Capitolul V

S-a petrecut la „Griboedov”

Pe bulevardul circular, în fundul unei grădini anemice, despărțite de trotuar printr-un grilaj de fier forjat, se afla o casă bătrânească cu etaj, de culoare crem. Un mic spațiu din fața casei era asfaltat; iarna, pe locul acela se înălța un troian de zăpadă cu o lopată înfiptă în vârf, iar vara, el devenea o superbă terasă de restaurant, cu umbrar de pânză.

Casei i se spunea „Casa Griboedov”, întrucât aparținuse cândva, zice-se, unei mătuși de-a scriitorului Alexandr Sergheevici Griboedov. De-i aparținuse sau nu, nu știm precis. Ba, după câte ne amintim, Griboedov nu a avut nicio mătușă proprietară de imobil... Casa purta însă acest nume. Mai mult decât atât, un palavragiu moscovit povestea că la etaj, în sala rotundă cu coloane, vestitul scriitor ar fi citit acestei mătuși, tolănită pe sofa, fragmente din „Prea multă minte strică”. Deși, naiba știe, i-o fi citit poate, dar asta n-are importanță!

Important este că în prezent casa aparținea acelui Massolit, pe care-l condusese nefericitul Mihail Alexandrovici Berlioz, înainte să-și facă apariția la Patriarșie prudî.

Urmând exemplul membrilor Massolitului, nimeni nu spunea „Casa Griboedov”, ci pur și simplu „Griboedov”. „Ieri am stat două ceasuri la coadă, la Griboedov.” „Și, ai rezolvat?” „Am obținut o lună de zile la Ialta.” „Bravo!” Sau: „Du-te la Berlioz astăzi, de la patru la cinci, are audiențe la Griboedov”... și așa mai departe.

Massolitul se instalase la „Griboedov” cum nu se poate mai bine și mai intim. Oricine intra acolo lua involuntar cunoștință întâi și întâi de anunțurile diferitelor cercuri sportive și contempla fotografiile în grup și individuale ale membrilor Massolitului, care (fotografiile) umpleau de jos până sus pereții scării ce ducea la etaj.

La etaj, pe prima ușă se lăfăia o inscripție cât toate zilele: „Secția Pescari — Vilegiaturiști”, și tot aici era înfățișat un caras prins în cârligul unei undițe.

Pe ușa camerei cu nr. 2 se afla o inscripție oarecum stranie: „Deplasări de creație pentru o zi. Adresați-vă tov. M.V. Podlojnaia.”

Ușa următoare purta o inscripție scurtă, dar mai mult decât stranie: „Perelîghino”. Apoi, vizitatorului ocazional al „Casei Griboedov” începeau să-i fugă ochii în toate părțile pe variatele și multiplele inscripții ce împestrițau ușile din lemn de nuc ale mătușii: „Numerele de ordine pentru hârtie se eliberează la Pokliovkina”, „Casieria”, „Plata în numerar, individual, a autorilor de scheciuri”.

Dacă izbuteai să străpungi coada nesfârșită ce se întindea până jos la poartă, puteai vedea inscripția de pe ușa la care lumea dădea năvală fără o clipă de răgaz: „Spațiul locativ”. Dincolo de „Spațiul locativ” ți se dezvăluia privirilor un afiș splendid, reprezentând o stâncă, iar pe creasta stâncii, înfășurat în burcă, un călăreț cu o armă în bandulieră. Mai jos — palmieri și un balcon, iar în balcon un tânăr moțat, privind undeva spre cer cu niște ochi nespus de vioi și ținând în mână un stilou. Tot acolo scria: „Concedii complexe de creație, de la două săptămâni (schiță-nuvelă), până la un an (roman-trilogie), Ialta, Suuk-Su, Borovoe, Țihidziri, Mahindjauri, Leningrad (Palatul de Iarnă).” Și în fața acestei uși era coadă, dar nu cine știe ce, așa cam la vreo sută cincizeci de persoane. Apoi, supunându-se cotiturilor, urcușurilor și coborâșurilor capricioase ale „Casei Griboedov”, urmau „Consiliul de conducere al Massolitului”, „Casieriile nr. 2, 3, 4, 5”, „Colegiul redacțional”, „Președintele Massolitului”, „Sala de biliard”, tot soiul de unități auxiliare și, în sfârșit, acea sală rotundă cu coloane, unde mătușa se desfătase ascultând comedia genialului său nepot.

