Cum a încercat procuratorul să-l salveze pe Iuda din Kiriat
Întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise orașul atât de odios procuratorului. Se mistuiseră punțile suspendate care legau templul de cumplitul turn Antonius, din tării pogorâse bezna, așternându-se peste zeii înaripați ce se înălțau deasupra hipodromului, peste palatul Asmoneilor, cu meterezele lui, peste bazaruri, caravanseraiuri, ulicioare și eleștee... Pierise marele oraș, Yerushalayimul, de parcă nici n-ar fi existat vreodată... Negura băgase spaima în tot ce era viu în Yerushalayim și împrejurimile lui, înghițind totul. Spre sfârșitul zilei a 14-a a Nisanului, lună de primăvară, un nor ciudat venise dinspre mare.
Coborâse peste Golgota, unde călăii îi țintuiau în grabă pe cei osândiți, se prăvălise peste templul Yerushalayimului și, revărsându-se în șuvoaie fumegânde de pe colină, se așternuse peste Orașul de Jos. Se prelingea prin ferestrele caselor, gonindu-i pe trecători de pe străzile strâmbe și silindu-i să se adăpostească. Norul nu se grăbea să-și lepede vlaga și-și revărsa numai lumina. Când clocotul negru și fumegând era despicat de o săgeată de foc, din beznă se înălța giganticul templu cu acoperișul lui de solzi scânteietori. Dar fulgerul se stingea într-o clipă, și templul se cufunda iarăși în hăul întunecat. În câteva rânduri, se ridicase din el ca să se prăbușească din nou în beznă și, de fiecare dată, prăbușirea era însoțită de un bubuit de catastrofă.
Alte fulgere scăpărătoare scoteau din hăul fără fund palatul lui Irod cel Mare, ce se înălța în fața templului, pe colina dinspre apus, și statuile lui de aur, cumplite, fără ochi, se avântau în tării spre cerul negru cu brațele întinse. Dar focul ceresc se stingea din nou, și bubuitul greu al tunetului îi alunga pe idolii de aur în bezna de nepătruns.
Ploaia se dezlănțui pe neașteptate, și furtuna se transformă în uragan. În apropierea băncii de marmură din grădină, acolo unde, pe la amiază, stătuseră de vorbă procuratorul și marele preot, fulgerul, însoțit de un bubuit înspăimântător, frânse, cât ai clipi, un chiparos. Odată cu grindina și pulberea de stropi, sub colonada balconului vântul purta trandafiri rupți, frunze de magnolia, rămurele și nisip. Uraganul devasta cu furie grădina.
În timpul acesta, printre colonade se afla un singur om: procuratorul.
Nu mai ședea în jeț, se tolănise pe patul de trestie, lângă masa scundă, încărcată de bunătăți și urcioare cu vin. Un alt pat adăsta de partea cealaltă a mesei. La picioarele procuratorului se vedea o băltoacă roșie, ca de sânge, iar în preajmă, cioburile unui urcior spart. Slujitorul care așezase masa înainte de a se dezlănțui furtuna se fâstâcise sub privirea stăpânului, tulburat de gândul că l-a supărat cu ceva, și procuratorul, înfuriindu-se, trântise urciorul de mozaicul balconului, spunându-i răstit:
— De ce-ți ferești ochii de mine când servești? Oare ai furat ceva?
Chipul negru al africanului se făcuse cenușiu. În ochi i se cuibări groaza de moarte, și era gata-gata să spargă și el un urcior, dar mânia procuratorului se stinse făr'de veste, așa cum se și aprinsese. Slujitorul se repezise să strângă cioburile și să șteargă pe jos. Dar, la un semn al stăpânului, lăsă totul cum era și se făcu nevăzut: băltoaca rămase acolo neatinsă.
De când se stârnise furtuna, africanul se pitea mereu lângă firida cu statuia unei femei albe și goale cu capul plecat, tresărind în fiece clipă de teamă că nu va auzi chemarea procuratorului.
Stând culcat în penumbra deasă care se așternuse peste toate odată cu dezlănțuirea furtunii, procuratorul își turnă singur vin în cupă și-l sorbea prelung: frământa în mână pâinea și înghițea firimiturile, sugea din când în când carnea din stridii, apoi mesteca miezul unei lămâi și bea din nou vin.
