Urmărirea
Țipetele isterice ale femeilor se potoliră, fluierăturile milițienilor se stinseră, două mașini sanitare transportară: una, la morgă, trupul decapitat și capul tăiat, cealaltă, la spital, pe frumoasa vătmăniță rănită de cioburi; măturătorii cu șorțuri albe strânseră și aruncară sticla spartă, presărând nisip peste băltoacele de sânge, iar Ivan Nikolaevici, cum se prăbușise pe bancă, atunci când alergase spre locul nenorocirii, așa rămăsese. Încercase de câteva ori să se ridice, dar picioarele nu-l ascultau; pe Bezdomnîi îl lovise un fel de dambla.
Poetul se repezise spre portița turnantă de îndată ce auzi primul răcnet și văzu capul retezat săltând pe caldarâm. Înnebunit de groază, se prăbușise pe bancă, mușcându-și mâna până la sânge. Uitase desigur de neamțul țicnit și se străduia să înțeleagă un singur lucru: cum de era cu putință?! Adineauri vorbise cu Berlioz și, peste câteva clipe numai, capul...
Pe alee, oamenii treceau în goană prin fața poetului, zguduiți de cele întâmplate; se auzeau exclamații de groază; Ivan Nikolaevici însă nu înregistra nicio vorbă. Dar alături, pe alee, se ciocniră pe neașteptate două femei, și una din ele, cu nasul ascuțit, în capul gol, striga chiar lângă urechea poetului, adresându-se celeilalte:
— ... Annușka, Annușka noastră! De pe Sadovaia! E mâna ei! Ea a făcut-o... A cumpărat de la băcănie ulei de floarea-soarelui și a spart din întâmplare sticla de un litru, lovind-o de portița turnantă. Și-a mânjit fusta toată și ce-a mai înjurat, vai, ce-a mai înjurat!... Dumnealui, sărmanul, o fi alunecat pesemne și s-a rostogolit pe șine...
Din tot ce strigase femeia, în creierul zdruncinat al lui Ivan Nikolaevici se înfipse un singur cuvânt: „Annușka”...
— Annușka... Annușka?... mormăi poetul, aruncând împrejur priviri alarmate.
— Dați-mi voie, dați-mi voie...
De numele Annușkăi se prinseră cuvintele „ulei de floarea-soarelui”, iar apoi, nu se știe de ce, „Pilat din Pont”. Poetul îl lăsă la o parte pe Pilat și se apucă să-și adune gândurile începând de la cuvântul „Annușka”. Totul se înlănțui în câteva clipe, ducând la profesorul nebun.
„Dați-mi voie! El a zis că ședința nu se va ține, pentru că Annușka a vărsat uleiul. Și poftim, ședința nu se va mai ține! Dar nu numai atât, n-a zis el că lui Berlioz o să-i taie capul o femeie?! Da, da, da! Și doar vatmanul era o femeie! Cum vine asta?!”
Nu mai rămânea nici pic de îndoială, consultantul misterios cunoscuse dinainte, cu precizie, tot tabloul morții cumplite a lui Berlioz. Și, îndată, două gânduri pătrunseră în mintea poetului. Primul: „Prostii, nu-i deloc nebun!” Și al doilea: „Nu cumva chiar el a pus totul la cale?”
„Dar cum, vă întreb, cum? Stai că aflăm noi!” După o luptă cu sine însuși, Ivan Nikolaevici se ridică de pe bancă și se repezi înapoi, acolo unde stătuse de vorbă cu profesorul. Din fericire, acesta nu plecase.
Pe Bronnaia se și aprinseseră felinarele, iar deasupra lacurilor se înălța luna aurie, și, în lumina ei, înșelătoare ca totdeauna, lui Ivan Nikolaevici i se păru că nebunul ține la subțioară o spadă, nu bastonul.