Nimerind la „Griboedov”, orice vizitator își dădea seama pe loc, dacă, bineînțeles, nu era cretin de-a binelea, ce minunat o duc acești norocoși membri ai Massolitului și numaidecât prindea să-l roadă o neagră invidie. Urmau neîntârziat reproșuri amare adresate cerului care nu avusese grijă să-l înzestreze la naștere și pe el cu talent literar, fără de care, firește, nu era cazul să râvnească la un carnet de membru al Massolitului, un carnet maro, cu un chenar auriu, mirosind a piele scumpă, carnet pe care nu era moscovit să nu-l cunoască.

Cine ar putea spune ceva în apărarea invidiei? Este fără îndoială un sentiment urât, dar trebuie să ne punem în situația vizitatorului. Ceea ce vedea el la etaj nu era totul, ba era chiar departe de a fi totul. Întreg parterul casei îl ocupa restaurantul. Și ce restaurant! Pe bună dreptate era socotit cel mai grozav din Moscova. Și nu numai pentru că ocupa două săli mari cu tavanul boltit, cu picturi reprezentând cai liliachii cu coame asiriene; nu numai pentru că la fiecare masă era o lampă învelită cu un mic șal, nu numai pentru că acolo nu putea pătrunde primul venit de pe stradă, ci și pentru că prin calitatea mâncărurilor sale, „Griboedov” întrecea oricare alt restaurant din Moscova, iar mâncărurile se vindeau la un preț accesibil, niciodată împovărător.

De aceea, nu ni se pare defel curioasă convorbirea pe care a surprins-o odată, lângă grilajul de fier forjat al „Casei Griboedov”, autorul acestor rânduri, cum nu se poate mai verosimile.

— Unde iei masa deseară, Ambrozie?

— Ce întrebare, dragă Foka; aici, bineînțeles! Archibald Archibaldovici mi-a șoptit astăzi că se va servi șalău-nature. O capodoperă a artei culinare!

— Știi să trăiești, Ambrozie! răspunse cu un oftat admirativ Foka, un slăbănog neîngrijit cu furuncule pe ceafă, adresându-se lui Ambrozie-poetul, un uriaș bucălat, cu buzele rumene și părul auriu.

— Nu-i vorba de nicio știință anume — îl contrazise Ambrozie —, ci de dorința cea mai elementară de a trăi omenește. Vrei să spui, Foka dragă, că poți găsi și la „Coliseum” niște șalăiași? Dar la „Coliseum” o porție de șalău costă treisprezece ruble și cincisprezece copeici, pe când la noi îți ia cinci și cincizeci! Și unde mai pui că la „Coliseum” peștele e vechi de trei zile, ba, pe deasupra, nu ai nicio garanție că nu te vei trezi cu un ciorchine de strugure peste mutră din partea celui dintâi june care dă buzna acolo venind din Pasajul Teatral. Mă declar categoric împotriva „Coliseum”-ului, vocifera Ambrozie-gastronomul, de răsuna tot bulevardul.

— Nu căuta să mă convingi, Foka!

— Nu caut să te conving, Ambrozie, spuse Foka.

— Dar masa de seară se poate lua și acasă!

— Nici nu mă gândesc — tună Ambrozie —, mi-o închipui pe nevastă-ta încercând să gătească la cratiță, în bucătăria comună, șalău-nature! Ha-ha-ha!... Au revoir, Foka!

Și Ambrozie se repezi fredonând spre terasa cu umbrar.