Vorbea cu sine însuși murmurând ceva, dar, din cauza vuietului apei, a tunetelor care amenințau parcă să prăbușească acoperișul palatului, a zgomotului grindinii ce bătea darabana pe treptele balconului — nu se auzea nimic; și dacă pâlpâirea șovăielnică a focului ceresc s-ar fi prefăcut într-o lumină neîntreruptă, cel ce s-ar fi uitat cu luare-aminte la el ar fi putut vedea cum chipul procuratorului, cu ochii injectați după ultimele nopți de insomnie și după vinul băut, e plin de nerăbdare și că el nu se uită numai la cei doi trandafiri albi, înecați în băltoaca roșie, ci se întoarce mereu spre grădină, în întâmpinarea pulberii de stropi și a nisipului purtat de uragan, că așteaptă pe cineva, așteaptă cu nerăbdare.
După câtva timp, lințoliul stropilor prinse a se destrăma. În ciuda înverșunării lui, uraganul slăbea treptat. Crengile nu mai trosneau și nu mai cădeau la pământ. Tunetele și scăpărările fulgerelor se mai răriseră. Deasupra Yerushalayimului nu mai plutea vălul violet tivit cu alb, ci doar un nor cenușiu, obișnuit, care încheia cortegiul. Furtuna gonea spre Marea Moartă.
Acum se putea desluși și zgomotul ploii, și șuierul apei prăvălindu-se prin jgheaburi și pe treptele scării, pe care, la amiază, trecuse procuratorul pentru a rosti osânda în piață. În cele din urmă, începu să susure și apa din havuz, care tăcuse până atunci. Se lumina. În vălul cenușiu ce se îndepărta grăbit spre soare-răsare, se iviseră, albăstrii, ferestrele.
Deodată, de departe, făcându-și loc prin cântecul ploii, acum mărunte, răzbiră până la urechea procuratorului sunetele slabe ale trâmbițelor și tropăitul câtorva sute de copite. Auzindu-le, Pilat se mișcă pe patul lui, și chipul i se învioră. Călăreții se întorceau de pe Golgota. Judecând după zgomot, pâlcul de călăreți trecea prin piața unde fusese anunțată sentința. Pe scara ce ducea la platforma de sus a grădinii, aflată chiar în fața balconului, procuratorul desluși în sfârșit și pașii mult așteptați. Își întinse gâtul, ascultând, cu ochii luminați de bucurie.
Între doi lei de marmură, se ivi un cap cu gluga trasă până peste ochi. După aceea, un bărbat ud leoarcă, înfășurat într-o pelerină ce i se lipise de trup. Era omul care înainte de pronunțarea sentinței șușotise cu procuratorul în camera întunecoasă a palatului și care în timpul supliciului șezuse pe un trepied, jucându-se cu o rămurea.
Călcând prin băltoace, omul cu glugă străbătu platforma grădinii, păși pe pardoseala de mozaic a balconului și, ridicându-și mâna în chip de salut, rosti cu un glas plăcut de tenor:
— Îi urez procuratorului ani mulți și bucurie!
Nou-venitul vorbea latinește.
— O, zei! — exclamă Pilat. — Ești ud până la piele! Ce uragan! Nu-i așa? Te rog să treci numaidecât în odăile mele. Fă-mi plăcere și schimbă-ți hainele.
Nou-venitul își lăsă în jos gluga, descoperindu-și capul ud leoarcă, cu părul lipit de frunte și, cu un zâmbet politicos pe fața-i bărbierită, încercă să refuze să se schimbe, încredințându-l pe procurator că o bură ca asta nu putea să-i pricinuiască niciun rău.
— Nici nu vreau s-aud, răspunse Pilat, bătând din palme.
Astfel își chema slujitorii care se ațineau prin apropiere, poruncindu-le să se îngrijească de vizitator, iar după aceea să servească neîntârziat mâncăruri calde.
Vizitatorul își uscă părul, își schimbă hainele și încălțările și-și puse ținuta în ordine în foarte scurt timp; așa că apăru curând în balcon cu sandale uscate în picioare, cu o pelerină purpurie de militar și cu părul pieptănat cu grijă.
În timpul acesta soarele se întorsese în Yerushalayim și, înainte de a apune, scufundându-se în Marea Mediterană, își trimitea razele de bun rămas orașului atât de odios procuratorului, poleind cu aur treptele balconului cu colonade. Havuzul se înviorase de-a binelea și-și cânta cu vocea plină cântecul lui de totdeauna, iar porumbeii, porniți în plimbare pe nisip, gungureau sărind peste crengile frânte de furtună și ciugulind ici și colo în nisipul ud. Băltoaca roșie fusese ștearsă, cioburile strânse, și pe masă fumega carnea servită pe un platou.
