Capitolul XXVII

Sfârșitul apartamentului 50

Când Margareta ajunse la ultimele cuvinte ale capitolului: „... Astfel întâmpină Pilat din Pont, al cincilea procurator al Iudeii, zorii zilei de cincisprezece a Nisanului” — se făcuse dimineață.

În curte, prin ramurile sălciilor și teilor, vrăbiile își duceau conversația lor matinală, veselă și agitată.

Margareta se ridică din fotoliu, își întinse mădularele și abia atunci își dădu seama cât de istovit îi era trupul și ce somn îi era. Curios lucru — în sufletul ei nu se petrecuse nicio schimbare. Gândurile îi erau limpezi, nu se simțea defel zguduită de faptul că petrecuse noaptea într-un chip atât de miraculos. Nu o tulburau amintirile legate de participarea sa la balul Satanei, nici faptul că printr-o minune maestrul se afla din nou alături de ea, că romanul a renăscut din cenușă și că toate au revenit la locurile lor în subsolul din ulicioară, de unde fusese izgonit denunțătorul Aloizi Mogarîci. Într-un cuvânt, relațiile ei cu Woland nu au atras după sine nicio neplăcere de ordin psihic. Totul era firesc, ca și când altfel nici n-ar fi putut să fie.

Intră în odaia vecină și, văzând că maestrul doarme adânc și liniștit, stinse lampa de birou, care ardea fără rost, și se întinse pe un divan îngust, așezat lângă peretele opus și acoperit cu un cearșaf vechi, rupt. Peste un minut, adormi, și, în dimineața aceea, nu avu niciun fel de vise. Camerele din subsol erau cufundate în tăcere, tăcută era și căsuța proprietarului și aceeași adâncă tăcere domnea în ulicioara dosnică.

În acest timp însă, adică în zorii zilei de sâmbătă, un etaj întreg al unei instituții din Moscova era în picioare, iar ferestrele acestei clădiri care dădeau spre o piață întinsă, asfaltată, pe care o curățau cu perii niște mașini speciale înaintând încet cu huruit, erau scăldate din belșug într-o lumină vie, care tăia lumina soarelui ivit la orizont.

Toți cei care lucrau la acel etaj erau ocupați cu anchetarea afacerii Woland, și lămpile arseseră toată noaptea în zece birouri.

De fapt însă, totul devenise limpede din ajun — de vineri, când a trebuit să fie închis Teatrul de varietăți, drept urmare a dispariției administrației teatrului și a scandaloaselor scene care s-au desfășurat în ziua precedentă, în timpul renumitei ședințe de magie neagră. Necontenit, fără pic de răgaz, la etajul acela treaz soseau materiale noi. Acum anchetatorilor însărcinați cu cercetarea ciudatului caz, care mirosea evident a forță necurată, cu un adaos de trucuri pe bază de hipnoză și care vădea un flagrant aspect penal, le revenea misiunea de a închega într-un singur tot variatele și încâlcitele evenimente petrecute în diferitele colțuri ale Moscovei.

Cel dintâi care a fost nevoit să viziteze etajul lipsit de somn, scăldat în lumini electrice, fu Arkadi Apollonovici Sempleiarov, președintele comisiei acustice.

Vineri după-masă, în apartamentul lui, ce se află lângă podul Kamennîi, sună telefonul și o voce de bărbat ceru să vorbească cu Arkadi Apollonovici. Consoarta acestuia, care ridicase receptorul, răspunse sumbru că Arkadi Apollonovici nu se simte bine, că s-a culcat să doarmă și nu poate veni la telefon. Totuși Arkadi Apollonovici a trebuit să vină la telefon. La întrebarea cine dorește să vorbească cu Arkadi Apollonovici, vocea din telefon răspunse foarte scurt cine și de unde e.

— O secundă... imediat... un minut... — bâigui consoarta președintelui comisiei acustice, de obicei extrem de îngâmfată, și zbură ca o săgeată în dormitor, să-l ridice pe Arkadi Apollonovici din pat, unde zăcea resimțind chinuri de iad la amintirea ședinței de magie neagră din ajun și a scandalului din noaptea trecută, care a însoțit izgonirea din apartament a nepoatei lui din Saratov.