Eh-ho-ho... Da, ce-a fost a fost! Nu l-au uitat moscoviții băștinași pe celebrul „Griboedov”. Ce-e, șalău rasol! E o banalitate, Ambrozie dragă! Dar cega, cega în caserole de argint, cegă bucăți, rânduri, alternate cu cozi de raci și caviar proaspăt. Dar ouăle la pahar cu pireu de ciuperci? Și fileurile de sturz nu vă plăceau? Dar trufele? Dar prepelița preparată după o rețetă genoveză? Zece ruble și jumătate. Dar jazul, dar serviciul ireproșabil? Și, în iulie, când toată familia e plecată în vilegiatură, iar pe dumneata te rețin în oraș anumite treburi literare ce nu suferă amânare, pe terasă, la umbra viței de vie, lucind într-o pată de aur pe o față de masă imaculată — o farfurioară de supă-printaniere? Îți amintești, Ambrozie? Dar ce să te mai întreb! Văd după buzele dumitale că nu ai uitat; toate lostrițele și șalăiașii dumitale sunt fleacuri! Dar de becaținele, sitarii și becațele de pădure, când e sezonul lor, de prepelițe, de găinușele de baltă, ce zici? Și apa minerală „Narzan”, care ți se prelinge înspumată pe gâtlej?! Ajunge însă, te abați de la subiect, cititorule! Vino cu mine!...

În seara aceea, la ora zece și jumătate, când Berlioz se prăpădise la Patriarșie prudî, „Griboedov” avea toate camerele de la etaj cufundate în întuneric, în afară de una singură, unde luminile erau aprinse și unde tânjeau doisprezece literați, strânși acolo pentru ședință și așteptându-l pe Mihail Alexandrovici. Stăteau pe scaune, pe mese și chiar pe cele două pervazuri ale camerei în care își avea sediul Consiliul de conducere al Massolitului, sufocându-se de căldură. Prin ferestrele larg deschise nu pătrundea nicio adiere de vânt. Moscova își revărsa toată arșița adunată în cursul zilei în asfalt, și era limpede că noaptea nu va aduce nicio ușurare. Un iz de ceapă venea de la subsolul casei mătușii, unde funcționa bucătăria restaurantului, și tuturor le era sete, toți erau enervați și furioși. Literatul Beskudnikov — un om liniștit de felul lui, bine îmbrăcat, cu niște ochi mici și iscoditori — își consultă ceasul. Minutarul se apropia târâș de unsprezece. Beskudnikov ciocăni cu degetul în cadran, arătându-l vecinului său, poetul Dvubratski, care ședea pe o masă și, de urât, își bălăbănea picioarele încălțate cu pantofi galbeni, cu talpă de cauciuc.

— Se cam întrece cu gluma, bombăni Dvubratski.

— S-a-mpotmolit, pesemne, flăcăul la malul Kleazmei, dădu replica o voce groasă, aparținând Nastasiei Lukinișna Nepremenova, fată de negustor din Moscova, rămasă orfană, care, devenind scriitoare, autoare de schițe marine, excela în scene de război și semna cu pseudonimul „Navigatorul Georges”.

— Dați-mi voie! glăsui îndrăzneț Zagrivov, cunoscut autor de scheciuri.

— Și eu, în loc să mă coc aici, aș fi stat cu plăcere pe balcon, la o ceașcă de ceai! Ședința era fixată pentru ora zece, nu-i așa?

— La ora asta e plăcut pe malul Kleazmei, îi ațâța mai departe pe ceilalți Navigatorul Georges, știind că stațiunea de vile pentru literați, Perelîghino, de pe malul Kleazmei, este punctul nevralgic al tuturor.

— La ora asta cântă, desigur, și privighetorile acolo. În ce mă privește, lucrez întotdeauna mai cu spor când sunt în mijlocul naturii, mai ales primăvara.

— De trei ani aproape plătesc cotizația, ca să-mi pot trimite nevasta, bolnavă de bazedov, în acel rai, dar nu știu cum se face că nu apare nimic la orizont, zise veninos, cu amărăciune, nuvelistul Ieronim Poprihin.

— Ei, asta-i în funcție de norocul fiecăruia, vui de pe pervaz criticul Ababkov.

Ochișorii Navigatorului Georges se aprinseră de bucurie și, îndulcindu-și vocea de contralto, replică din nou:

— Nu trebuie să fim invidioși, tovarăși. Avem numai douăzeci și două de vile și se mai construiesc doar șapte, iar noi suntem trei mii de inși în Massolit.