— Ascult poruncile procuratorului, zise vizitatorul apropiindu-se de masă.
— Dar n-o să auzi nimic până ce nu te vei așeza și nu vei bea puțin vin, îi răspunse amabil Pilat, arătându-i celălalt pat.
Când oaspetele se întinse, un slujitor îi turnă în cupă vinul negru și gros. Celălalt slujitor, aplecându-se cu grijă peste umărul lui Pilat, îi umplu cupa, după care acesta îi concedie cu un gest al mâinii pe amândoi.
În timp ce nou-venitul bea și mânca, sorbindu-și vinul, Pilat îl privea printre gene. Bărbatul acesta de vârstă mijlocie avea o față foarte plăcută, rotundă și îngrijită, cu un nas cărnos. Părul lui era de o nuanță nedefinită și, acum, uscându-se, se deschidea la culoare. Era greu să ghicești naționalitatea acestui vizitator. Ceea ce îl caracteriza era poate expresia blajină a chipului, care contrasta însă cu ochii, sau, mai bine zis, nu atât cu ochii, cât cu felul lui de a-și privi interlocutorul. Ochii mici omul și-i acoperea mai totdeauna cu pleoapele oarecum ciudate, parcă umflate. Și prin tăietura ochilor scăpăra atunci o ironie fără pic de răutate. Oaspetele lui Pilat era parcă înclinat spre umor. Dar, din când în când, alungind cu totul din tăietura ochilor sclipirile șirete, își ridica pleoapele, ațintindu-i asupra interlocutorului său cu totul pe neașteptate, parcă urmărind să descopere vreo pată mică și neobservată pe nasul acestuia. Toate nu țineau decât o clipă, după care pleoapele se lăsau din nou, tăietura ochilor se îngusta, și într-însa sclipea iar expresia șireată și blajină de mai înainte.
Omul nu se dădu în lături nici de la a doua cupă de vin, înghiți cu desfătare vădită câteva stridii, gustă din legumele fierte, ba mâncă și o bucată de carne. După ce se satură, aduse laude vinului:
— E o viță grozavă, procuratorule, dar nu-i Falerno, nu-i așa?
— E Secuba și-i vechi de treizeci de ani, îi răspunse amabil procuratorul.
Ducându-și mâna la inimă, oaspetele nu voi să mai guste nimic, declarându-se sătul. Atunci Pilat își umplu cupa, ceea ce făcu și oaspetele. Apoi cei doi turnară un strop de vin din cupele lor în platoul cu carne și procuratorul, ridicându-și cupa, rosti cu glas tare:
— Pentru noi, pentru tine, cezarule, părinte al romanilor, cel mai scump și mai bun dintre oameni!
După ce cupele fură golite, africanii strânseră de pe masă toate bunătățile, lăsând numai fructele și urcioarele cu vin. Procuratorul îi îndepărtă din nou cu un gest pe slujitori și rămase între patru ochi cu oaspetele său sub colonade.
— Așadar — zise încet Pilat — ce ai putea să-mi spui despre starea de spirit din orașul acesta?
Fără să vrea, își îndreptă privirea spre terasele grădinii, în prelungirea cărora, acolo jos, se estompau colonadele și acoperișurile plate, poleite de ultimele sclipiri ale soarelui.
— Consider, procuratorule — îi răspunse oaspetele — că acum la Yerushalayim starea de spirit este satisfăcătoare.
— Așa încât se poate garanta că tulburările nu ne mai amenință?
— De garantat, se poate garanta — îi răspunse oaspetele, aruncându-i procuratorului priviri blânde — doar pentru un singur lucru pe lume — pentru puterea marelui Cezar.
— Să-i trimeată zeii viață lungă — îi ținu isonul Pilat — și pace pentru toți.
Tăcu, apoi urmă:
— Așadar, dumneata consideri că armatele ar putea fi acum înlăturate?
— Socot că, în orice caz, cohorta Legiunii Fulminanta poate pleca, răspunse oaspetele și adăugă:
— Ar fi bine ca la despărțire să defileze prin oraș.
— E o idee foarte bună — aprobă procuratorul — poimâine îi dau drumul și plec și eu, și-ți jur pe ospățul celor doisprezece zei, pe lari îți jur, că mult aș fi dat s-o pot face chiar azi!