E drept, nu chiar într-o secundă, dar nici într-un minut, ci într-un sfert de minut, Arkadi Apollonovici, cu un singur papuc, pe piciorul stâng, numai în lenjerie de corp, era lângă telefon și murmura:

— Da... eu sunt... Vă ascult, vă ascult...

Consoarta lui, uitând în acele clipe toate crimele oribile împotriva fidelității conjugale, cu care fusese prins nefericitul Arkadi Apollonovici, se iți în ușa coridorului, avântând papucul în aer și șoptind:

— Papucul... pune-ți papucul, că răcești la picioare.

La care, Arkadi Apollonovici, alungând-o cu piciorul gol și făcându-i ochi fioroși, bălmăjea în telefon:

— Da, da, da, cum să nu, înțeleg... Plec imediat.

Toată seara Arkadi Apollonovici o petrecu la etajul unde avea loc ancheta.

Discuția se dovedi apăsătoare, o discuție dintre cele mai neplăcute, întrucât a trebuit să povestească cu toată sinceritatea nu numai ce știa despre spectacolul acela infect și despre încăierarea din lojă, dar, concomitent, fapt care se dovedi cu adevărat necesar, și despre Milița Andreevna Pokobatko din strada Elohovskaia, și despre nepoata din Saratov, și despre multe altele care îi pricinuiau chinuri nemaipomenite bietului Arkadi Apollonovici.

Se înțelege de la sine că depozițiile lui Arkadi Apollonovici — un om instruit și cult, martor al revoltătorului spectacol, un martor cu scaun la cap, calificat, care i-a descris cât se poate de exact atât pe magicianul misterios cu mască pe față, cât și pe cei doi ticăloși, asistenții lui, și care a reținut atât de bine că pe magician îl chema Woland — au făcut să înainteze considerabil ancheta. Confruntarea însă a depozițiilor lui Arkadi Apollonovici cu depozițiile altora, printre care unele doamne care au avut de suferit de pe urma reprezentației (doamna în lenjerie de culoare violetă, care l-a uluit pe Rimski și, vai, multe altele), cât și a curierului Karpov, care fusese trimis la apartamentul 50 din strada Sadovaia, a stabilit imediat locul unde trebuia căutat vinovatul tuturor acestor tărășenii.

În apartamentul 50 se făcuseră repetate descinderi și nu numai că fusese cercetat în mod extrem de minuțios, dar până și pereții lui au fost ciocăniți, iar coșurile de la cămine verificate în căutare de ascunzători secrete. Toate aceste măsuri însă nu au dus la niciun rezultat și niciuna din descinderi nu a putut dezvălui prezența cuiva acolo, deși era absolut evident că apartamentul este locuit; în ciuda faptului că toate persoanele care într-un fel sau altul aveau menirea să se ocupe de artiștii străini aflați în turneu la Moscova afirmau în mod hotărât și categoric că niciun fel de profesor de magie neagră cu numele Woland nu există și nici nu poate fi în capitală.

Absolut nicăieri nu fusese înregistrat la sosire, nimănui nu-i prezentase pașaportul sau alte documente, contracte sau convenții și nimeni nu auzise de el! Kitaițev, șeful secției de programe a comisiei de spectacole, se jura pe ce are mai scump că Stepan Lihodeev, dispărutul, nu-i trimisese spre aprobare niciun fel de program de reprezentație al vreunui Woland și că nu fusese anunțat prin niciun telefon de sosirea numitului. Așadar, el, Kitaițev, nu pricepe defel și habar n-are cum de a putut Stepan să admită o astfel de reprezentație la „Varietăți”. Când i s-a spus însă că Arkadi Apollonovici l-a văzut cu propriii lui ochi pe acest magician la spectacol, Kitaițev se mulțumi să-și desfacă neputincios brațele și să ridice ochii spre cer. Și după ochii lui Kitaițev se putea vedea și afirma cu tărie că omul acesta este pur ca un cristal.

Era acel Prohor Petrovici, președintele Comisiei centrale de spectacole...

Și fiindcă veni vorba, cum a intrat miliția în biroul lui, Prohor Petrovici s-a reîntors imediat în costumul său, spre nemaipomenita bucurie a Annei Riceardovna și spre marea nedumerire a miliției, deranjată fără motiv.

