Mare bal la Satana
Se apropia miezul nopții, trebuia să se grăbească. Margareta vedea nelămurit obiectele din jur. I se întipăriră în minte făcliile și bazinul din pietre prețioase multicolore. Când păși pe fundul bazinului, Hella și Natașa turnară peste ea un lichid roșu, fierbinte și dens. Simți pe buze un gust sărat și-și dădu seama că o spală cu sânge. Mantiei însângerate îi luă locul alta — trandafirie, vâscoasă și transparentă; Margareta simți cum o amețește mirosul uleiului de trandafir. Apoi o întinseră pe un pat de cleștar și îi frecară trupul cu niște frunze verzi, mari, făcând să-i lucească pielea.
În momentul acesta, dădu buzna înăuntru motanul, care se apucă să dea și el o mână de ajutor. Așezându-se pe vine, la picioarele Margaretei, începu să-i frece tălpile, cu aerul unui lustragiu de pe stradă.
Margareta nu-și amintea cine-i cususe pantofii din palide petale de trandafir, și nici cum se încheiaseră singuri cu două catarame de aur. O forță tainică o ridică în picioare și o așeză în fața unei oglinzi; în părul ei scânteia o coroană regească din diamante. De undeva, apăru Koroviev, care îi atârnă pe piept un medalion greu, oval, prins de un lanț masiv, reprezentând un pudel negru. Podoaba i se păru foarte grea reginei. Lanțul începu să-i roadă grumazul, medalionul cu pudel o trăgea tot timpul în jos, făcând-o să se aplece. Dar, pentru neplăcerile pricinuite de lanțul cu pudelul negru, o răsplătea acel respect deosebit cu care o tratau acum Koroviev și Behemoth.
— Nu-i nimic, nu-i nimic! mormăia Koroviev din ușă.
— Nu-i nimic de făcut, trebuie, trebuie neapărat... Îngăduiți-mi, regină, să vă dau un ultim sfat: printre oaspeți vor fi tot felul de oameni, oh, foarte diferiți unul de altul, dar nimănui, regină Margot, să nu-i acordați întâietate, și chiar dacă n-o să vă placă vreunul... fără-ndoială că n-o să lăsați să vi se citească sentimentele adevărate pe față, dar nu numai atât, nu trebuie, n-aveți voie nici să vă gândiți la ele! Ar băga de seamă, ar băga de seamă din capul locului! Trebuie să-l îndrăgiți, regină, da, să-l îndrăgiți! În schimb, stăpâna balului va fi răsplătită cu prisosință. Și mai e ceva: să nu-i uitați pe niciunul! Fiecăruia măcar un zâmbet cât de mic, iar dacă nu veți avea timp să-i aruncați o vorbă, să vă întoarceți capul spre el măcar un pic! Orice, dar să-i luați în seamă, pentru că altfel ei, oaspeții, ar tânji...
După aceea, însoțită de Koroviev și Behemoth, Margareta trecu din camera cu bazinul într-o beznă adâncă.
— Eu, eu, șopti motanul.
— Eu am să dau semnalul!
— Dă-l! încuviință Koroviev din întuneric.
— Începe balul!!! strigă asurzitor motanul.
Iar Margareta scoase și ea un țipăt scurt, rămânând apoi câteva clipe cu ochii închiși.
Balul se deschise deodată: cu lumină, sunete și miresme. La brațul lui Koroviev, Margareta se pomeni într-o pădure tropicală. Papagali cu pieptul roșu și coada verde îi strigau: „Suntem încântați!” Dar pădurea cu zăpușeala ei, ca într-o baie de aburi, se sfârși repede, făcând loc unei săli răcoroase de bal, cu coloane de piatră gălbuie, scânteietoare. Ca și pădurea, sala de bal era pustie, și numai lângă coloane stăteau niște negri goi, cu turbane argintii pe cap. Fețele lor căpătară o nuanță cafeniu-murdară, de tulburare, în clipa în care Margareta apăru în sală, însoțită de suita ei, din care făcea parte și Azazello, ivit nu se știe de unde. Koroviev lăsă liberă mâna Margaretei și șopti:
— Drept pe tulipe!
Un zid scund de tulipe albe crescu dinaintea ei; dincolo de ele, Margareta zări nenumărate lumini cu abajur, iar în dreptul lor siluete în frac, piepți albi și umeri negri. Atunci își dădu seama de unde veneau sunetele balului. Asupra ei se prăvăli parcă urletul alămurilor, iar glasul viorilor ce răzbi de undeva, de sub ele, îi scăldă trupul asemenea dușului de sânge. Orchestra, vreo sută cincizeci de oameni, cânta o poloneză.
Văzând-o pe Margareta, bărbatul în frac de la pupitrul dirijoral păli, buzele îi schițară un zâmbet și, deodată, cu o mișcare a mâinilor, îi ridică în picioare pe muzicanți. Și orchestra prinse a o legăna pe Margareta necontenit, în sunetele ei. Apoi dirijorul se întoarse cu spatele la orchestră și se înclină adânc, cu brațele în lături. Drept răspuns, Margareta îi zâmbi fluturând mâna.