— Procuratorului nu-i place Yerushalayimul? — îl întrebă blajin oaspetele.
— Crede-mă — strigă cu un zâmbet Pilat — nu se află un alt loc mai trist pe pământ. Nu mai vorbesc de natură — sunt bolnav ori de câte ori sunt nevoit să vin aici, și asta n-ar fi încă nimic!... Dar sărbătorile astea!... Magii, vrăjitorii, făcătorii de minuni, cârdurile de pelerini!... Sunt fanatici, fanatici!... Chiar și mesia ăsta, pe care ei s-au pus să-l aștepte anul acesta! Riști în fiece clipă să fii, fără să vrei, martorul unei vărsări de sânge cât se poate de neplăcute... Mereu trebuie să muți oștile, să citești denunțurile și să asculți pârele, dintre care jumătate sunt chiar împotriva ta! Recunoaște și dumneata că e tare plictisitor. O, dacă n-aș fi în serviciul împăratului!...
— Da, sărbătorile sunt tare apăsătoare aici, încuviință oaspetele.
— Doresc din tot sufletul să se termine cât mai repede, adăugă energic Pilat.
— Voi avea, în sfârșit, putința să mă întorc în Cezareea. Mă crezi, construcția asta absurdă a lui Irod — procuratorul făcu un gest spre colonadă, arătând limpede că vorbește despre palat — mă scoate pur și simplu din minți! Aici noaptea nu pot dormi. Lumea nu a cunoscut o altă arhitectură mai ciudată!... Dar să ne întoarcem la treburile noastre. În primul rând, blestematul ăsta de Baraba nu te neliniștește?
La aceste cuvinte, oaspetele își trimise spre obrazul procuratorului una din privirile lui. Dar Pilat se uită plictisit, departe, în zare, strâmbându-se dezgustat și scrutând porțiunea orașului ce se așternea la picioarele sale, stingându-se în lumina amurgului. Atunci se stinse și privirea oaspetelui, pleoapele pogorând din nou peste ochi.
— Trebuie să credem că acum Baraba s-a făcut blând ca un miel, zise oaspetele. Pe fața lui rotundă se iviră câteva cute mici.
— În prezent nu-i convine să ațâțe la răscoală.
— E prea celebru? — întrebă Pilat, surâzând.
— Procuratorul, ca-ntotdeauna, înțelege subtil chestiunea.
— Oricum — observă îngrijorat procuratorul, ridicând în sus un deget lung și subțire cu un inel gros împodobit cu o piatră neagră sclipitoare — va trebui...
— O, procuratorul poate fi sigur că, atâta vreme cât voi fi eu în Iudeea, Baraba nu va face niciun pas fără să fie urmărit cu strășnicie.
— Acum sunt liniștit, cum sunt, de altfel, totdeauna când te afli aici.
— Procuratorul este prea bun!
— Te rog acum să-mi vorbești despre supliciu, zise Pilat.
— Ce anume îl interesează pe hegemon?
— Nu a încercat cumva mulțimea să-și arate nemulțumirea? Ăsta e un lucru esențial, desigur.
— Deloc, răspunse oaspetele.
— Foarte bine. Ai constatat personal moartea?
— Procuratorul poate fi sigur de asta.
— Dar, spune... Li s-a dat băutura aceea înainte de a fi răstigniți pe stâlpi?
— Da. Dar el — aici oaspetele închise ochii — n-a vrut s-o bea.
— Cine anume?
— Iartă-mă, hegemon! — exclamă oaspetele. — Nu l-am numit? Ha-Nozri!
— Nebunul! — zise Pilat, schimonosindu-se. Sub ochiul stâng începu să-i tremure o vinișoară.
— Să moară ars de razele soarelui! De ce să refuzi ceea ce ți se dă după lege?! De ce n-a vrut, ce-a spus?
— A zis — răspunse oaspetele, închizând din nou ochii — că mulțumește și nu învinuiește deloc că i-a fost luată viața.
— Nu învinuiește pe cine? — întrebă cu glas surd Pilat.
— Asta n-a spus-o, hegemon...
— N-a încercat să propovăduiască ceva în prezența soldaților?
— Nu, hegemon, nu a fost guraliv de data asta. Singurul lucru pe care l-a spus e că, printre viciile omenești, unul dintre cele mai grave el consideră a fi lașitatea.
— Cu ce ocazie a spus asta? — auzi deodată oaspetele un glas spart.
— Nu s-a putut înțelege. În general, s-a purtat ciudat, ca întotdeauna.