— Trei mii o sută unsprezece, preciză cineva dintr-un colț.

— Ei, vedeți — urmă Navigatorul Georges. — Ce să-i faci? Se-nțelege de la sine că locuri în vile au primit cei mai talentați dintre noi...

— Generalii! se băgă direct în acest schimb de cuvinte Gluharev-scenaristul.

Beskudnikov simulă un căscat și ieși din cameră.

— Stă singur în cinci camere, la Perelîghino, bârfi Gluharev în urma lui.

— Lavrovici ocupă numai el șase odăi, țipă Deniskin.

— Și are pereții sufrageriei tapisați cu lemn de stejar.

— Ei, nu despre asta-i vorba acum — vui Ababkov —, ci de faptul că s-a făcut ora unsprezece și jumătate.

Se stârni gălăgie, se pregătea un fel de răzmeriță. Încercând să telefoneze la nesuferita stațiune Perelîghino, nimeriră la o altă vilă, la Lavrovici, și aflară că Lavrovici plecase la râu, ceea ce-i întrista din cale-afară. Chemară la întâmplare comisia de literatură beletristică, la interiorul 930, și, bineînțeles, nu găsiră pe nimeni.

— Putea măcar să ne telefoneze! țipară Deniskin, Gluharev și Kvant.

Of, degeaba țipau ei: Mihail Alexandrovici nu putea să telefoneze nicăieri. Departe, departe de „Griboedov”, într-o sală enormă, luminată de becuri de o mie de lumânări, pe trei mese zincate zăcea ceea ce cu puțin înainte fusese Mihail Alexandrovici.

Pe prima masă zăcea trupul gol, plin de sânge închegat, cu brațul fracturat și coșul pieptului zdrobit, pe o altă masă — capul, fără dinții din față, cu ochii deschiși, tulburi, care nu se mai temeau de lumina orbitoare ce inunda sala, iar pe o a treia masă — un morman de cârpe scorojite.

Lângă cel decapitat stăteau în picioare un profesor medic-legist, un specialist în anatomie patologică cu ajutorul lui, reprezentanții organelor de anchetă și literatul Jeldîbin, adjunctul lui Mihail Alexandrovici Berlioz la Massolit, chemat prin telefon de acasă, unde veghea la căpătâiul nevestei sale bolnave.

Mașina venise să-l ia pe Jeldîbin și, împreună cu organele de anchetă, s-a dus în primul rând, pe la douăsprezece noaptea, la locuința victimei, unde s-a procedat la sigilarea tuturor hârtiilor sale, iar de acolo, cu toții la morgă.

Acum, stând lângă rămășițele defunctului, se sfătuiau cum e mai bine să facă: să coasă la loc capul retezat sau să depună corpul în sala „Casei Griboedov”, acoperindu-l pur și simplu pe cel dispărut cu un șal negru până la bărbie?

Da, Mihail Alexandrovici nu putea telefona nicăieri; prin urmare, zadarnic se indignau și vociferau Deniskin, Gluharev și Kvant cu Beskudnikov. Exact la miezul nopții, toți cei doisprezece literați părăsiră etajul de sus, coborând la restaurant. Aici, îl pomeniră din nou, în sinea lor, de rău pe Mihail Alexandrovici: pe terasă, toate mesele erau, se-nțelege, ocupate, așa că se văzură siliți să cineze în sălile frumoase, dar sufocante.

Și exact la miezul nopții, în prima sală se auzi un bubuit, un zdrăngănit, începură să salte, să se reverse niște sunete. După aceea un glas strident de bărbat porni să urle cu disperare în acompaniamentul muzicii: „Haleluiah!” Se dezlănțuise celebrul jaz de la „Griboedov”. Fețele asudate ale clienților parcă se înseninară, caii pictați pe plafon prinseră viață, lustrele parcă-și sporiră lumina și, deodată, ca scăpate din lanț, prinseră a dănțui ambele săli, iar mai apoi și terasa.