Băgăciosul dirijor de cor în retragere ședea alături, pe locul unde stătuse mai adineauri Ivan Nikolaevici. Acum dirijorul arborase pe nas un pince-nez, de care se vedea bine că nu avea nevoie, cu un geam lipsă și cu celălalt crăpat, ceea ce-l făcea să pară și mai dezgustător ca înainte, când îi arătase lui Berlioz drumul spre linia tramvaiului.
Simțind că-i îngheață sângele în vine, Ivan se apropie de profesor și, privindu-i atent fața, se convinse că nu vădește și nici nu a vădit vreun semn de demență.
— Mărturisește cine ești dumneata? îl întrebă cu voce surdă Ivan.
Străinul se încruntă, îl privi de parcă îl vedea pentru întâia oară, și-i răspunse dușmănos:
— La mine nu înțeleg... rus nu vorbește...
— Dumnealor nu înțeleg, se amestecă în vorbă, de pe banca lui, dirijorul de cor, deși nimeni nu-l rugase să traducă spusele străinului.
— Nu te preface! urmă amenințător Ivan, simțind un fior de gheață sub lingurea.
— Adineauri vorbeai perfect rusește. Nu ești neamț și nici profesor! Ești ucigaș și spion!... Actele! strigă Ivan cu înverșunare.
Misteriosul profesor dădu din umeri cu o grimasă de dezgust, și gura lui, strâmbă și așa, se strâmbă și mai rău.
— Cetățene! — se băgă din nou pe fir dirijorul abject. — Ia spune-mi, de ce-l sâcâi pe acest turist străin? Pentru asta vei fi tras la răspundere cu toată severitatea!
Iar profesorul suspect își luă un aer trufaș, îi întoarse poetului spatele și plecă. Ivan simți că-și pierde uzul rațiunii. Sufocându-se, se adresă dirijorului:
— Hei, cetățene, ajută-mă să pun mâna pe criminal! Ești dator s-o faci!
Dirijorul se învioră la culme, sări în picioare și răcni:
— Care-i criminalul? Unde-i? Să-l văd! Un infractor străin?
Ochii începură să-i joace de bucurie.
— Ăsta? Păi, dacă-i criminal, întâi și întâi trebuie să strigăm „ajutor”. Altfel, ne scapă. Ia hai să strigăm amândoi deodată!
Și dirijorul deschise gura, ca și când s-ar fi pregătit să zbiere.
Ivan, descumpănit, îi dădu ascultare poznașului și strigă: „Ajutor!”; dirijorul însă îl trase pe sfoară și tăcu mâlc.
Strigătul stingher, răgușit, al lui Ivan nu ajută la nimic. Două june se traseră speriate din calea lui, și poetul auzi un glas spunând: „E beat.”
— Aha, va să zică, ești înțeles cu el? urlă mânios Ivan.
— De ce îți bați joc de mine? Dă-mi drumul!
Se repezi la dreapta și dirijorul tot la dreapta, Ivan la stânga, și dirijorul tot la stânga.
— Mă împiedici cu bună știință, dinadins? zbiera Ivan, turbat de furie.
— Și pe tine te dau pe mâna miliției!
Încercă să-l apuce de mânecă pe ticălos, dar stângaci, fără succes, și în aceeași clipă, dirijorul pieri, de parcă l-ar fi înghițit pământul.
„Ah!” făcu Ivan și, aruncând ochii în zare, îl văzu pe necunoscutul odios, gata s-o ia pe stradela Patriarșie. Nu era singur. Dirijorul de cor, individ mai mult decât suspect, apucase să i se alăture. Dar nu numai atât. Al treilea din grup, răsărit nu se știe de unde, era un motan uriaș, gras cât un porc, negru ca tăciunele, cu niște mustăți de cavalerist date dracului. Cei trei porniră pe stradelă, motanul mergând doar pe labele dinapoi.
Ivan se luă după răufăcători, dar se convinse pe dată că va fi foarte greu să-i ajungă.