Trebuie să adăugăm că, reîntorcându-se și băgându-se în costumul său cenușiu cu dungi, Prohor Petrovici a aprobat absolut toate rezoluțiile pe care costumul le pusese în timpul scurtei sale absențe.

... Așadar, același Prohor Petrovici, în modul cel mai hotărât, habar n-avea despre niciun fel de Woland.

Vreți, nu vreți, dar ieșea ceva de necrezut: mii de spectatori, tot complexul de la „Varietăți”, în sfârșit Sempleiarov Arkadi Apollonovici, un om cum nu se poate mai instruit, toți îl văzuseră pe acest mag, ca și pe blestemații lui asistenți, dar, în același timp, nu exista nicio posibilitate să-i găsești undeva. Ce s-a întâmplat, permiteți-mi să vă întreb: l-a înghițit pământul imediat după dezgustătoarea ședință de magie neagră sau, după cum afirmă unii, nici nu a fost la Moscova? Dar dacă admitem prima variantă, rezultă, fără doar și poate, că atunci când l-a înghițit pământul, el a luat cu sine tot capul administrației Teatrului de varietăți, iar dacă o admitem pe a doua, nu reiese cumva că însăși administrația teatrului nefast, săvârșind premergător vreo porcărie (amintiți-vă numai geamul spart în biroul lui Rimski și purtarea lui As de caro!), a dispărut fără urmă din Moscova?

Trebuie să-i recunoaștem meritul celui ce conducea ancheta penală. Rimski, care dispăruse, fusese găsit cu o viteză uluitoare. A fost de ajuns să se confrunte comportarea lui As de caro, lângă stația de taxiuri din fața cinematografului, cu unele indicii legate de timp, cum ar fi, de exemplu, ora la care s-a terminat reprezentația și momentul în care ar fi putut să dispară Rimski, pentru ca imediat să se expedieze o telegramă la Leningrad. Peste o oră, sosi răspunsul (vineri spre seară) cum că Rimski a fost descoperit în camera 412 a hotelului „Astoria”, la etajul patru, alături de camera în care se instalase responsabilul de repertorii al unui teatru din Moscova, aflat tocmai atunci în turneu la Leningrad, aceeași cameră care, după cum se știe, avea mobila de culoare cenușiu-albastră, ornată cu auriu, și o baie de toată frumusețea.

Rimski, găsit în dulapul de haine din camera 412 a hotelului „Astoria”, a fost supus unui interogatoriu chiar acolo, la Leningrad. După care, la Moscova a sosit o telegramă anunțând că directorul financiar Rimski se găsește într-o stare de totală iresponsabilitate, că la toate întrebările nu dă răspunsuri judicioase sau poate nu vrea să le dea și că nu cere decât un singur lucru: să fie ascuns într-o cameră blindată, prevăzută cu pază înarmată. De la Moscova, printr-o telegramă, s-a ordonat ca Rimski să fie adus în capitală, sub pază, drept care Rimski a și plecat vineri, păzit, cu trenul de seară.

Tot vineri, spre seară, au dat și de urma lui Lihodeev. În toate orașele fuseseră trimise telegrame cerându-se informații despre el. Din Ialta a sosit răspunsul cum că Lihodeev trecuse pe acolo, dar că a plecat cu un avion spre Moscova.

Singura urmă care n-a putut fi depistată era urma lui Varionuha. Celebrul administrator de teatru, cunoscut literalmente de întreaga populație a Moscovei, dispăruse de parcă l-ar fi înghițit pământul.

În același timp, anchetatorii fuseseră nevoiți să se ocupe și de întâmplările petrecute în alte părți ale Moscovei, în afara Teatrului de varietăți. A trebuit să fie soluționat neobișnuitul caz al funcționarilor care cântau „Slăvită mare” (apropo de asta, profesorul Stravinski a reușit să-i readucă la starea normală după vreo două ore de corvoadă, făcându-le niște injecții subcutanate), cazurile cetățenilor care au prezentat unor persoane sau diverselor instituții dracu știe ce bazaconii în loc de bancnote, precum și cazurile persoanelor care au suferit daune de pe urma schimbării unor asemenea bani.