— Nu, e puțin, e prea puțin, șopti Koroviev.
— N-o să închidă ochii toată noaptea de amărăciune. Strigă-i: „Fii binevenit, rege al valsului!”
Margareta se supuse, mirându-se că glasul ei, cu rezonanțe de clopot, acoperi vuietul orchestrei. Omul tresări de fericire, își duse mâna stângă la piept, mânuind mai departe cu dreapta bagheta-i albă.
— E puțin, e prea puțin, șopti Koroviev.
— Aruncă-ți ochii în stânga, spre viorile întâi, și salută-le, așa încât fiecare să creadă că-l recunoști. Aici sunt numai celebrități mondiale. Întâi salută-l pe ăla de colo... după primul pupitru, e Vieuxtemps!... Așa, foarte bine... Acum — mai departe!
— Cine-i dirijorul? îl întrebă Margareta, depărtându-se în zbor.
— Johann Strauss! strigă motanul.
— Și să mă spânzure care-o vrea de o liană în pădurea tropicală, dacă a mai cântat vreodată la vreun bal o orchestră ca asta! Eu am invitat-o! Și, luați, vă rog, aminte, niciunul nu s-a îmbolnăvit și niciunul n-a refuzat să vină!
În sala următoare nu mai erau coloane; în locul lor, într-o parte se înălța un zid de trandafiri roșii, roz și albi ca laptele, iar de partea cealaltă un zid de camelii japoneze bătute. Între ele țâșneau, susurând, havuzuri; în trei bazine clocotea, înspumată, șampania; unul din bazine era de un violet străveziu, al doilea — de culoarea rubinelor, al treilea — de cleștar. Pe lângă ele foiau niște negri cu turbane purpurii pe cap, turnând în cupe joase șampanie din bazine cu polonice de argint. În zidul de trandafiri se făcu deodată o spărtură și apăru un bărbat care prinse a se agita pe o estradă. Purta un frac roșu cu coadă de rândunică. Dirija o orchestră de jaz insuportabil de zgomotoasă. Îndată ce o zări pe Margareta, dirijorul se înclină în fața ei atât de adânc, încât brațele lui atinseră podeaua, apoi, îndreptându-se, țipă strident:
— Halleluiah!
Se lovi o dată peste un genunchi, apoi peste celălalt și, smulgând din mâna muzicantului din margine un taler, îl făcu să zuruie, pocnindu-l de coloană.
Depărtându-se în zbor, Margareta mai apucă să-l vadă pe virtuozul jazbandist luptându-se cu poloneza ce răsuna în spatele ei și lovindu-i în cap la nimereală cu talerul său pe cei din orchestră, care, cuprinși, chipurile, de o groază comică, făceau reverențe adânci.
În cele din urmă, zburară pe palierul scării, unde, după cum își dădu seama Margareta, o întâmpinase la sosire Koroviev cu candela în mână, și unde, revărsându-se din lustre și aplice de cristal în formă de ciorchini de struguri, ardeau acum lumini orbitoare. O așezară pe regină la locul ei, și sub mâna stângă ea simți un postament scund de ametist.
— Puteți să vă sprijiniți de el, dacă o să vă fie prea greu să stați mult astfel, îi șopti Koroviev.
Un individ tuciuriu îi aruncă sub picioare o pernă cu un pudel auriu brodat pe ea și, pe această pernă, supunându-se unor brațe care o îndrumau, Margareta își puse piciorul drept, îndoindu-l din genunchi.
Apoi încercă să se uite în jur. Koroviev și Azazello erau lângă ea, în atitudini maiestuoase. Alături de Azazello se aflau alți trei tineri, care-i amintiră Margaretei, nelămurit, de Abadonna. Din spate venea o adiere răcoroasă. Întorcându-și ochii, Margareta văzu ieșind din peretele de marmură din spatele ei, țâșnind în șuvoaie, un vin înspumat, ce se scurgea apoi într-un bazin înghețat. Lângă piciorul stâng, simțea ceva cald și mițos. Era Behemoth.
Margareta stătea undeva sus de tot, și sub picioarele ei se așternea o scară impunătoare, acoperită cu un covor. Jos, departe de tot, ca și când ar fi privit printr-un binoclu întors, vedea holul imens cu un șemineu de necuprins, în a cărui gură largă și neagră ar fi putut intra cu ușurință un camion de cinci tone. Holul și scara, scăldate într-o lumină orbitoare, erau pustii. Alămurile orchestrei sunau înfundat de departe. Câteva clipe rămaseră cu toții nemișcați.
— Dar unde sunt invitații? îl întrebă Margareta pe Koroviev.
— Vor fi îndată aici, regină; vor sosi numaidecât. O să fie destui, n-aveți grijă. Și, zău, aș prefera să tai lemne decât să-i primesc aici pe palier.
— Mare lucru! Ce-i aia să tai lemne? ripostă motanul guraliv.