Porniră la dans Gluharev cu poeta Tamara Polumeseaț, începu să danseze și Kvant, și Jukolov-romancierul cu o artistă de cinema în rochie galbenă. Dansau Dragunski, Cerdacci, micul Deniskin cu gigantica Navigatorul Georges, dansa frumoasa arhitectă Semeikina-Gall, pe care o ținea strâns în brațe un necunoscut în pantaloni albi de pânză groasă. Dansau ai casei și invitați, oaspeți din Moscova și de aiurea, scriitorul Iogann din Kronstadt, un oarecare Vitea Kuftik din Rostov, regizor, pare-se, cu o pecingine mare liliachie pe obraz, dănțuiau cei mai de seamă reprezentanți ai subsecției de poezie a Massolitului, adică Pavianov, Bogohulski, Sladki, Șpicikin și Adelfina Buzdeak, dansau tineri de profesie necunoscută, cu tunsură „box”, cu umeri de vată, dansa un ins foarte trecut, cu barbă, în care se încurcase o foaie de ceapă verde, iar în brațele lui se zgâlțâia o jună prăpădită, mâncată de anemie, într-o rochiță de mătase portocalie.

Scăldați în sudoare, ospătarii purtau deasupra capetelor halbele de bere aburite, urlând răgușit, cu năduf: „Faceți loc, faceți loc, vă rog!” Undeva, un glas comanda în difuzor: „Grătar caucazian o dată! Două zubrovici! Mâncărică de măruntaie!!” În același timp, vocea subțire de bărbat urla: „Haleluiah!” Bubuitul talerelor aurii ale jazului era estompat în răstimpuri de zăngănitul farfuriilor, cărora femeile de la oficiu, după ce le spălau, le dădeau drumul pe un plan înclinat drept în bucătărie. Într-un cuvânt, infern, nu alta.

La miezul nopții apăru o vedenie de iad. Pe terasă ieși un bărbat de o rară frumusețe, cu barba ca un pumnal, îmbrăcat în frac și aruncă o privire maiestuoasă în jur, ca și când și-ar fi privit domeniile. Se spunea, o spuneau misticii, că au fost timpuri când frumosul bărbat nu purta frac, ci se încingea cu un brâu lat de piele de sub care ieșeau mânerele pistoalelor, iar părul negru ca pana corbului îi era strâns cu o basma de mătase purpurie. Prin Marea Caraibilor, cică sub comanda sa, navigase un bric cu pavilion negru de doliu cu cap de mort. Dar nu-i adevărat, nu, nu! Sunt minciunile unor mistici care caută să te ademenească! Nu există pe lume nicio Mare a Caraibilor, nu navigaseră pe ea corsari îndrăzneți, nu-i urmărise nicio corvetă și nu se așternuse peste valuri fumul bătăliei. Nimic din toate astea n-a existat, nimic! Iată, există teiul pipernicit, există grilajul de fier forjat, iar dincolo de grilaj — bulevardul... Și se topește gheața în cupă, și de la masa vecină se uită niște ochi injectați ca de taur, și te cuprinde o frică... o, zei, dați-mi otravă, vreau otravă!...

Deodată însă, de la o masă, zbură cuvântul: „Berlioz!” Jazul se destrămă și se stinse, ca și când l-ar fi pocnit cineva cu pumnul. „Ce-i, ce s-a întâmplat, ce este?!” „Berlioz!!!” Și începură toți să sară de la locurile lor, să exclame, să țipe...

Da, cumplita veste a morții lui Mihail Alexandrovici stârni un val de durere. Cineva prinse a se agita, strigând că trebuie scrisă și expediată numaidecât, pe loc, o telegramă colectivă. Dar ce telegramă, ne întrebăm noi, și unde? Și pentru ce s-o trimiți? Chiar așa, pentru ce? N-are nevoie de niciun fel de telegramă cel a cărui ceafă zdrobită e strânsă acum de mâinile de cauciuc ale prosectorului, cel al cărui grumaz e împuns în clipa de față cu acele strâmbe ale profesorului! S-a dus și nu are nevoie de nicio telegramă. Totul s-a sfârșit, să nu mai aglomerăm, fără rost, telegraful!