— Dar în ce a constat ciudățenia?
— Tot timpul încerca să se uite ba în ochii unuia, ba ai altuia dintre cei care-l înconjurau și tot timpul zâmbea. Era un zâmbet cam pierdut, dezorientat.
— Și altceva nimic? — întrebă Pilat cu glas răgușit.
— Altceva nimic.
Turnându-și vin, procuratorul lovi cupa de urcior. O goli până la fund și urmă:
— Iată ce am să-ți spun: deși nu-i putem descoperi, cel puțin deocamdată, pe admiratorii sau adepții acestui filozof, nu putem garanta că ei nu există.
Oaspetele îl asculta atent cu capul plecat.
— Și, spre a înlătura orice fel de surprize — urmă el — te rog să faci să dispară de pe fața pământului, neîntârziat și fără zarvă, trupurile celor trei răstigniți și să-i îngropi în cea mai mare taină, așa încât nici să nu se mai audă de ei.
— Am înțeles, hegemon, zise oaspetele și, ridicându-se, adăugă:
— Îngăduie-mi să plec numaidecât, dat fiind că misiunea asta e greu de îndeplinit și plină de răspundere.
— Nu, te rog să mai iei loc un pic, zise Pilat, oprindu-l cu un gest.
— Mai am două chestiuni. Cea dintâi: meritele tale uriașe în munca și în funcția atât de grea de șef al serviciului secret pe lângă procuratorul Iudeii îmi dau plăcuta posibilitate de a raporta despre asta la Roma.
La aceste cuvinte, chipul oaspetelui se îmbujoră. Ridicându-se, se înclină, spunând:
— Nu-mi fac decât datoria față de împărat.
— Dă-mi voie să te rog — urmă Pilat — ca, dacă ți se va propune să te muți de aici și să fii înaintat în slujbă, să refuzi mutarea și să rămâi. N-aș vrea pentru nimic în lume să mă despart de dumneata. N-au decât să te răsplătească într-alt fel.
— Sunt fericit să slujesc sub ordinele tale, hegemon.
— Mă bucură mult vorba asta. Acum, a doua chestiune, privitoare la ăsta... cum îi zice... Iuda din Kiriat.
Oaspetele îi aruncă iar procuratorului una din privirile sale, apoi o stinse pe dată, după cum îi era obiceiul.
— Se zice — urmă cu glas scăzut Pilat — că i s-ar fi dat bani pentru primirea atât de caldă făcută filozofului nebun.
— I se vor da bani, îl corectă încet șeful serviciului secret.
— O sumă mare?
— Asta nimeni n-o poate ști, hegemon.
— Nici măcar dumneata? — zise hegemonul, exprimând prin mirarea sa o laudă la adresa oaspetelui.
— Din păcate, nici eu, răspunse calm acesta.
— Dar știu că va primi banii chiar astă-seară. L-au chemat la palatul lui Caiafa.
— Ah, bătrânul lacom din Kiriat! — observă procuratorul cu un zâmbet. — Că doar e bătrân, nu-i așa?
— Procuratorul nu se înșală niciodată, dar de data aceasta s-a înșelat — răspunse amabil oaspetele — omul din Kiriat e un bărbat tânăr.
— Ca să vezi! Poți să mi-l descrii? E un fanatic?
— O, nu, procuratorule.
— Așa?! Ce poți să-mi mai spui despre el?
— E foarte frumos.
— Și mai ce? Are cumva vreo patimă?
— E greu, procuratorule, să-i cunoști prea bine pe toți oamenii din orașul acesta necuprins...
— Nu, nu, Afranius! Nu-ți subaprecia meritele.
— O patimă are, procuratorule.
Oaspetele făcu o pauză foarte mică.
— Patima banilor.
— Dar cu ce se ocupă?
Afranius ridică ochii spre tavan, rămase un pic pe gânduri și urmă:
— Lucrează la o rudă de-a lui care se îndeletnicește cu cămătăria și schimbul banilor.
— Aha, așa, așa!
Pilat tăcu și, uitându-se în jur, ca să se asigure că sunt singuri, urmă încet:
— Iată ce-i: am aflat astăzi că Iuda va fi înjunghiat la noapte.
Acum oaspetele nu se mulțumi să-i arunce procuratorului doar privirea lui fugară, ci întârzie câteva clipe cu ochii la hegemon, apoi răspunse:
— Ai avut o părere prea bună despre mine, procuratorule. Cred că nu am meritat raportul pe care vrei să-l faci. Eu nu știu nimic.