Cei trei străbătură stradela cât ai clipi, luând-o apoi pe Spiridonovka. Cu toate că Ivan grăbea mereu pasul, distanța dintre urmăritor și cei urmăriți nu se micșora defel, și poetul nici nu-și dădu seama cum, după liniștita Spiridonovka, se pomeni lângă Porțile Nikitskie, unde situația se complică și mai mult. Aici era înghesuială mare; Ivan se ciocni de câțiva trecători și fu înjurat. Pe deasupra, banda de tâlhari socoti locul potrivit ca să recurgă la un bun procedeu banditesc: să se retragă, împrăștiindu-se care încotro.
Cu o dibăcie magistrală, dirijorul se agăță în plin mers de autobuzul ce gonea spre piața Arbat, și se topi. Pierzând pe unul din cei trei răufăcători, Ivan își concentră atenția asupra motanului și văzu cum ciudatul animal se apropie de vagonul „A”, oprit în stație, cum îmbrânci cu neobrăzare jos de pe scară o femeie care scoase un țipăt strident și, agățându-se cu laba de bară, să nu-și piardă echilibrul, încercă chiar să-i arunce încasatoarei, prin fereastra deschisă din cauza zăpușelii, o grivnă pentru bilet.
Purtarea motanului îl uimi la culme pe Ivan, care încremeni ca o statuie lângă ușa băcăniei din colț, și-l cuprinse uimirea pentru a doua oară, văzând atitudinea încasatoarei. Îndată ce zări motanul cățărându-se în tramvai, femeia strigă, tremurând toată de furie:
— Motanii n-au acces în tramvai! Nu-i voie cu motani. Z-zât! Dă-te jos, de nu, chem miliția!
Atât pe încasatoare, cât și pe călători nu-i uimi întâmplarea în sine: nu că un motan se suie în tramvai, ceea ce încă nu era lucru mare, ci faptul că motanul intenționează să plătească biletul.
La drept vorbind, el se dovedi nu numai un animal solvabil, dar și disciplinat. Chiar de la prima interpelare a încasatoarei își încetă asaltul, coborî și se instală în stație, netezindu-și mustățile cu grivna. Dar îndată ce încasatoarea smuci sfoara, dând semnalul de plecare, și tramvaiul se urni din loc, motanul procedă ca orice individ dat jos cu sila, dar care trebuie neapărat să meargă cu tramvaiul. Lăsă să treacă prin fața lui toate cele trei vagoane, sări pe tamponul celui din urmă, își înfipse ghearele într-un tub de cauciuc ce ieșea din peretele vagonului și călători în voie, economisind și o grivnă.
Atent la parșivul de motan, poetul era gata-gata să-l piardă pe cel mai important dintre tâlhari — pe profesor. Din fericire, acesta nu apucase s-o șteargă. La capătul străzii Bolșaia Nikitskaia, sau al străzii Herzen, în mijlocul mulțimii ce se îmbulzea, Ivan îi zări bereta cenușie. Cât ai clipi, își făcu loc într-acolo. Dar nu avea noroc. Grăbi pasul, o luă la trap, îmbrâncindu-i pe trecători; cu toate acestea, nu izbuti să se apropie nici cu un centimetru de profesor.
Deși era enervat la culme, îl uluia totuși repeziciunea supranaturală cu care se desfășura urmărirea. Nu se scurseră nici douăzeci de secunde de când lăsase în urmă Porțile Nikitskie, că pe Ivan Nikolaevici îl și orbiră luminile din piața Arbat. Câteva clipe încă și iată o ulicioară întunecoasă cu trotuare strâmbe, unde Ivan Nikolaevici se prăbuși cu zgomot și se răni la genunchi. Din nou o magistrală scăldată în lumini — strada Kropotkin, apoi încă o ulicioară, apoi Ostojenka, și o altă ulicioară mohorâtă, murdară, zgârcit luminată. Aici, Ivan Nikolaevici îl pierdu pe cel de care avea atâta nevoie. Profesorul dispăruse.
