Marcus îl privea tare uimit, și procuratorul își dădu seama de realitate. Pentru a îmblânzi cuvintele fără rost pe care le spusese pe jumătate adormit, el continuă:
— Nu te supăra, centurion. Situația mea, îți repet, este și mai rea. Ce dorești?
— A venit comandantul pazei secrete, îl vesti, liniștit, Marcus.
— Cheamă-l, cheamă-l, porunci procuratorul, și, dregându-și vocea, tuși; apoi începu să-și caute cu picioarele desculțe sandalele.
Flacăra se porni să joace pe coloane, încălțările centurionului bătură mozaicul, și acesta ieși în grădină.
— Nici la lumina lunii nu am liniște, își spuse, scrâșnind din dinți, procuratorul.
Pe balcon, în locul centurionului, apăru omul cu glugă.
— Banga, stai cuminte, spuse încet procuratorul, strângând dulăul de ceafă.
Înainte de a rosti o vorbă, Afranius aruncă în jur, după obiceiul său, priviri cercetătoare; se cufundă în umbră și, convingându-se că în afară de Banga nu mai e niciun străin pe balcon, spuse încet:
— Te rog să mă înaintezi tribunalului, procuratorule! Ai avut dreptate. N-am fost în stare să-l păzesc pe Iuda din Kiriat. A fost înjunghiat. Te rog să fiu judecat și să-mi primești demisia.
Lui Afranius i se păru că-l cercetează două perechi de ochi — ai câinelui și ai lupului.
Afranius scoase de sub hlamidă o pungă scorojită din pricina sângelui, pecetluită cu două sigilii.
— Iată punga cu banii pe care ucigașii au aruncat-o în taină în casa marelui preot. Sângele de pe ea este al lui Iuda din Kiriat.
— Demn de luat aminte. Cât e în pungă? — întrebă Pilat, aplecându-se peste ea.
— Treizeci de arginți.
Procuratorul zâmbi ironic, spunând:
— Puțin.
Afranius tăcea.
— Unde e cel ucis?
— Asta nu știu, răspunse cu demnitate calmă omul care nu se despărțea niciodată de gluga sa.
— În dimineața aceasta vom începe cercetările.
Procuratorul tresări, lăsând din mână cureaua sandalei, care nu voia deloc să se încheie.
— Știi sigur că a fost ucis?
Primi un răspuns sec:
— Eu, procuratorule, fac serviciul de cincisprezece ani în Iudeea. Mi-am început slujba pe timpul lui Valerius Gratus. Nu am nevoie să văd neapărat cadavrul, ca să pot spune că omul a fost ucis, și iată, raportez că cel care purta numele de Iuda din Kiriat a fost înjunghiat acum câteva ore.
— Iartă-mă, Afranius, răspunse Pilat.
— Nu m-am trezit încă bine, de asta am și vorbit așa. Dorm prost — procuratorul zâmbi ironic — și tot timpul văd în vis razele lunii. Închipuie-ți ce caraghios e! Mi se pare mereu că mă plimb pe raza asta...
— Așadar, aș vrea să aflu ce părere ai în legătură cu chestiunea aceasta. Unde ai de gând să-l cauți? Ia loc, șef al serviciului secret.
Afranius se înclină, împinse jețul mai aproape de pat și se așeză în zăngănit de spadă.
— Am de gând să-l caut în preajma morii de ulei din grădina Ghetsemani.
— Da, da... Dar de ce tocmai acolo?
— Hegemonule, am motive să cred că Iuda nu a fost ucis în Yerushalayim, dar nici prea departe de el, ci pe-aproape.
— Socot că ești unul dintre cei mai străluciți cunoscători ai meseriei dumitale. Nu știu, de altfel, care-i situația la Roma, dar în colonii nu există un altul care să-ți fie deopotrivă. Dar explică-mi, te rog, de ce ai de gând să-l cauți tocmai acolo?
— În niciun caz nu admit ideea — spunea încet Afranius — că Iuda s-a dat pe mâna unor oameni suspecți în raza orașului. Pe stradă nu poți ucide în taină. Deci, a fost ademenit, desigur, într-un subsol. Dar cei din serviciul meu îl căutau deja în Orașul de Jos, și, fără doar și poate, l-ar fi găsit, dacă ar fi fost acolo. El însă nu se afla în oraș, asta ți-o garantez. Dacă ar fi fost omorât departe de oraș, acest pachet cu bani n-ar fi putut să fie aruncat atât de repede. A fost omorât aproape de oraș. Au reușit să-l ademenească în afara orașului.