Dar e de la sine înțeles că cel mai neplăcut, cel mai scandalos și mai de nerezolvat dintre toate cazurile a fost răpirea capului defunctului literat Berlioz, direct din sicriul expus în sala „Griboedov”, fapt petrecut ziua-n amiaza mare.

Cei doisprezece oameni care efectuau ancheta culegeau ca pe o andrea ochiurile blestemate ale acestei afaceri complicate, răspândite în întreaga Moscova.

Unul dintre anchetatori sosi la clinica profesorului Stravinski și ceru să i se prezinte în primul rând lista persoanelor care fuseseră internate în ultimele trei zile. În felul acesta au fost găsiți Nikanor Ivanovici Bosoi și nefericitul prezentator căruia răufăcătorii încercaseră să-i smulgă capul. De altfel, personajele acestea n-au reținut prea mult atenția anchetei. Acum era lesne de stabilit că aceștia doi au căzut victimă uneia și aceleiași bande conduse de același mag misterios. În schimb, Ivan Nikolaevici Bezdomnîi i-a trezit anchetatorului un interes deosebit.

Ușa camerei 117, în care locuia Ivanușka, s-a deschis în seara de vineri, și în prag apăru un bărbat tânăr, cu fața rotundă, liniștit, plăcut și blând, care nu semăna defel cu un anchetator, cu toate că era unul dintre cei mai buni anchetatori din Moscova. Acesta văzu un tânăr întins în pat, palid și tras la chip, cu niște ochi în care se citea o lipsă de interes față de tot ce se petrecea în preajmă, niște ochi care ba se îndreptau undeva în depărtare, dincolo de tot ce se afla în jur, ba se interiorizau. Anchetatorul s-a prezentat cu blândețe, zicând că a trecut pe la Ivan Nikolaevici ca să stea de vorbă cu el despre întâmplările petrecute alaltăseară la Patriarșie prudî.

Vai, cât ar fi triumfat Ivan dacă anchetatorul ar fi venit la el mai devreme, măcar în noaptea dinspre joi, când Ivan încercase cu atâta furie și aprindere să se facă ascultat în legătură cu cele petrecute la Patriarșie prudî! Acum visul lui de a ajuta la prinderea consultantului se împlinise, nu mai avea nevoie să alerge după nimeni, veniseră ei la dânsul, anume ca să-i asculte relatarea celor întâmplate miercuri, seara.

Dar, vai, Ivanușka se schimbase cu totul în timpul scurs din clipa morții lui Berlioz; era gata să răspundă prompt și politicos la toate întrebările anchetatorului, dar în privirea și în glasul lui se simțea indiferența. Soarta lui Berlioz nu-l mai tulbura pe poet.

Înainte de a sosi anchetatorul, Ivanușka dormita întins în pat, și prin fața lui se perindau tot soiul de vedenii. Astfel i se năzări un oraș ciudat, de neînțeles, inexistent, cu blocuri de marmură, colonade sculptate, cu acoperișuri strălucind în soare, cu turnul lui Antonius negru, sumbru și nemilos, cu un palat pe colina vestică, scufundat până aproape de acoperiș în verdeața luxuriantă a unei grădini tropicale, cu statui de bronz care, arzând în lumina apusului, se înălțau deasupra acestei grădini; văzu defilând pe sub zidurile orașului străvechi centuriile romane ferecate în zale.

Prin negura somnului, în fața lui Ivan se ivi un om stând nemișcat într-un jeț, cu obrazul ras, palid, galben, nervos și obosit, un om într-o mantie albă cu căptușeală sângerie, care privea cu ură spre grădina bogată, în care se simțea străin. Mai vedea un munte galben, pleșuv, în vârful căruia se aflau niște stâlpi cu drugi de lemn țintuiți transversal, pe care nu mai era nimeni.

Cele petrecute însă la Patriarșie prudî încetaseră să-l mai preocupe pe poetul Ivan Bezdomnîi.

— V-aș ruga să-mi spuneți, Ivan Nikolaevici, la ce distanță vă aflați dumneavoastră de portița turnantă, atunci când Berlioz a căzut sub tramvai?