— Eu aș prefera să fiu taxator de tramvai; o muncă mai urâtă decât asta nu există pe lume!
— Totul trebuie să fie gata din timp, regină, îi explică Koroviev, în vreme ce ochiul îi sclipea prin monoclul defect.
— Nu poate fi nimic mai rău decât atunci când primul musafir sosit rătăcește, neștiind ce să întreprindă, iar scorpia lui legitimă îl cicălește și-l pisează pentru faptul că ei doi au venit înaintea tuturor celorlalți musafiri. Asemenea baluri, regină, trebuie aruncate la gunoi.
— Absolut la gunoi, confirmă motanul.
— Până la miezul nopții n-au mai rămas decât zece secunde, anunță Koroviev.
— O să înceapă numaidecât.
Cele zece secunde i se părură Margaretei îngrozitor de lungi. Dar pesemne că se scurseseră și nu se întâmpla nimic. Deodată însă, jos, în șemineul imens, se auzi o bufnitură puternică, și din gura lui răsări o spânzurătoare pe care se bălăbăneau niște oseminte cam descompuse. Osemintele se desprinseră din funie, căzură pe podea, și din ele țâșni un bărbat cu părul negru, de o rară frumusețe. Purta frac și pantofi de lac. Apoi, din șemineu țâșni un sicriu nu prea mare, cam putrezit și el; capacul i se desprinse și pe podea se rostogoliră alte oseminte. Bărbatul cel frumos se repezi galant spre ele, oferindu-le brațul. Acest al doilea schelet se închegă, transformându-se într-o femeie fâșneață cu pantofiori negri în picioare și pene negre la pălărie, și amândoi, bărbatul și femeia, porniră grăbiți să urce scara.
— Primii invitați! exclamă Koroviev.
— Domnul Jacques cu consoarta. Vă recomand, regină, pe unul din cei mai interesanți bărbați. Un falsificator de bani convins, un trădător de țară, dar un foarte bun alchimist. A ajuns celebru — șopti Koroviev la urechea Margaretei — otrăvind pe amanta unui rege. Și doar nu i se întâmplă oricui una ca asta! Îl vezi ce superb e!
Margareta, palidă, cu buzele întredeschise, se uita în jos, la spânzurătoarea și sicriul care dispăreau pe o ușă laterală a holului.
— Sunt încântat! urlă motanul drept în obrazul domnului Jacques, care tocmai ajunsese în vârful scării.
În timpul acesta, din șemineu se ivi un alt schelet, fără cap și fără un braț, care, atingând podeaua, luă înfățișarea unui bărbat într-un frac impecabil.
Consoarta domnului Jacques se și grăbi să îngenuncheze în fața Margaretei și, palidă de emoție, îi sărută piciorul.
— Regină... bolborosi ea.
— Regina este încântată! strigă Koroviev.
— Regină... rosti încet preafrumosul domn Jacques.
— Suntem încântați, urlă motanul.
Tinerii care-l însoțeau pe Azazello, cu un zâmbet prietenos, dar fără viață, le tot dădeau ghes domnului Jacques și consoartei sale să se apropie de cupele cu șampanie, pe care negrii le țineau în mâini. Bărbatul în frac urca în fugă de unul singur scara.
— Contele Robert, îi șopti Koroviev Margaretei.
— Mai e încă și astăzi un bărbat interesant. Gândiți-vă, regină, ce caraghioslâc: aici avem de-a face cu un caz contrar; ăsta a fost amantul unei regine și și-a otrăvit propria nevastă.
— Suntem fericiți, conte, țipă Behemoth.
Din șemineu căzură, pe rând, plesnind și desfăcându-se în bucăți, trei coșciuge; apoi, un ins cu o mantie neagră pe umeri, căruia următorul schelet ieșit din gura neagră a șemineului îi înfipse un cuțit în spate. De jos, se auzi un strigăt sugrumat. Din șemineu veni în fugă un cadavru intrat rău de tot în putrefacție. Margareta închise ochii, și o mână grijulie apropie de nasul ei un flacon cu săruri. I se păru că era mâna Natașei.
Scara se umplea tot mai mult de lume. Acum, pe fiecare treaptă se aflau bărbați în frac și femei goale, care-i însoțeau, deosebindu-se una de alta doar prin culoarea penelor de pe cap și a pantofilor.
Margareta văzu apropiindu-se de ea o doamnă cu ochii plecați ca o călugăriță, firavă, modestă și cu o eșarfă lată, verde la gât. Doamna șchiopăta, iar pe piciorul stâng purta o cizmă ciudată de lemn.
— Cine-i dânsa... cu verde? întrebă, mașinal, Margareta.
— E una din cele mai încântătoare și mai serioase doamne, șopti Koroviev.
— V-o prezint: doamna Tofana. S-a bucurat de o popularitate grozavă printre napoletanele tinere și fermecătoare, precum și printre orășencele din Palermo, dar mai cu seamă printre acelea care se săturaseră de bărbații lor. Că doar se întâmplă, regină, ca o femeie să se săture de bărbatul ei...