— Nu pricep cum s-a putut face acest lucru!
— Da, procuratorule, este problema cea mai grea în toată afacerea asta și nici nu știu dacă voi reuși s-o rezolv.
— Într-adevăr, e pur și simplu enigmatic! Într-o seară de sărbătoare, un om credincios pleacă, nu se știe de ce, în afara orașului, părăsind masa de Paști, și acolo piere. Cine și prin ce anume a putut să-l ademenească? Nu cumva o fi făcut treaba asta o femeie? — întrebă deodată inspirat procuratorul.
Afranius îi răspunse calm și convingător:
— În niciun caz, procuratorule. Asta este categoric exclus. Trebuie să raționăm logic. Cine era interesat în moartea lui Iuda? Niște vânzători nomazi, un cerc în care categoric nu erau niciun fel de femei. Ca să te însori, procuratorule, se cer bani, ca să aduci un om pe lume, tot de ei e nevoie, dar ca să căsăpești un om cu ajutorul unei femei, e nevoie de foarte mulți bani, și niciun fel de vagabonzi nu-i au. Nu a fost nicio femeie în povestea asta, procuratorule. Am să spun mai mult, o asemenea interpretare a omorului nu poate decât să ne facă să pierdem urma, să împiedice cercetările și să mă încurce pe mine.
— Văd că ai perfectă dreptate, Afranius — zise Pilat — iar eu mi-am permis să exprim doar o presupunere.
— Care este, din păcate, greșită, procuratorule.
— Bine, dar atunci despre ce-i vorba? — exclamă procuratorul, scrutând cu o atenție încordată chipul lui Afranius.
— Presupun că e vorba tot de bani.
— E o idee extraordinară! Dar cine și pentru ce putea să-i propună bani, noaptea, în afara orașului?
— O, nu, procuratorule, nu așa. Am o singură presupunere, și dacă nu am dreptate, alte explicații cred că nu voi găsi.
Afranius se aplecă mai aproape de procurator și încheie în șoaptă:
— Iuda a vrut să-și ascundă banii într-un loc ferit, pe care nu-l cunoștea decât el.
— E o explicație foarte subtilă. Se vede că așa s-au și petrecut lucrurile. Acum te înțeleg, nu l-au ademenit oamenii, ci țelul lui propriu. Da, da, așa este.
— Așa este. Iuda era neîncrezător, el ascundea banii de ochii oamenilor.
— Da, dumneata ziceai de grădina Ghetsemani... Dar de ce tocmai acolo ai intenția să-l cauți — asta, recunosc, n-o înțeleg.
— O, procuratorule, e lucrul cel mai simplu. Nimeni n-o să-și ascundă banii în preajma drumurilor, în locuri deschise și pustii. Iuda nu se afla nici în drum spre Hebron, nici în drum spre Betania. El trebuia să fie într-un loc apărat, ferit, într-un loc cu copaci. Este atât de simplu. Dar alte locuri, în afară de Ghetsemani, nu sunt în apropierea Yerushalayimului. El nu putea să plece departe.
— M-ai convins cu desăvârșire. Așadar, ce-i de făcut acum?
— Am să încep neîntârziat să-i caut pe ucigașii care l-au urmărit pe Iuda dincolo de oraș, iar personal, după cum ți-am mai raportat, mă duc să mă predau, ca să fiu judecat.
— Pentru ce?
— Garda mea l-a scăpat din vedere aseară, în bazar, după ce a părăsit palatul lui Caiafa. Cum s-a întâmplat una ca asta, nu înțeleg. Nu am mai întâmpinat așa ceva de când sunt. A fost luat sub supraveghere imediat după discuția noastră. Dar în raionul bazarului el a schimbat drumul, a făcut o buclă atât de ciudată, încât a dispărut fără urmă.
— Așa. Îți declar că nu consider necesar să te înaintez tribunalului. Ai făcut tot ce ți-a stat în putință, și nimeni pe lumea asta — aici procuratorul zâmbi — nu ar fi fost în stare să facă mai mult decât ai făcut dumneata! Trage la răspundere pe iscoadele care l-au pierdut pe Iuda. Dar și aici, te previn, n-aș vrea să fii prea sever. La urma urmei, am făcut totul spre a-i purta de grijă ticălosului acestuia! Da, am uitat să te întreb — procuratorul își frecă fruntea — cum de au izbutit să arunce nevăzuți punga cu bani în curtea lui Caiafa?