Da, s-a dus, e mort... Bine, dar noi suntem vii! Valul de durere se stârni, ținu cât ținu și începu să scadă, să se liniștească. Unii se întoarseră chiar la mesele lor, și, la început, mai pe ascuns, apoi fățiș băură votcă și luară câte o gustărică. Nu, zău așa, la ce bun să se strice sau să rămână în farfurie chifteluțele de volaille? Cu ce-l mai putem ajuta pe Mihail Alexandrovici? Îl ajutăm cu ceva dacă rămânem flămânzi? Că doar noi n-am murit!

Bineînțeles, pianul fu încuiat cu cheia, jaziștii se împrăștiară, câțiva dintre ziariști plecară la redacțiile unde lucrau, ca să scrie necrologul. Aflară cu toții că de la morgă sosise Jeldîbin. Se instalase sus în cabinetul răposatului, și imediat porni zvonul că el îl va înlocui pe Berlioz. Jeldîbin îi chemă grabnic din restaurant pe toți cei doisprezece membri ai consiliului de conducere, și, într-o ședință fulger, ținută în cabinetul lui Berlioz, se apucară să discute problemele ce nu sufereau amânare: pavoazarea sălii cu coloane din „Casa Griboedov”, transportul corpului neînsuflețit de la morgă în această sală, accesul publicului, precum și alte probleme legate de mult prea tristul eveniment.

În vremea asta restaurantul își ducea mai departe viața nocturnă obișnuită și ar fi dus-o așa până la închidere, adică până la ora patru dimineața, dacă nu s-ar fi petrecut ceva cu totul și cu totul ieșit din comun, ceva care i-a zguduit pe oaspeții restaurantului mult mai mult decât vestea morții năprasnice a lui Berlioz.

Cei dintâi prinseră a se agita birjarii care pândeau clienții la poarta „Casei Griboedov”. S-a auzit cum unul din ei, săltându-se ușor pe capră, strigă:

— Ptiu! Ia uitați-vă numai!

După aceea, răsărită ca din pământ, lângă grilajul de fier clipi o luminiță, apoi începu să se apropie de terasă. Lumea prinse a se ridica de la mese, ațintindu-și privirea — și văzură cu toții că, odată cu luminița, spre restaurant se îndrepta o stafie albă. Când se apropie de treptele terasei, toți înmărmuriră, cu bucățile de cegă înfipte în furculiță și cu ochii holbați. Portarul, care tocmai ieșise de la garderoba restaurantului în curte să fumeze o țigară, o aruncă jos, o stinse sub călcâi și dădu să iasă în întâmpinarea stafiei, cu scopul vădit de a-i bara accesul în restaurant, dar, nu se știe din ce motiv, n-o făcu, ci se opri locului, cu un zâmbet cam nătâng.

Atunci stafia, urcând treptele, păși nestingherită pe terasă, și toți constatară că nu-i nicio stafie, ci Ivan Nikolaevici Bezdomnîi, celebrul poet.

Desculț, îmbrăcat cu o bluză rusească albă, ruptă, și cu izmene dungate, avea prinsă în piept, cu un ac de siguranță, o iconiță de hârtie reprezentând un sfânt necunoscut. În mâini, Ivan Nikolaevici ducea o lumânare de cununie, aprinsă. Pe obrazul drept avea o julitură proaspătă.

Este greu de măsurat cât de adâncă a fost tăcerea ce se înstăpâni pe terasă. În mâinile unui ospătar, halba pe care o ducea se aplecă într-o parte, și berea se prelinse pe podea.

Poetul ridică lumânarea deasupra capului, grăind cu voce tare:

— Noroc, prieteni!

După care băgă capul sub masa cea mai apropiată și exclamă abătut:

— Nu, aici nu-i!

Se auziră două glasuri. Un bas rosti necruțător:

— Gata. Delirium tremens.

Iar al doilea, un glas speriat de femeie, se întrebă:

— Cum de l-a lăsat miliția în halul ăsta pe stradă?