— Ești demn de cea mai înaltă răsplată — răspunse acesta — dar eu am aflat.
— Pot să îndrăznesc să-ntreb — cum?
— Dă-mi voie să nu-ți spun deocamdată, cu atât mai mult cu cât ceea ce am aflat e confuz și neconfirmat. Dar sunt dator să prevăd totul. Mi-o cere funcția și, mai ales, cred în presimțirile mele, care nu m-au înșelat niciodată. Iar știrile, iată în ce constau: cineva din prietenii tainici ai lui Ha-Nozri, revoltat de trădarea îngrozitoare săvârșită de acest zaraf, e pe cale să se înțeleagă cu prietenii săi ca să-l omoare la noapte pe Iuda, iar banii primiți de acesta pentru trădarea lui să-i zvârle marelui preot la picioare, însoțiți de un bilet: «Înapoiez argintii blestemați.»
Șeful serviciului secret nu-i mai aruncă hegemonului niciuna din privirile lui neașteptate; îl asculta doar, cu ochii întredeschiși.
— Îți închipui că marelui preot n-o să-i prea facă plăcere să primească în noaptea de sărbătoare un dar ca acesta? — stărui procuratorul.
— Nu numai că n-o să-i facă plăcere — zise zâmbind oaspetele — dar cred, procuratorule, că faptul acesta va stârni un mare scandal.
— Sunt de aceeași părere. De aceea, te rog să te ocupi de chestiunea asta, să iei, cu alte cuvinte, toate măsurile ca Iuda din Kiriat să fie păzit.
— Porunca hegemonului va fi ascultată — zise Afranius — dar trebuie să-l liniștesc pe hegemon; răufăcătorilor le va fi foarte greu să-și îndeplinească fapta. Socoate doar — să urmărești un om, să-l înjunghii, să mai afli și câți bani a luat, să înapoiezi argintii lui Caiafa — și toate astea într-o singură noapte? Chiar în noaptea asta?!
— Totuși, va fi înjunghiat la noapte, repetă cu încăpățânare Pilat.
— Am presimțirea asta, ți-o spun eu! Presimțirile nu m-au înșelat niciodată.
La aceste cuvinte, obrazul procuratorului tresări, în timp ce-și freca nervos mâinile, cu mișcări bruște.
— Am înțeles, răspunse supus oaspetele, ridicându-se și îndreptându-și statura.
Apoi întrebă deodată, cu glas necruțător:
— Așadar, va fi înjunghiat, hegemon?
— Da — răspunse Pilat — și mă bizui cu totul și cu totul pe uimitoarea dumitale istețime.
Oaspetele își îndreptă cingătoarea grea de sub pelerină, spunând:
— Am onoarea! Îți urez ani mulți și bucurie!
— Ah, da — exclamă Pilat cu glas scăzut — era să uit! Ți-am rămas dator!...
— Mie? Oh, nu! Procuratorul nu-mi e cu nimic dator, rosti mirat oaspetele.
— Cum să nu?! Nu-ți amintești de mulțimea aceea de cerșetori?... Când am intrat în Yerushalayim?... Voiam să le arunc niște bani, dar nu aveam la mine, și mi-ai dat dumneata.
— O, procuratorule, cred că a fost o nimica toată, o sumă infimă!
— Nici nimicurile nu trebuie uitate, zise Pilat și, întorcându-se, ridică o pelerină de pe jilțul din spatele lui, scoase de sub ea o pungă de piele și i-o întinse oaspetelui. Acesta o luă din mâinile hegemonului, înclinându-se, și o ascunse sub pelerină.
— Aștept — vorbi din nou Pilat — raportul despre punerea în mormânt, precum și despre Iuda din Kiriat; îl aștept chiar în noaptea asta, mă auzi, Afranius? Chiar în noaptea asta. Garda mea va avea ordinul să mă trezească îndată ce vei fi aici. Te aștept.
— Salutul meu procuratorului! — zise șeful serviciului secret și, întorcându-se, plecă de sub colonade.
Întâi se auzi scrâșnetul nisipului umed sub pașii lui, apoi sunetul cizmelor pe pardoseala de marmură dintre statuile cu lei; după aceea Pilat nu-i mai văzu picioarele, nici trupul și, în cele din urmă, pieri și gluga. Numai atunci își dădu seama că soarele dispăruse și că peste palat pogorâse vălul înserării.