Un zâmbet nepăsător, abia perceptibil, apăru pe buzele lui Ivan, și acesta răspunse:

— Eram departe.

— Dar omul acela în haine cadrilate se afla chiar lângă portița turnantă?

— Nu, ședea în apropiere, pe o bancă.

— Sunteți sigur că nu s-a apropiat de portiță în clipa când a căzut Berlioz?

— Sunt sigur. Nu s-a apropiat. Ședea tolănit.

Aceste întrebări au fost ultimele pe care le-a mai pus anchetatorul. Apoi s-a ridicat, i-a întins mâna lui Ivanușka, urându-i grabnică însănătoșire și exprimându-i speranța că în curând va avea din nou prilejul să-i citească versurile.

— Nu — îi răspunse încet Ivan — n-am să mai scriu versuri.

Anchetatorul schiță un zâmbet politicos și-și permise să exprime certitudinea că poetul se află în prezent într-o stare oarecum depresivă, dar că toate acestea vor trece curând...

— Nu — îi răspunse din nou Ivan, ocolind privirea anchetatorului și uitându-se departe spre orizontul care se stingea — n-o să-mi treacă niciodată. Versurile pe care le-am scris erau niște versuri proaste; abia acum mi-am dat seama.

Anchetatorul îl părăsi pe Ivanușka de la care obținuse un material extrem de prețios. Urmărind firul evenimentelor, de la capăt spre început, s-a reușit în cele din urmă să se ajungă la izvorul de la care au purces toate. Anchetatorul nu se îndoia de faptul că aceste evenimente au început odată cu crima de la Patriarșie. Indiscutabil că nici Ivanușka și nici acel individ cadrilat nu l-au împins sub tramvai pe nefericitul președinte al Massolit-ului; fizicește, cum s-ar spune, căderea lui sub roțile tramvaiului n-a fost provocată de nimeni. Dar anchetatorul era convins că Berlioz s-a aruncat sub tramvai (sau a căzut sub el) sub acțiunea hipnozei.

Într-adevăr, se strânseseră suficiente date și se cunoștea de pe acum cine și unde trebuie căutat.

Din nefericire însă, era absolut cu neputință să prinzi pe careva. Repetăm, nu încape îndoială că în apartamentul 50, fie el de trei ori blestemat, locuia cineva. Din când în când, din acest apartament răspundea la apelurile telefonice când o voce hodorogită, când una fornăită, uneori se deschidea câte o fereastră, ba, mai mult, se auzeau din el sunete de patefon. Dar, cu toate acestea, ori de câte ori se făceau descinderi în apartament, nu era găsit absolut nimeni. Și au fost acolo nu o dată, și la diferite ore din cele douăzeci și patru. Și nu numai atât, prin apartament au trecut și cu o plasă, controlând toate colțurile. Apartamentul era suspectat de multă vreme. Se supraveghea nu numai drumul care ducea în curte prin spațiul de sub poartă, dar și ușa din dos, ba mai mult, a fost pusă o pază și pe acoperiș, lângă coșurile pe care ieșea fumul. Orice s-ar spune, apartamentul 50 le dădea de furcă și nimic nu se putea întreprinde în acest sens.

Lucrurile au continuat astfel până la miezul nopții spre sâmbătă, când baronul Meigel, îmbrăcat în haine de seară și purtând pantofi de lac, s-a îndreptat solemn spre apartamentul 50 în calitate de musafir. S-a auzit cum cineva i-a deschis baronului, spre a-i permite să intre. Exact la zece minute după aceea, fără să se mai sune, se efectua o descindere, însă nu numai că stăpânii apartamentului lipseau, dar, lucru cu totul ieșit din comun, nu s-a descoperit nici urmă de baron Meigel.