Auzind-o, Ivan Nikolaevici o lămuri:

— De două ori au vrut să mă rețină, la Skatertnîi și aici, pe Bronnaia, dar am tulit-o sărind gardul și, vedeți, m-am julit la obraz.

Ivan Nikolaevici ridică mâna cu lumânarea și vocifera:

— Fraților întru literatură!

(Glasul lui răgușit prinse puteri și suna acum mai înflăcărat.)

— Ascultați cu toții ce am să vă zic! A apărut! Prindeți-l, puneți mâna pe el numaidecât, altfel o să facă ravagii! Nenorociri de nedescris!

— Ce? Cum? Ce zice? Cine a apărut? izbucniră glasuri din toate părțile.

— Consultantul — răspunse Ivan —, și consultantul ăsta l-a ucis adineauri pe Mișa Berlioz la Patriarșie prudî.

Din sălile restaurantului lumea dădu năvală, și în jurul lumânării aprinse din mâna lui Ivan se strânseră cu toții buluc...

— Dați-mi voie, dați-mi voie, vorbiți mai limpede, se auzi lângă urechea lui Ivan Nikolaevici un glas încet și politicos.

— Spuneți, cum adică l-a ucis? Cine l-a ucis?

— Un consultant străin, profesor și spion, răspunse prompt Ivan, privind în jur.

— Și cum îl cheamă? îl întrebă încetișor la ureche același glas.

— Asta e! Cum îl cheamă?! strigă profund mâhnit Ivan.

— Dacă i-aș ști numele! N-am văzut bine ce scria pe cartea de vizită. Țin minte doar prima literă „W”, începe cu „W” numele lui. Ce nume începe oare cu „W”? se întrebă el. Își duse palma la frunte și deodată începu să mormăie:

— We, we, we, wi, wa... Waschner? Wagner? Weiner? Wegner? Winter?

Încordat la culme, simți cum i se zburlește părul din cap.

— Wulf? îl ajută, miloasă, o femeie.

Ivan se înfurie.

— Toanto! țipă el, căutând-o pe femeie cu privirea.

— Ce-are a face aici Wulf? N-are Wulf nicio vină. Wo, Wa... Nu, așa n-am să-mi aduc aminte. Uitați ce e, cetățeni... telefonați chiar acum la miliție să se trimită cinci motociclete cu mitraliere pentru prinderea profesorului. Și nu uitați să spuneți că nu e singur, mai sunt doi cu el: unul lung, cadrilat, cu pince-nez-ul crăpat și un motan negru, gras. Iar eu, până una-alta, am să fac percheziție la „Griboedov”, presimt că aici e.

Ivan începu să se agite, îi îmbrânci pe cei din jur, flutură lumânarea mânjindu-se tot de ceară, se uită pe sub mese. Atunci, cineva strigă: „Un medic!” și o față blândă, cărnoasă, rasă și îmbuibată, cu ochelari în ramă de baga, răsări lângă Ivan.

— Tovarășe Bezdomnîi — începu fața cu glas solemn —, liniștește-te. Ești zguduit de moartea lui Mihail Alexandrovici pe care l-am iubit cu toții, adică a lui Mișa Berlioz. O înțelegem prea bine. Ai nevoie de liniște. Îndată tovarășii or să te ducă până la patul dumitale și ai să te liniștești.

— Ascultă — îl întrerupse rânjind Ivan —, tu nu înțelegi că profesorul trebuie prins? Ce mă tot bați la cap cu prostiile tale! Cretinule!

— Tovarășe Bezdomnîi, dar se poate să-mi vorbești astfel? ripostă fața cea săritoare, înroșindu-se, dându-se înapoi de-a-ndăratelea și căindu-se că s-a băgat în istoria asta.

— Uite, cu tine se poate, i-o întoarse cu o ură mocnită Ivan Nikolaevici.

Chipul i se schimonosi de furie, mută repede lumânarea din mâna dreaptă în mâna stângă, își făcu vânt și pocni fața cea săritoare drept peste ureche.

