Dedublarea lui Ivan
Pe malul celălalt al râului, pădurea, luminată cu un ceas mai devreme de razele soarelui de mai, se înnegură, se șterse și se destramă.
În spatele ferestrei apa se prăvălea ca un val neîntrerupt. În înalturi, scăpărau întruna fulgerele, asemenea unor filamente incandescente, cerul se despica; în camera bolnavului se prelingea o lumină tremurată, înfricoșătoare.
Ivan plângea încetișor, stând în pat și privind râul tulbure ce clocotea cu bulbuci. La fiecare bubuit de tunet, poetul scotea un țipăt jalnic și-și acoperea fața cu mâinile. Pe podea zăceau foile scrise de mâna lui. Le împrăștiase vântul ce năvălise în odaie înainte de a se dezlănțui furtuna.
Încercările poetului de a compune o declarație cu privire la fiorosul consultant se dovediră cu totul infructuoase. Îndată ce Praskovia Feodorovna, sora cea grasă, i-a înmânat un vârf de creion și hârtie, poetul și-a frecat mâinile cu aerul omului preocupat și și-a făcut loc la măsuță. Începutul misivei se dovedi destul de vioi:
„Către Miliție. Ivan Nikolaevici Bezdomnîi, membru al Massolitului. Declarație. Aseară am mers împreună cu răposatul M. A. Berlioz la Patriarșie prudî...”
Aici poetul se încurcă, mai cu seamă din cauza cuvântului „răposatul”. Din capul locului ieșea o aiureală: cum se poate una ca asta? — „am mers împreună cu răposatul”! Morții nu circulă! Mai știi, te pomenești că o să mă ia drept nebun!
Gândind astfel, Ivan Nikolaevici se apucă să îndrepte cele scrise: „Cu M. A. Berlioz, ulterior răposat...” Nici textul acesta nu-l satisfăcu. A trebuit să redacteze o a treia variantă, care se dovedi însă mai slabă decât primele două: „cu Berlioz, care a nimerit sub tramvai...”; aici se mai băgă pe fir și compozitorul acela neștiut de nimeni, tizul lui Berlioz, și a trebuit să adauge: „nu compozitorul...”
După ce se chinui cu cei doi Berliozi, Ivan șterse tot ce așternuse pe hârtie și hotărî să înceapă din capul locului cu ceva foarte tare, pentru a atrage numaidecât atenția cititorului, și scrise cum a văzut motanul urcându-se în tramvai, apoi însă se întoarse la episodul cu capul retezat. Capul și prezicerea consultantului îl aduseră cu gândul la Pilat din Pont și, ca textul să sune mai convingător, Ivan hotărî să expună povestirea despre procurator, integral, descriind totul din clipa în care acesta, înfășurat într-o mantie albă cu căptușeală sângerie, ieșise sub colonada palatului lui Irod.
Ivan lucra sârguincios, ștergând uneori cele scrise, introducând cuvinte noi; încercă chiar să-l deseneze pe Pilat din Pont, iar după aceea pe motan stând pe labele dinapoi. Dar nici desenele nu i-au fost de niciun ajutor, și, cu cât avansa, cu atât mai încâlcit și mai de neînțeles suna declarația poetului. Atunci când se stârni vântul, și când, mânat de departe, se ivi norul acela înspăimântător cu marginile învolburate, care învălui pădurea, Ivan se simți sleit de puteri, neputincios să vină de hac declarației, și, lăsând să zacă pe podea, fără să le strângă, filele împrăștiate în toate părțile, izbucni încetișor într-un plâns amarnic. Praskovia Feodorovna, felcerița blajină, intră la poet în timpul furtunii; femeia se arătă îngrijorată văzându-l că plânge, trase storurile, ca fulgerele să nu-l sperie pe bolnav, ridică filele împrăștiate și, cu ele în mână, fugi să aducă un medic.
Acesta veni, îi făcu lui Ivan o injecție în braț, asigurându-l că nu va mai plânge, că totul are să treacă, are să se schimbe și are să uite.
Medicul avu dreptate. Nu trecu mult și pădurea de peste râu își recapătă fața ei de totdeauna. Se profila limpede, copac lângă copac, sub cerul din nou senin, iar râul se domolise. Starea de neliniște și melancolie începu să-l părăsească pe Ivan, îndată după injecție, și acum poetul stătea întins, liniștit, privind curcubeul arcuit pe bolta albastră.
Rămase așa până seara, și nici nu văzu cum pierise curcubeul, cum se mohorâse și se decolorase cerul, cum se întunecase pădurea.