— Da, răspunse cu glas surd Margareta, privind zâmbitoare spre doi bărbați în frac, care se plecară pe rând în fața ei, sărutându-i genunchiul și mâna.
— Ei, vezi? izbuti să-i șoptească Koroviev, strigând în același timp cuiva:
— Domnule duce, doriți o cupă de șampanie? Sunt încântat!... Da, și după cum spuneam, doamna Tofana se arăta înțelegătoare față de situația acestor biete femei, vânzându-le o anume apă în sticluțe. Soția turna apa în supa soțului; acesta o mânca, recunoscător pentru grija ce i-o purta consoarta, și se simțea perfect. E drept, după câteva ceasuri îl apuca o sete cumplită, apoi se culca în pat, iar peste o zi, frumoasa napoletană, care-și hrănise soțul cu sus-amintita supă, era liberă ca vântul de primăvară.
— Și ce are la picior? întrebă Margareta, întinzând neobosită mâna oaspeților care-o luaseră înainte doamnei Tofana cea șchioapă.
— Și la ce servește eșarfa aia verde la gât? Are gâtul flasc?
— Sunt încântat, prințe! strigă Koroviev, răspunzând în același timp șoptit Margaretei:
— Are un gât superb, dar s-a întâmplat ceva neplăcut în timp ce se afla la închisoare. În picior, regină, doamna Tofana poartă o cizmă spaniolă, iar eșarfa își are povestea ei: când au aflat că aproape cinci sute de soți prost aleși inițial părăsiseră Neapole și Palermo pentru totdeauna, temnicerii, cuprinși de o mânie oarbă, au sugrumat-o pe doamna Tofana.
— Ce fericită sunt, o, preabună regină, că mi-a fost sortită înalta cinste... șopti Tofana pe un ton sfielnic de călugăriță, străduindu-se să se lase într-un genunchi.
Dar cizma o împiedica. Koroviev și cu Behemoth, săritori, o ajutară să se ridice.
— Sunt bucuroasă că vă văd, îi răspunse Margareta, întinzând în același timp mâna următorilor invitați.
Acum, pe scări urca un șuvoi de invitați. Margareta nu mai vedea ce se petrece în hol. Ridica și-și lăsa în jos mâna automat, cu un zâmbet încremenit pe buze. În văzduh stăruia un vuiet neîntrerupt; din sălile de bal răzbăteau sunetele orchestrei, aidoma vuietului mării.
— Uite, asta e o femeie plictisitoare, vorbi cu glas tare Koroviev, știind că în vuietul glasurilor nu mai poate fi auzit.
— E moartă după baluri și visează mereu să se plângă cuiva de batista ei.
Printre cei ce urcau, Margareta o desluși pe femeia despre care era vorba. Era tânără, de vreo douăzeci de ani, cu un corp de o rară frumusețe, dar cu o privire neastâmpărată și enervantă.
— Ce batistă? întrebă Margareta.
— I s-a dat o cameristă, o lămuri Koroviev.
— Și de treizeci de ani, în fiecare seară, camerista pune pe noptiera acestei femei o batistă. Așa că dimineața, când se deșteaptă, găsește batista lângă ea. A încercat s-o ardă în sobă, s-o arunce în râu, dar nu scapă cu niciun chip de ea.
— Ce batistă? întrebă Margareta în șoaptă, ridicându-și mâna și lăsând-o în jos.
— O batistă cu chenar albastru. Trebuie să vă spun că, pe vremea când lucra la o cafenea, într-o zi patronul a atras-o până-n cămară și după nouă luni a născut un băiat; s-a dus cu copilul într-o pădure, l-a sufocat cu o batistă și l-a îngropat acolo. La proces a declarat că nu avea cu ce să-și hrănească pruncul.
— Și unde e patronul acestei cafenele? întrebă Margareta.
— Regină, miorlăi deodată motanul, jos, la picioarele Margaretei.
— Îngăduiți-mi să vă întreb: ce are a face aici patronul? Doar nu el a sugrumat pruncul!
Continuând să zâmbească și să-și întindă mâna dreaptă, Margareta își înfipse unghiile ascuțite de la cea stângă în urechea motanului și-i șopti:
— Dacă tu, netrebnicule, îți mai permiți o dată să te bagi în discuție...
Behemoth miorlăi cumva nu ca la bal și rosti cu glas hârâit:
— Regină... O să mi se umfle urechea... De ce să stricăm balul cu o ureche umflată? Eu vorbeam în sens juridic, din punct de vedere juridic... Mă rog, am să tac, am să tac, considerați că nu sunt motan, ci un pește, numai fiți bună și lăsați-mi urechea în pace.
Margareta îi slobozi urechea și pe dată văzu aproape de tot cei doi ochi sâcâitori și posomoriți.
— Sunt fericită, regină amfitrioană, să fiu invitată la marele bal al lunii pline!
— Iar eu sunt bucuroasă că te văd, foarte bucuroasă, îi răspunse Margareta.
— Îți place șampania?