— Să vezi, procuratorule... Nu e o treabă prea grea. Răzbunătorii au trecut prin spatele palatului lui Caiafa, pe unde stradela domină curtea interioară, și au aruncat pachetul peste gard.
— Împreună cu biletul?
— Da, întocmai cum ai presupus, procuratorule. De altfel...
Aici Afranius smulse pecetea de pe pachet și-i arătă lui Pilat interiorul acestuia.
— Vai de mine, Afranius, ce faci, pecețile acestea sunt precis de la templu!
— Procuratorul nu trebuie să se neliniștească din pricina acestei chestiuni, răspunse Afranius, închizând pachetul la loc.
— E posibil să ai toate pecețile? — întrebă Pilat râzând.
— Altfel nici nu se poate, procuratorule, îi răspunse fără să râdă, pe un ton foarte sever, Afranius.
— Îmi închipui ce s-a petrecut la Caiafa.
— Da, hegemon. S-a iscat mare zarvă. Am fost invitat de îndată.
Până și în semiîntuneric se vedeau strălucind ochii lui Pilat.
— Demn de luat aminte, demn de luat aminte...
— Dă-mi voie să nu fiu de părerea ta, procuratorule, nu e un lucru demn de luat aminte. E o treabă din cale-afară de plicticoasă și obositoare. La întrebarea mea dacă în palatul lui Caiafa se plătise cuiva vreo sumă de bani, am primit un răspuns hotărât: nu.
— Aha, așa? Dacă-i așa, e bine. Nu s-a plătit, prin urmare, nu s-a plătit. Cu atât mai greu va fi să pui mâna pe ucigași.
— Acesta este adevărul, procuratorule.
— Da, Afranius, iată ce mi-a trecut deodată prin minte: nu cumva el și-a pus capăt zilelor?
— O, nu, procuratorule — îi răspunse Afranius, răsturnându-se chiar de mirare în fotoliu — iartă-mă, dar este absolut neverosimil!
— Ah, în acest oraș totul este verosimil. Sunt gata să pun rămășag că, în timpul cel mai scurt, zvonurile despre acest lucru se vor răspândi prin tot orașul.
Aici Afranius își aruncă din nou privirea spre procurator, stătu o clipă pe gânduri și-i răspunse:
— Asta n-ar fi exclus, procuratorule.
Era clar că procuratorul nu izbutea defel să alunge din minte problema referitoare la omorul omului din Kiriat, deși totul se dovedea a fi cât se poate de limpede, așa încât spuse cu un aer chiar visător:
— Aș fi vrut și eu să văd cum îl omorau.
— A fost omorât cu o artă neîntrecută, procuratorule, îi răspunse Afranius, uitându-se cu o oarecare ironie la procurator.
— De unde știi asta?
— Binevoiește a-ți îndrepta atenția asupra pungii, procuratorule — îi răspunse Afranius — îți garantez că sângele lui Iuda a țâșnit în valuri. Am avut ocazia, în viața mea, să văd oameni omorâți.
— Așadar, el nu se va mai scula?
— Nu, procuratorule, el se va scula atunci când va răsuna deasupra lui trâmbița lui Mesia, care este așteptat aici, răspunse zâmbind filozofic Afranius.
— Dar înainte de asta, el nu se va scula.
— Ajunge, Afranius. Totul este limpede. Să trecem la înmormântare.
— Cei executați au fost îngropați, procuratorule.
— Vai, Afranius, ar fi o crimă să fii dat în judecată. Ești demn de cea mai mare răsplată. Cum s-au petrecut lucrurile?
Acesta începu să povestească: în timp ce el era ocupat cu cazul Iuda, câțiva oameni din paza secretă, conduși de ajutorul lui, au ajuns la colină pe când se lăsa noaptea. În vârful colinei s-a descoperit că lipsea un cadavru. Pilat tresări, spunând răgușit:
— Vai de mine, cum de n-am prevăzut asta!...
— Nu e cazul să te alarmezi, procuratorule, spuse Afranius, urmându-și povestirea.