Poetul își pierdu cumpătul, dar nu pentru multă vreme: deodată presupuse că profesorul trebuie să fie negreșit în casa Nr. 13 și neapărat în apartamentul 47.
Dând buzna pe ușa imobilului, Ivan Nikolaevici urcă val-vârtej până la etajul întâi, găsi numaidecât apartamentul și sună la ușă, nerăbdător. Nu trebui să aștepte mult, îi deschise o fetiță de vreo cinci ani, care, fără să-l întrebe o vorbă, o șterse numaidecât.
În vestibulul imens, lăsat într-o totală paragină, abia luminat de un bec chior atârnat sub tavanul negru de murdărie, spânzura pe un perete o bicicletă fără pneuri; un cufăr uriaș, ferecat, se afla în mijlocul încăperii, iar pe polița cuierului cineva aruncase o căciulă cu clape, ce atârnau, lungi, în jos. De după una din uși, la radio, o voce sonoră de bărbat recita niște versuri, pe un ton furios.
Cu toate că se afla într-o casă străină, Ivan Nikolaevici nu-și pierdu deloc prezența de spirit, ci o luă drept spre coridor, judecând astfel: „S-a ascuns, desigur, în baie.” Coridorul era cufundat în beznă. După ce bâjbâi o vreme, lovindu-se de pereți, zări sub o ușă o fâșie slabă de lumină; dibui prin întuneric clanța și o trase ușor spre el. Cârligul sări, și Ivan se pomeni chiar în camera de baie, spunându-și că avusese noroc.
De fapt, nu dăduse peste el norocul de care ar fi avut nevoie! Îl învălui o căldură jilavă, și, la lumina jarului ce mocnea sub cazanul de baie, zări niște albii mari atârnând pe perete, și cada, toată numai pete negre, oribile, pe locurile unde căzuse smalțul. În cadă stătea în picioare, cu un burete în mână, o cetățeană goală-pușcă, plină de clăbuc. Își îngustă ochii miopi, ațintindu-i asupra lui Ivan, care dăduse buzna în baie, și, luându-l, se vede, drept altcineva, în lumina aceea de iad, spuse încet, amuzată:
— Kiriușka! Lasă-te de prostii! Ai înnebunit? Feodor Ivanovici trebuie să se întoarcă dintr-o clipă în alta. Ieși imediat de-aici!
Și-l amenință pe Ivan cu buretele.
Neînțelegerea era vădită, și vina o purta, desigur, Ivan Nikolaevici, care nu avea însă de gând s-o recunoască și, după ce exclamă mustrător: „Desfrânato!”, se pomeni, cine știe cum, în bucătărie. Era pustie la ora aceea. Pe mașina de gătit, în penumbră, vreo zece primusuri stinse stăteau mute. Prelingându-se prin geamul murdar, nespălat de ani de zile, o rază de lună lumina cu zgârcenie ungherul unde sclipea o icoană uitată, încărcată de praf și pânze de păianjen, de după care ieșeau capetele a două lumânări mari de cununie. Sub icoana mare atârna, prinsă într-un ac, o iconiță de hârtie.
Nimeni nu știe ce gând puse atunci stăpânire pe Ivan, dar, înainte de a se îndrepta spre intrarea de serviciu, își însuși una din lumânări și iconița de hârtie. Părăsi apartamentul anonim, înzestrat cu aceste obiecte, mormăind ceva, rușinat la gândul întâmplării prin care trecuse cu câteva clipe mai înainte în baie, încercând, fără să vrea, să ghicească cine putea fi neobrăzatul de Kiriușka, și dacă nu cumva căciula aceea scârboasă cu clape era a lui.
În ulicioara pustie și tristă, poetul se uită în jur, căutându-l pe fugar, care nu se vedea însă nicăieri. Atunci, Ivan își spuse cu hotărâre:
— Sigur că da, e la râul Moscova! Înainte, marș!