— Ce faceți, regină?! strigă disperat, dar abia auzit, la urechea Margaretei, Koroviev.
— Se blochează trecerea oaspeților.
— Îmi place, zise rugătoare femeia și, deodată, începu să repete mecanic:
— Frida, Frida, Frida! Mă cheamă Frida, o, regină!
— Știi ce să faci, Frida? Îmbată-te astăzi și nu te mai gândi la nimic, îi sugeră Margareta.
Frida își întinse brațele spre regină, dar Koroviev și Behemoth o apucară cu îndemânare de braț și Frida dispăru, luată de vârtejul mulțimii.
Acum de jos lumea venea ca un zid, luând cu asalt parcă rampa pe care stătea Margareta. Trupuri goale de femei urcau printre bărbați îmbrăcați în frac. Spre Margareta deversau trupurile lor albe și oacheșe, de culoarea bobului de cafea și chiar negre de tot. În părul roșcat, negru, castaniu, blond ca inul, în ploaia de lumină jucau și dănțuiau împrăștiind, risipind scântei pietrele prețioase. Și parcă cineva a împroșcat cu picături de lumină coloana de bărbați ce lua cu asalt scara; de pe piepturile lor țâșnea lumina unor butoni de briliante. Acum Margareta simțea în fiece secundă buze atingându-i genunchiul, în fiece secundă își întindea mâna pentru sărut, chipul i se strânse într-o mască nemișcată de salut.
— Sunt încântat, cânta monoton Koroviev.
— Suntem încântați, regina este încântată.
— Regina e încântată, fonfăia în spatele ei Azazello.
— Sunt încântat, țipa motanul.
— Marchiza — mormăia Koroviev — și-a otrăvit tatăl, doi frați și două surori din cauza moștenirii! Regina este încântată! Doamna Minkina, ah, ce frumoasă e! Un pic nervoasă. Pentru ce trebuia să ardă chipul jupânesei cu un fier de ondulat părul! Bineînțeles, în asemenea condiții ești înjunghiat! Regina e încântată! Regină, o clipă de atenție: împăratul Rudolf, vrăjitor și alchimist. Încă un alchimist — spânzurat. Ah, iat-o și pe ea! Ah, ce minunată casă de toleranță avea la Strasbourg! Suntem încântați. Croitoreasă moscovită, noi toți o iubim pentru fantezia ei inepuizabilă, a avut un atelier și a născocit o drăcie nemaipomenit de caraghioasă: a făcut în perete două găurele rotunde...
— Și doamnele nu știau? se interesă Margareta.
— Știau toate, regină, de la prima la ultima, îi răspunse Koroviev.
— Sunt încântat. Băiețandrul ăsta de douăzeci de ani se deosebea din copilărie prin niște fantezii ciudate. Este un visător, un om bizar și excentric. L-a îndrăgit o tânără fată, iar el, nici una, nici două, a vândut-o într-o casă de toleranță.
De jos invitații curgeau puhoi. Nu se vedea sfârșitul acestui puhoi. Izvorul lui, imensul șemineu, îl alimenta întruna. Trecu un ceas, începu al doilea. Deodată Margareta își dădu seama că lanțul ei atârna mai greu decât la început. Ceva curios se petrecea și cu brațul ei. Înainte de a-l ridica, trebuia să se crispeze. Observațiile interesante ale lui Koroviev încetară s-o mai intereseze. Atât chipurile mongole, cât și chipurile albe și cele negre deveniră indiferente, uneori se contopeau, iar văzduhul între ele începea să tremure și să se prelingă. Deodată simți în brațul drept o durere ascuțită, ca o împunsătură de ac și, strângând din dinți, îl îndoi din cot și-l așeză pe postament.
În spatele ei, din sala mare de bal, se deslușea un foșnet, ca și cum de-a lungul pereților fâlfâiau niște aripi, și era limpede că acolo dansau mulțimi nesfârșite de oaspeți, iar Margaretei i se părea că în această sală plină de ciudățenii până și podelele de marmură masivă, de mozaic și cleștar pulsează ritmic.
Nici Caius Caesar Caligula, nici Messalina n-o mai interesară pe Margareta, după cum n-o mai interesa nimeni dintre regi, duci, cavaleri, sinucigași, otrăvitoare, spânzurați, codoașe, temniceri și trișori, călăi, denunțători, trădători, nebuni, copoi, siluitori de minore. Numele lor i se învălmășiră în cap, chipurile se legară într-o singură lipie uriașă, și numai o singură față îi stăruia chinuitor în minte, încadrată de o barbă roșie ca focul — fața lui Maliuta Skuratov. Picioarele Margaretei se îndoiau și, din clipă în clipă, se temea să nu izbucnească în plâns. Dar mai rău decât orice o chinuia genunchiul drept, pe care-l sărutau oaspeții. Se umflase, pielea i se învinețise, cu toate că mâna Natașei apăruse de câteva ori lângă acest genunchi, înarmată cu un burete, ca să-l ungă cu o substanță parfumată. Când ceasul al treilea se apropia de sfârșit, Margareta se uită în jos, deznădăjduită, și, deodată, tresări de bucurie: șuvoiul oaspeților se rărea.