După ce bău o cană cu lapte cald, se întinse iar și se miră singur cât de mult i se schimbase firul gândurilor. Se estompase amintirea motanului afurisit, nu-l mai înspăimânta capul retezat, și, mutându-și gândul de la el, Ivan începu să raționeze că, de fapt, în clinică nu-i deloc rău, că Stravinski este o minte și o celebritate, și că e extrem de plăcut să ai de-a face cu el. Pe deasupra, aerul serii e răcoros și dulce după furtună.
Casa durerii ațipea. Pe coridoarele învăluite în tăcere se stinseseră becurile lăptoase și, în locul lor, conform programului statornicit, se aprinseră niște veioze discrete, albastre, și tot mai rar răsunau după ușă pașii mărunți, precauți, ai felcerițelor, pe mocheta de cauciuc a coridoarelor.
Acum Ivan stătea întins într-o stare de plăcută moleșeală, aruncând priviri când spre becul ce-și revărsa de sub tavan lumina estompată de un abajur, când spre luna ce se ivea de după pădurea întunecată, și conversa cu el însuși.
— De ce, la drept vorbind, m-a tulburat în așa hal faptul că Berlioz a nimerit sub tramvai? raționa poetul.
— La urma urmei, ducă-se pe pustii! Nu mi-a fost nici frate, nici prieten, dacă e să fim drepți. Dacă e să scormonim bine lucrurile, reiese că, de fapt, nici nu-l cunoșteam ca lumea pe răposat! Păi da, ce știam eu despre el? Nimic, decât că era chel și teribil de elocvent.
— Mai departe, cetățeni — își urmă discursul Ivan, adresându-se nu se știe cui —, iată ce trebuie să analizăm: ce m-a apucat, spuneți-mi și mie, de m-am înverșunat așa împotriva acelui consultant enigmatic, magician și profesor cu unul dintre ochi negru și gol? La ce bun toată acea urmărire stupidă? De ce l-am fugărit, numai cu izmenele pe mine, cu lumânarea în mână, iar apoi de ce toată aiureala aceea din restaurant?
— Ia, te rog! Ia! zise deodată undeva, înlăuntrul său, sau la urechea lui, Ivan cel de altădată.
— Că Berlioz o să moară cu capul retezat, el a știut-o dinainte! Și-atunci, cum să nu mă tulbur?
— Ce să vorbim, tovarăși! obiectă Ivan cel nou, la spusele celuilalt.
— Până și un copil înțelege că aici nu e lucru curat. Este sută la sută un personaj misterios, ieșit din comun! Păi ăsta e lucrul cel mai interesant. Omul l-a cunoscut personal pe Pilat din Pont, mai vreți ceva, că trebuie altceva mai palpitant? Și, în loc de gălăgia atât de prostească, pe care am stârnit-o la Patriarșie prudî, n-ar fi fost mai inteligent să-l întreb politicos ce s-a întâmplat mai departe cu Pilat și cu arestatul acela, Ha-Nozri? Și eu m-am apucat de dracu’ știe ce! Ce să spun, întâmplare din cale-afară de importantă — l-a călcat tramvaiul pe redactorul-șef al unei reviste! N-o să mai apară revista din cauza asta, sau ce, mă rog? Ce să-i faci? Omul e muritor, și, după cum s-a spus pe bună dreptate, subit muritor. Ei, să-i fie țărâna ușoară! Ei, și-o să vină un alt redactor-șef, și poate chiar mai elocvent decât predecesorul lui!
După ce moțăi un timp, noul Ivan îl întrebă veninos pe cel vechi:
— În cazul acesta cine sunt eu, la urma urmei?
— Un nătărău! răspunse distinct, de undeva, o voce de bas, care nu era a niciunuia din Ivani și care semăna grozav cu vocea groasă a consultantului.
Ivan nu se simți ofensat pentru epitet; dimpotrivă, plăcut surprins la auzul acestui calificativ, zâmbi și ațipi liniștit. Somnul se furișa spre poet, i se și năzărise un palmier ce se înălța proptit într-un picior de elefant, trecuse prin fața lui motanul, dar nu era deloc înfricoșător, ci vesel; într-un cuvânt, somnul era gata-gata să-l fure de-a binelea pe Ivan, când, deodată, grilajul ușii se dădu la o parte fără zgomot și în balcon răsări o siluetă tainică; ferindu-se de lumina lunii, îl amenință pe poet cu degetul.
Fără pic de teamă, Ivan se săltă în pat și zări pe balcon un bărbat. Acesta, ducându-și degetul la buze, șopti:
— S-s-s-t!...