Atunci le dădu prin minte celor din jur să se repeadă la Ivan; și se repeziră. Lumânarea se stinse, iar ochelarii ce săriră de pe nasul acelei fețe fură călcați în picioare, cât ai clipi. Ivan scoase un răcnet războinic, cumplit, ce se auzi chiar și pe bulevard, stârnind curiozitatea trecătorilor, și porni să se apere. Vesela zăngănea căzând de pe mese, femeile țipau, în timp ce ospătarii îl legau pe poet cu ștergare, la garderobă se consumă următorul dialog între fostul comandant de bric și portar:

— N-ai văzut că e în izmene? întrebă rece piratul.

— Bine, Archibald Archibaldovici — ripostă portarul, care o băgase pe mânecă —, dar cum puteam să nu-i dau drumul, dacă dumnealui este membru al Massolitului?

— N-ai văzut că e în izmene? repetă piratul.

— Iertați-mă, Archibald Archibaldovici — se scuza portarul, stacojiu la față. — Ce puteam face? Înțeleg și eu atâta lucru, pe terasă ședeau doamnele...

— Doamnele n-au niciun amestec, doamnelor le este indiferent, nu se lăsă piratul, sfredelindu-l literalmente cu privirea.

— Dar miliției nu-i este indiferent! Un om în izmene poate circula pe străzile Moscovei numai într-un singur caz: dacă merge însoțit de reprezentanții miliției, și anume, cu o singură destinație — secția de miliție! Iar tu, ca portar, trebuie să știi că, văzând un om în halul ăsta, ai datoria să dai imediat semnalul de alarmă. Auzi?! Tu auzi ce se petrece pe terasă?

Portarul, înnebunit, auzi venind de pe terasă un bubuit, zăngănit de farfurii și de pahare sparte, țipete de femei.

— Ei, ce să-ți fac acum pentru una ca asta? întrebă piratul.

Obrazul portarului căpătă culoarea unui bolnav de tifos, iar ochii priveau fix, plini de groază. I se păru că părul negru al piratului, acum pieptănat cu cărare, e acoperit cu o mătase roșie ca focul. Dispăruseră plastronul și fracul, și din cingătoarea de piele se ivi mânerul unui pistol. Portarul se și închipui spânzurat de vergeaua gabiei mici, își văzu cu ochii propria sa limbă scoasă afară, și capul prăvălit fără viață pe umăr, ba auzi chiar plescăitul valurilor dincolo de bord. Portarului i se muiară genunchii și atunci piratului i se făcu milă de el și își stinse privirea sfredelitoare.

— Bagă de seamă, Nikolai, te iert pentru ultima dată! N-avem nevoie de astfel de portari la restaurant, nici pe gratis! Intră mai bine paznic la biserică.

După ce spuse aceasta, fostul comandant dădu comanda, precis, clar, rapid:

— Să vină Pantelei din oficiu. Un milițian. Proces-verbal. O mașină. La spitalul de nebuni.

Și adăugă:

— Fluieră!

Peste un sfert de ceas, publicul uluit la culme (nu numai cel din restaurant, ci și cel de pe bulevard, și din casele cu ferestre dând spre grădina restaurantului) văzu cum Pantelei, portarul, un milițian, un ospătar și poetul Riuhin scoteau pe poarta „Casei Griboedov” pe un tânăr înfășurat ca o păpușă, care, plângând amar, scuipa, străduindu-se să-l nimerească anume pe Riuhin, și țipa ca din gură de șarpe:

— Canalie!... Canalie ce ești!

Șoferul unui autocamion, cu o expresie de furie pe față, dădu drumul la motor. Alături, un birjar își înfierbânta calul și, lovindu-l cu frâul liliachiu peste crupă, strigă:

— Uite că merge și un cal iute! Am mai dus eu clienți la spitalul de nebuni!

Mulțimea din jur vuia, comentând evenimentul nemaivăzut, într-un cuvânt, un scandal oribil, scârbos, ispititor, o porcărie, nu alta, un scandal care se potoli numai atunci când camionul se urni din poarta „Casei Griboedov”, ducându-i cu el pe nefericitul Ivan Nikolaevici, pe milițian, pe Pantelei și pe Riuhin.