— Legile adunării balului sunt aceleași, regină, șoptea Koroviev.
— Îndată valul va începe să scadă. Jur că noi răbdăm ultimele minute. Iată grupul unor pierde-vară din Brocken. Vin întotdeauna ultimii. Da, ei sunt. Doi vampiri beți... Și atât? Ah, nu, iată încă unul. Ba nu, doi!
Ultimii doi oaspeți urcau scara.
— O, e cineva nou, spunea Koroviev, mijindu-și ochiul prin monoclu.
— Ah, da, da. Într-o zi Azazello i-a făcut o vizită și, la un pahar de coniac, i-a șoptit un sfat, cum să scape de o persoană, de ale cărei demascări el se temea teribil. Și iată că i-a ordonat cunoștinței sale, care depindea de el, să împroaște cu otravă ucigătoare pereții cabinetului.
— Cum îl cheamă? întrebă Margareta.
— O, zău nu știu încă, răspunse Koroviev.
— Trebuie întrebat Azazello.
— Dar cine e cel care îl însoțește?
— Este chiar subalternul acela al lui conștiincios. Sunt încântat! strigă Koroviev ultimilor doi oaspeți.
Scara se golise. Din prudență au mai așteptat nițel. Dar din șemineu nu mai ieși nimeni.
După o secundă, nepricepând ce se petrecuse, Margareta se pomeni iar în camera cu bazin, unde, izbucnind în plâns de durere în braț și în picior, se prăbuși pe podea. Dar, consolând-o, Hella și cu Natașa o traseră din nou sub dușul de sânge, îi dezmorțiră trupul, și Margareta se învioră din nou.
— Încă puțin, încă puțin, regină Margot, șopti Koroviev, apărând lângă ea.
— Trebuie să mai trecem în zbor prin sălile de bal, pentru ca respectabilii noștri oaspeți să nu se simtă părăsiți.
Și iat-o pe Margareta ieșind din nou din camera cu bazin. Pe estrada din spatele zidului de tulipe, unde cântase orchestra dirijată de regele valsului, acum se dezlănțuia un jaz de maimuțe.
O gorilă uriașă, cu favoriți lățoși și cu o trompetă în labă, dirija orchestra, țopăind greoi pe loc. Un rând al orchestrei era alcătuit din urangutani care suflau în alămuri sclipitoare. Pe umerii lor stăteau călare cimpanzei veseli cântând din armonici. Doi paviani uriași, cu coame mari ca de leu, cântau la piane, ale căror gemete nici nu se auzeau în tunetul, țipătul ascuțit și bufniturile saxofoanelor, ale viorilor și ale tobelor mânuite de labele gibonilor, mandrililor și ale macacilor. Pe pardoseala strălucitoare ca oglinda, se mișcau nenumărate perechi, amenințând să măture totul în calea lor. Se mișcau contopite parcă, uimind prin îndemânarea și puritatea gesturilor, învârtindu-se într-o singură direcție. Deasupra mulțimii de dansatori, în văzduh, pluteau fluturi vii, mătăsoși; din tavan curgeau mănunchiuri de flori. În capitelurile coloanelor, pe măsură ce se stingea lumina electrică, se aprindeau miliarde de licurici, iar în văzduh pluteau lumini înnegurate de mlaștină.
Apoi Margareta se pomeni într-un bazin imens, împrejmuit cu o colonadă. Un Neptun negru, gigantic, scotea din gură un șuvoi trandafiriu. Din bazin se ridica un miros amețitor de șampanie. Aici domnea o veselie nestăvilită. Lăsând poșetele în grija cavalerilor lor sau a negrilor, care alergau cu cearșafuri în brațe, doamnele, vesele, aruncându-și pantofii, plonjau cu un țipăt de extaz în bazin. Trâmbe de spumă țâșneau în sus. Fundul de cristal al bazinului era scăldat în lumini ce se prefirau prin stratul de vin, unde se vedeau înotând trupuri argintii. Apoi, înotătoarele săreau afară din bazin, bete moarte. Sub coloane răsunau hohote de râs, vibrând în sunetele jazului.
În toată această învălmășeală, Margareta observă obrazul unei femei amețite de băutură, cu ochi lipsiți de expresie, dar care, totuși, implorau; și-și aminti — era „Frida”.