S-ar fi cuvenit, poate, ca Ivan Nikolaevici să fie întrebat de ce era atât de convins că profesorul se dusese tocmai la râul Moscova și nu în altă parte. Din nenorocire însă, n-avea cine să-l întrebe. Ulicioara aceea mizerabilă era pustie...
După un timp foarte scurt, Ivan Nikolaevici putu fi văzut pe treptele de granit ce coborau spre râul Moscova.
Își scoase hainele, dându-le în grija unui bărbos simpatic care fuma o țigară răsucită de el; pe jos, alături, zăcea o bluză rusească albă, ruptă, și niște ghete scâlciate, cu șireturile desfăcute. Ca să se mai răcorească, Ivan dădu din mâini și se aruncă în apă cu mișcări de atlet. I se tăie răsuflarea, atât de rece era apa, și-i trecu chiar prin minte că nu va putea ieși la suprafață. Dar izbuti să iasă, pufăind și gâfâind, cu ochii rotunjiți de groază, și porni înot în apa neagră cu miros de păcură, printre zigzagurile frânte ale felinarelor de pe chei.
Când, ud leoarcă, urcă, sărind treptele, spre locul unde își lăsase hainele în paza bărbosului, constată că dispăruseră nu numai hainele, ci și păzitorul lor, adică însuși bărbosul. În locul unde zăcuse mormanul de haine, rămăseseră doar niște izmene vărgate, bluza rusească ruptă, lumânarea, iconița și o cutie de chibrituri. Cuprins de o furie neputincioasă, Ivan amenință cu pumnul pe cineva nevăzut și se înveșmântă în lucrurile ce-i fuseseră lăsate.
Pe loc începură să-l sâcâie două gânduri. În primul rând, faptul că-i dispăruse legitimația de membru al Massolitului, de care nu se despărțea niciodată, și în al doilea rând, dacă va reuși, în halul în care era, să treacă nestingherit prin Moscova. Oricum, era în izmene!... Asta, ce-i drept, nu privea pe nimeni, totuși n-ar fi fost exclus să se agațe careva de el și să-l oprească!
Ivan rupse nasturii de la crăcii izmenelor, contând că poate așa or să treacă drept pantaloni de vară, luă iconița, lumânarea și chibriturile și porni la drum, spunându-și:
— La „Griboedov”! Fără nicio îndoială că e acolo!
Orașul își începuse viața nocturnă. Prin colb, zăngănind din lanțuri, treceau în zbor camioane, și pe platformele lor, pe saci, zăceau cu burta în sus niște bărbați. Ferestrele caselor erau deschise. La fiecare din ele ardea o lampă sub un abajur portocaliu, și prin toate ferestrele, prin toate ușile, din toate gangurile, de pe acoperișuri și poduri, din subsoluri și curți răzbea urletul răgușit al polonezei din opera „Evgheni Oneghin”.
Temerile lui Ivan Nikolaevici se adeveriră întru totul: atrăgea atenția trecătorilor, care întorceau capul după el. În consecință, luă hotărârea să ocolească străzile mari și să se strecoare prin ulicioare, unde lumea nu era atât de sâcâitoare, și unde era mai puțin probabil să se agațe cineva de un om desculț, exasperându-l cu întrebări la adresa izmenelor, care nu voiau în ruptul capului să pară niște pantaloni obișnuiți, decenți.
Se adânci deci în labirintul tainic al străduțelor din Arbat, furișându-se tot pe lângă ziduri și trăgând speriat cu coada ochiului; la orice pas arunca priviri în jur și, din când în când, se ascundea în porțile caselor, ocolind intersecțiile de străzi cu semnale luminoase și fastuoasele clădiri ale ambasadelor.
Și, în tot timpul drumului greu, îl chinui nespus, urmându-l pas cu pas, o nevăzută orchestră ce acompania o voce profundă de bas, care-și cânta dragostea pentru Tatiana.