— Trupurile lui Dismas și Hestas, cu ochii scoși de păsările răpitoare, au fost ridicate, și straja s-a repezit de îndată în căutarea celui de-al treilea cadavru. A fost găsit curând. Un om oarecare...
— Levi Matei, zise Pilat, mai curând afirmativ decât interogativ.
— Da, procuratorule... Levi Matei se ascunsese în peșteră, pe coasta dinspre nord a Golgotei, așteptând căderea întunericului. Trupul gol al lui Yeshua Ha-Nozri era lângă el. Când straja a intrat în peșteră cu torța, Levi a fost cuprins de furie și deznădejde. Striga că nu săvârșise nicio crimă și că orice om are dreptul, după lege, să înmormânteze pe un criminal executat, dacă vrea s-o facă. Levi Matei spunea că n-are de gând să se despartă de cadavru. Era ațâțat, striga numai el știe ce, ba rugându-se, ba amenințând și blestemând...
— A fost nevoie să se pună mâna pe el? — întrebă, mohorât, Pilat.
— Nu, procuratorule, nu, răspunse, liniștindu-l, Afranius.
— Nebunul ăsta obraznic s-a potolit după ce a fost lămurit că trupul va fi îngropat. Înțelegând ce voiam să facem, s-a îmblânzit, dar a declarat că nu va pleca nicăieri și că vrea să ia parte la înmormântare. A declarat că nu va pleca nici chiar dacă va fi amenințat cu moartea și chiar a întins soldaților un cuțit de tăiat pâine, pe care-l avea la el, cu care să-l ucidă.
— A fost gonit? — întrebă, înăbușit, Pilat.
— Nu, procuratorule, nu. Ajutorul meu i-a îngăduit să ia parte la înmormântare.
— Care dintre ajutoarele dumitale a condus toată treaba asta? — întrebă Pilat.
— Tolmai, răspunse Afranius, adăugând neliniștit:
— Poate că a săvârșit vreo greșeală?
— Continuă, răspunse Pilat.
— Nu s-a săvârșit nicio greșeală. În general, sunt cam descumpănit, Afranius; pesemne că am de-a face cu un om care nu dă niciodată greș. Omul ăsta ești dumneata.
— Levi Matei a fost luat în căruță împreună cu trupurile celor executați și, după vreo două ore, au ajuns în trecătoarea pustie de la nord de Yerushalayim. Acolo, straja, muncind în schimburi, a săpat într-un ceas o groapă adâncă, în care au fost îngropați cei trei executați.
— Goi?
— Nu, procuratorule. Soldații au luat cu ei, ca să-i acopere, niște hitoane. Pe degetele celor îngropați au fost trase inele. Al lui Yeshua, cu o crestătură — al lui Dismas, cu două — iar al lui Hestas, cu trei. Groapa a fost astupată și acoperită cu pietre. Semnul de recunoaștere îl știe Tolmai.
— Vai, dacă aș fi putut prevedea! — începu să vorbească, schimonosindu-se, Pilat. — Aș fi avut nevoie să-l văd pe acest Levi Matei...
— El este aici, procuratorule.
Pilat îl privi o vreme cu ochii larg deschiși, apoi spuse:
— Îți mulțumesc pentru tot ce s-a făcut în treaba aceasta. Te rog să mi-l trimiți mâine pe Tolmai, vestindu-l din timp că sunt mulțumit de el, iar pe dumneata, Afranius — procuratorul scoase din buzunarul brâului de piele care se afla pe masă un inel și-l întinse șefului serviciului secret — te rog să primești asta ca amintire.
Afranius se înclină, zicând:
— Este o mare onoare pentru mine, hegemon.
— Pe soldații care au făcut înmormântarea te rog să-i răsplătești. Pe copoii care l-au scăpat de sub supraveghere pe Iuda, mustră-i. Pe Levi Matei trimite-l chiar acum la mine. Vreau să aflu neîntârziat amănunte în legătură cu Yeshua.
— Am înțeles, procuratorule, răspunse Afranius și începu să se retragă salutând din cap, iar procuratorul bătu din palme, strigând slugilor:
— Veniți încoace! O făclie sub colonadă!