Margareta simțea cum începe să i se învârtă capul din cauza mirosului de vin, și era gata să plece, când deodată motanul făcu în bazin un număr care o determină să întârzie. Behemoth făcu niște vrăji la gura lui Neptun, și îndată, cu un șuierat și un bubuit puternic, masa aceea mișcătoare de șampanie părăsi bazinul, iar Neptun începu să azvârle un val care nu era nici înspumat și nici jucăuș, de culoare galben-închisă. Doamnele, cu țipete stridente și urlete — „Coniac!” —, se repeziră de la marginile bazinului în spatele coloanelor. Peste câteva clipe, bazinul se umplu, și motanul, răsucindu-se de trei ori în văzduh, se prăbuși în coniacul ce se vălurea. Ieși din coniac fornăind, cu cravata udă, cu poleiala de aur de pe mustăți și cu binoclul pierdute. Exemplul lui Behemoth s-au hotărât să-l urmeze acea croitoreasă întreprinzătoare și cavalerul ei, un tânăr mulatru necunoscut. Amândoi se aruncară în coniac, dar Koroviev o luă imediat la braț pe Margareta și împreună îi părăsiră pe cei ce se scăldau.
Margaretei i se păru că a zburat pe undeva, unde a văzut în iazuri de piatră munți de stridii. Apoi a zburat deasupra unei podele de sticlă cu guri de foc ce ardeau sub ea ca în iad și cu bucătari albi, drăcești, ce se foiau între ele. Apoi, undeva, ea nu-și dădea seama de nimic, a văzut subsoluri întunecate, unde ardeau niște făclii, unde niște fete serveau carne, care sfârâia pe cărbuni încinși, unde se bea din căni mari în sănătatea ei. Apoi a văzut niște urși albi, care cântau la armonici și dănțuiau „Kamarinskaia” pe o estradă. A mai văzut și un șemineu potopit de flăcări în care se afla o scamatoare-salamandră, care nu ardea... Și pentru a doua oară puterile începură s-o lase.
— Urmează ultima ieșire — îi șopti, îngrijorat, Koroviev — și suntem liberi!
Însoțită de acesta, ea se pomeni din nou în sala mare de bal, unde acum nu se mai dansa; oaspeții se înghesuiau printre coloane, lăsând liber mijlocul sălii. Margareta nu-și amintea cine o ajutase să se ridice pe estrada apărută în mijlocul acestui spațiu liber. Urcată pe estradă, spre mirarea ei, auzi bătând undeva miezul nopții, care, după socoteala sa, trecuse de foarte multă vreme. Odată cu ultima bătaie a ornicului, care suna de cine știe unde, peste mulțimile de oameni se lăsă tăcerea.
Atunci Margareta îl zări din nou pe Woland. Venea însoțit de Abadonna, Azazello și încă de vreo câțiva care semănau cu Abadonna — negri și tineri. Și Margareta desluși în fața ei o estradă ca a sa, pregătită pentru Woland. Dar Woland nu urcă pe estradă. Pe Margareta o uimi faptul că, la această ultimă scenă a balului, Woland ieși exact în ținuta în care-l văzuse în dormitor. Aceeași cămașă murdară, peticită la umeri, în picioare papuci scâlciați. Purta spadă, fără teacă, dar o folosea drept baston, sprijinindu-se în ea.
Șchiopătând ușor, Woland se opri lângă estrada pregătită pentru el, și Azazello se prezentă înaintea lui ținând în mâini o tipsie cu capul retezat al unui om, fără dinții din față. Liniștea netulburată de nimic o întrerupse numai o dată zbârnâitul unei sonerii obișnuite, aidoma celor de la intrarea unei case. Sunetul venea de departe și părea cu totul de neînțeles aici.
— Mihail Alexandrovici, îi zise Woland capului.
În timp ce pleoapele acestuia se ridicară, cutremurându-se, Margareta văzu, pe fața de mort, niște ochi plini de expresia vie a gândirii și a suferinței.
— Totul s-a împlinit, nu-i așa? urmă Woland, uitându-i-se în ochi.
— Capul ți l-a tăiat o femeie, ședința nu a mai avut loc, iar eu locuiesc în apartamentul dumitale. Este un fapt real. Iar faptul real e lucrul cel mai cert de pe lumea asta! Dar pe noi ne interesează acum ceea ce va urma, și nu faptul acesta real care s-a petrecut. Dumneata ai fost totdeauna un înflăcărat propovăduitor al acelei teorii, potrivit căreia, după ce un cap a fost tăiat, viața omului se oprește, el prefăcându-se în cenușă și trecând în neființă. Îmi face plăcere să-ți aduc la cunoștință, în prezența oaspeților mei — cu toate că ei sunt dovada unei cu totul alte teorii —, că teoria dumitale este temeinică și ingenioasă. De altfel, toate teoriile au aceeași valoare. Printre ele e una, conform căreia fiecăruia îi va fi dat după credința sa. Împlinească-se aceasta! Dumneata treci în neființă, în timp ce eu voi avea bucuria să beau pentru ființă din cupa în care dumneata te transformi!
Woland ridică spada și, în aceeași clipă, învelișurile capului se înnegriră, se zbârciră, începând apoi să cadă bucăți, bucăți; ochii dispărură, și Margareta zări curând pe tipsie un craniu gălbui cu ochi de smarald și dinți de mărgăritar, stând pe un picioruș de aur. Capacul craniului se dădu în lături pe un arc.
— Îndată, messire, zise Koroviev, prinzând privirea întrebătoare a lui Woland.
— El va apărea în fața dumneavoastră. Aud în această tăcere de mormânt scârțâitul pantofilor lui de lac și clinchetul cupei pe care a așezat-o pe masă, după ce a băut șampanie pentru ultima dată în viața lui. Dar iată-l.
Îndreptându-se spre Woland, în sală intra un oaspete singuratic. După aspect, nu se deosebea prin nimic de numeroșii oaspeți-bărbați. Avea o singură particularitate: se clătina de emoție, lucru vizibil chiar și de departe. Obrajii îi ardeau, acoperiți de pete, iar ochii îi jucau în cap, nespus de înfricoșați. Oaspetele era uluit, ceea ce de altfel era și firesc: totul îl uimea, și mai ales, desigur, toaleta lui Woland.
Dar i se făcu o primire deosebit de prietenoasă.
— O, simpaticul baron Meigel, se întoarse Woland către el, zâmbind amabil.
Acesta însă simțea cum îi ies ochii din cap de uimire.
— Sunt fericit să vă recomand — se adresă Woland oaspeților — pe respectabilul baron Meigel, salariat al comisiei de spectacole, având funcția de informator al străinilor în ce privește curiozitățile capitalei.
Aici, Margareta încremeni, pentru că îl recunoscu pe acest Meigel. Îl întâlnise de câteva ori prin teatrele Moscovei și pe la diferite restaurante. „Stai puțin... — gândi ea. — Înseamnă, așadar, că și el a murit?” Lucrurile însă se lămuriră pe dată.
— Dragul meu baron — urmă Woland, zâmbind fericit — a fost atât de încântător! Aflând că mă aflu la Moscova, mi-a telefonat numaidecât, oferindu-mi serviciile, în specialitatea domniei-sale; cu alte cuvinte, ar dori să mă însoțească, pas cu pas, să-mi arate tot ce e de văzut la Moscova. Se înțelege de la sine că am fost fericit să-l invit la mine.
În timpul acesta, Margareta îl văzu pe Azazello trecându-i lui Koroviev tipsia cu craniul.
— Dar, apropo, baroane, rosti Woland cu glas scăzut și deodată mai intim.
— S-a dus vestea setei dumitale excesive de a afla totul. Se zice că, în combinație cu limbuția dumitale, tot pe atât de dezvoltată, setea aceasta a început să atragă atenția tuturor. Mai mult decât atât, gurile rele au și aruncat cuvintele: spion și calomniator. Și mai mult decât atât, se presupune că din cauza asta vei sfârși în chip jalnic, cel mai târziu peste o lună. De aceea, ca să te scutim de această așteptare chinuitoare, ne-am hotărât să-ți venim în ajutor, folosind prilejul că te-ai invitat singur la mine în casă, tocmai în scopul de a trage cu ochiul și cu urechea, de a afla tot ce se poate afla.
Baronul se făcu mai palid decât Abadonna, care era nespus de palid de felul lui, dar apoi se petrecu ceva foarte ciudat. Abadonna apăru deodată lângă baronul Meigel și, pentru o clipă, își scoase ochelarii. În același moment, în mâna lui Azazello sclipi un foc, se auzi un pocnet nu prea tare, de parcă ar fi bătut cineva din palme, și baronul se prăvăli pe spate, în timp ce sângele îi țâșnea din piept, înroșindu-i cămașa scrobită și vesta. Sub acest șuvoi gâlgâitor, Koroviev puse o cupă și o întinse apoi plină lui Woland, în vreme ce trupul fără viață al baronului zăcea pe pământ.
— Beau în sănătatea dumneavoastră, domnilor, zise încet Woland și, ridicând cupa, își muie buzele în ea.
Atunci se petrecu o metamorfoză. Cămașa peticită și papucii scâlciați dispărură. Woland purta o hlamidă neagră, și, la șold, o spadă de oțel. Apropiindu-se iute de Margareta, îi întinse cupa, spunând poruncitor:
— Bea!
Aceasta simți cum amețește și se clatină, dar cupa se apropia de buzele ei, și glasuri neștiute îi șopteau din dreapta și din stânga:
— Nu vă temeți, regină... Nu vă temeți, regină, sângele a intrat de mult în pământ, și unde s-a vărsat cresc acum ciorchini de struguri.
Fără să deschidă ochii, Margareta luă o înghițitură și un fior dulce îi trecu prin vine, în timp ce urechile prinseră a-i vui. I se părea că aude strigăte asurzitoare de cocoș, că undeva răsună un marș. Mulțimile de oaspeți porniră să-și piardă chipul: și bărbații în frac, și femeile se transformau din nou în oseminte. Sub ochii Margaretei, toată sala intră în putrefacție; în aer plutea un miros de cavou. Coloanele se năruiră, luminile se stinseră, totul se stinse, pieriră havuzurile, cameliile și tulipele. De fapt, nu era decât ceea ce fusese înainte: modestul salon al văduvei bijutierului, prin ușa întredeschisă a căruia se strecura o fâșie de lumină. Și pe această ușă întredeschisă intră Margareta.