Pe când Afranius ieșea în grădină, în spatele lui Pilat luminile începură să licărească în mâinile slugilor. S-au pus trei sfeșnice pe masă, în fața procuratorului, și noaptea scăldată în lumina lunii s-a retras de îndată în grădină, de parcă Afranius ar fi luat-o cu el. În locul celui plecat, pe balcon intră un om necunoscut, slab și pirpiriu, însoțit de un centurion cu statură uriașă. Centurionul, surprinzând privirea procuratorului, se retrase numaidecât în grădină și dispăru.
Procuratorul îl studia pe cel venit, ațintindu-l cu niște ochi lacomi, ușor speriați. Astfel este privit orice om despre care s-au auzit multe vorbindu-se și care în cele din urmă se arată la față.
Omul, să tot fi avut patruzeci de ani, negru la chip, zdrențăros, acoperit cu noroi uscat, arunca priviri de lup pe sub sprâncene. Pe scurt, era foarte puțin arătos și mai curând semăna cu un cerșetor de pe străzile orașului, dintre cei ce forfotesc în număr mare pe terasele templului sau în piețele murdarului și gălăgiosului Oraș de Jos.
Tăcerea îndelungată fu tulburată de purtarea ciudată a celui adus. Se schimbă la față, se clătină, și, dacă nu s-ar fi apucat cu mâna murdară de marginea mesei, s-ar fi prăbușit.
— Ce-i cu tine? — îl întrebă Pilat.
— Nimic, răspunse Levi Matei, făcând un gest, de parcă ar fi înghițit ceva. Gâtul lui slab, gol și cenușiu se umflă, apoi se dezumflă din nou.
— Ce-i cu tine? — repetă Pilat.
— Sunt obosit, răspunse omul, uitându-se posac în podea.
— Stai jos, zise Pilat, arătându-i jețul.
Levi îl privi neîncrezător pe procurator, se îndreptă spre jeț, se uită dintr-o parte și speriat la rezemătoarele de aur și nu se așeză în jeț, ci alături, jos pe podea.
— Ia explică-mi de ce nu te-ai așezat în jeț? — îl întrebă Pilat.
— Sunt murdar și-l voi întina, zise Levi, cu ochii în pământ.
— Ți se va da numaidecât de mâncare.
— Nu mi-e foame.
— De ce minți? — întrebă încet Pilat. — Tu doar n-ai mâncat toată ziua, sau poate chiar și mai de mult. Bine, nu mânca. Te-am chemat să-mi arăți cuțitul pe care l-ai avut la tine.
— Mi l-au luat soldații, atunci când m-au adus aici, răspunse Levi, adăugând ursuz:
— Te rog să mi-l înapoiezi; trebuie să-l dau îndărăt stăpânului său. L-am furat.
— De ce?
— Ca să tai funiile.
— Marcus! — strigă procuratorul.
Și centurionul păși sub colonadă.
— Dă-mi cuțitul acestui om.
Centurionul scoase dintr-o teacă — îi atârnau două de cingătoare — un cuțit murdar de tăiat pâine, îl întinse procuratorului, se retrase și dispăru.
— De la cine ai luat cuțitul?
— Din brutăria de lângă poarta Hebronului, cum intri în oraș pe stânga.
Pilat privi lama lată a cuțitului, o încercă cu degetul, să vadă, pesemne, dacă este sau nu ascuțită, și spuse:
— În ceea ce privește cuțitul, nu avea nicio grijă. Va fi trimis la brutărie. Acum însă mai am nevoie de ceva: arată-mi papirusul pe care-l porți la tine și pe care sunt înscrise cuvintele lui Yeshua.
Levi se uită cu ură la Pilat și zâmbi, dar cu atâta răutate, încât chipul i se sluți.
— Vreți să-mi luați totul? Până și ultimul lucru pe care-l mai am? — întrebă el.
— Nu ți-am spus «dă-mi-l» — răspunse Pilat — ți-am spus «arată-mi-l».
Levi se scotoci în sân și scoase un sul. Pilat i-l luă din mână, îl despături, îl întinse pe masă, între făclii și, cu ochii îngustați, începu să studieze slovele de neînțeles, scrise cu cerneală. Greu era să înțelegi aceste rânduri strâmbe, și Pilat se sucea, se pleca asupra papirusului, urmărind rândurile cu degetul. Izbuti totuși să deslușească într-un fel că scrierea aceea însemna un lanț fără șir de cugetări, de date, de însemnări gospodărești și fragmente de poezie. Câte ceva izbuti să citească: „...moarte nu există... aseară am mâncat bucuroți dulci de primăvară...”
Cu fața crispată de încordare, Pilat citea cu ochii micșorați: „Vom vedea râul curat al apei vieții... Omenirea va privi soarele prin cristalul străveziu al...”
Aici Pilat tresări. În ultimele rânduri ale pergamentului descifra cuvintele „un mai mare viciu... lașitatea”.
Pilat făcu sul pergamentul și, cu un gest brusc, i-l întinse lui Levi.
— Ia-l, spuse el și tăcu.
Apoi adăugă:
— După câte văd, ești un cărturar, și n-are niciun rost, singur cum ești, să umbli fără căpătâi, în veșminte de cerșetor. În Cezareea am o bibliotecă mare, sunt foarte bogat și vreau să te iau în serviciul meu. Vei cerceta și vei păstra papirusurile, vei fi hrănit și îmbrăcat.
Levi se sculă.
— Nu, nu vreau, răspunse el.
— De ce? — întrebă procuratorul, întunecându-se la chip. — Îți sunt nesuferit? Ți-e teamă de mine?
Același zâmbet plin de răutate schimonosi fața lui Levi.
— Nu, răspunse el.
— Tu te vei teme de mine. N-o să-ți vină ușor să mă privești în față, după ce l-ai omorât.
— Taci — îl opri Pilat. — Uite, ia banii ăștia.
Levi refuză, clătinând din cap, și procuratorul urmă:
— Știu că te socoți ucenic al lui Yeshua, dar eu îți spun că n-ai învățat nimic din ce ți-a propovăduit el. Că, dacă ai fi făcut-o, ai fi primit negreșit să iei de la mine. Să știi că, înainte de moarte, el a spus că nu învinuiește pe nimeni.
Pilat ridică semnificativ degetul, obrazul îi tresărea nervos.
— El ar fi primit să ia de la mine. Tu ești crud, iar celălalt n-a fost crud deloc. Ce-ai să faci? Unde-ai să te duci?
Deodată, Levi se apropie de masă, se propti cu mâinile în tăblie și, ațintindu-și ochii arzători asupra lui Pilat, îi șopti:
— Află, hegemon, că la Yerushalayim e un om în care am să bag cuțitul. Vreau să ți-o spun ca să știi că va mai curge sânge.
— Și eu știu că va mai curge, răspunse Pilat.
— Vorbele tale nu mă miră. De bună seamă, pe mine vrei să mă înjunghii?
— Pe tine n-am să izbutesc — îi răspunse Levi, rânjind — nu sunt atât de prost să nădăjduiesc la una ca asta. Dar îl voi înjunghia pe Iuda din Kiriat și tot restul vieții pentru asta am să trăiesc.
Atunci, ochii procuratorului se luminară de o neînchipuită plăcere; făcându-i semn lui Levi Matei să se apropie, îi spuse:
— N-ai cum. Nu-ți mai face griji. Iuda a fost înjunghiat chiar în noaptea asta.
Levi făcu un salt înapoi și, aruncând priviri sălbatice în jur, strigă:
— Cine a făcut-o?
— Nu fi gelos, îi răspunse rânjind Pilat și-și frecă mâinile.
— Mi-e teamă că a avut el admiratori și în afară de tine.
— Cine a făcut asta? — mai repetă în șoaptă Levi.
— Eu am făcut-o, îi răspunse Pilat.
Levi căscă gura, își pironi privirea pe chipul procuratorului, iar acesta îi spuse încet:
— De bună seamă, nu e mult ceea ce s-a făcut, totuși, eu am făcut-o.
Și adăugă:
— Acum, ai să primești ceva de la mine?
Levi cumpăni, se îmblânzi, și în cele din urmă spuse:
— Poruncește să mi se aducă o bucățică de papirus curat.
Trecuse un ceas. Levi nu se mai afla în palat. Acum, liniștea zorilor era tulburată numai de zgomotul lin al pașilor — erau santinelele din grădină. Luna se spălăcea văzând cu ochii și în cealaltă margine a cerului se zărea o pată albicioasă — luceafărul.
Făcliile se stinseseră de mult. Pe pat, era culcat procuratorul. Dormea cu obrazul în palmă și nu i se auzea respirația. Alături de el, dormea Banga. Astfel întâmpină Pilat din Pont, al cincilea procurator al Iudeii, zorii zilei de cincisprezece a Nisanului.