Așadar, după cum am mai spus, lucrurile au durat în felul acesta până în zorii zilei de sâmbătă, când s-au adăugat date noi și foarte interesante. Pe aeroportul din Moscova a aterizat un avion de călători, cu șase locuri, sosit din Crimeea. Printre alți pasageri a coborât din el un pasager ciudat. Era un cetățean tânăr, cu o barbă țepoasă crescută sălbatic, nespălat de trei zile, cu ochii înroșiți și speriați, fără bagaj și cu o îmbrăcăminte întrucâtva stranie. Purta o căciulă mare de blană, un cojoc îmbrăcat peste cămașa de noapte și papuci de casă, din piele albastră, nou-nouți, de-abia cumpărați. În clipa când s-a dezlipit de scara pe care coborâse din avion, cineva s-a și apropiat de el. Cetățeanul fusese așteptat și, după un timp oarecare, în fața comisiei de anchetă apăru Stepan Bogdanovici Lihodeev, neuitatul director al Teatrului de varietăți, furnizând noi date. Acum devenise clar că Woland pătrunsese la „Varietăți” sub înfățișarea unui artist, că l-a hipnotizat pe Stepan Lihodeev, iar apoi a reușit să-l azvârle afară din Moscova, la cine știe câți kilometri distanță. În felul acesta, materialul anchetei se mai îmbogăți, dar situația nu se ușura defel, ci, dimpotrivă, deveni mai anevoioasă, întrucât era limpede că a pune mâna pe o persoană care face glume de felul aceleia căreia îi căzuse victimă Stepan Bogdanovici nu era o treabă deloc simplă. Între altele, Lihodeev, la propria sa cerere, fusese închis într-o celulă în care se bucura de securitate deplină, iar în fața comisiei de anchetă apăru Varionuha, arestat cu puțin înainte, în locuința sa, unde se întorsese după o absență de aproape două zile și două nopți, timp în care nu se știuse nimic de el.

Cu toată promisiunea dată lui Azazello de a nu mai minți, administratorul a început prin a cârpi tot o minciună. Deși, la drept vorbind, nu-l putem condamna prea aspru pentru asta. De fapt, Azazello i-a interzis să mintă și să răspundă obraznic la telefon, or, în cazul de față, administratorul nu discuta prin intermediul acestui aparat. Ferindu-și privirea, Ivan Savelievici declară că în ziua de joi se îmbătase de unul singur în biroul său de la „Varietăți”, după care a plecat undeva, dar încotro, nu ține minte, apoi a mai băut un pahar, dar unde, nu ține minte, s-a tăvălit pe undeva pe sub gard, dar unde anume — nici asta n-o ține minte. Numai după ce administratorului i s-a pus în vedere că prin comportarea sa prostească, absurdă, pune piedici într-o anchetă importantă și că pentru asta, bineînțeles, va fi tras la răspundere, Varionuha izbucni în lacrimi și mărturisi în șoaptă, cu glas tremurat, aruncând priviri speriate în toate părțile, că numai și numai de frică a mințit, că se teme de răzbunarea bandei lui Woland în mâinile căreia fusese și că roagă, imploră, că nu are altă dorință decât să fie încuiat într-o cameră blindată.

— Ptiu, fir-ar al naibii! Toți se agață de camera asta blindată! — mormăi pe sub nas unul din anchetatori.

— Ticăloșii ăia au băgat o spaimă grozavă în ei, spuse cel care-l vizitase pe Ivanușka.

Îl liniștiră pe Varionuha cât se pricepură mai bine, dându-i-se asigurări că îl vor păzi și fără cameră blindată; totodată, constatară că omul nu băuse niciun fel de „pahar” pe sub gard, ci că fusese bătut de doi indivizi dintre care unul cu colți și roșcovan, iar celălalt un grăsan.

— Aha-a, aha, semăna cu un motan?

— Da, da, da, șopti administratorul, înmărmurit de spaimă și, furișând priviri în jur, dădu noi amănunte asupra felului în care fusese ținut aproape două zile în apartamentul 50, nevoit să servească drept vampir și momeală, și cum era cât pe ce să devină pricina pieirii directorului financiar Rimski...

Între timp fu introdus Rimski, pe care-l aduseseră cu trenul din Leningrad. Dar bătrânul acesta cu părul alb ca neaua, tremurând de frică și cu mintea rătăcită, în care era foarte greu să-l recunoști pe fostul director financiar, nu voia pentru nimic în lume să spună adevărul și se dovedi extrem de încăpățânat în această privință. Rimski pretindea că nu văzuse în noaptea aceea la fereastra biroului său pe nicio Hella și nici pe Varionuha, ci pur și simplu i s-a făcut rău și, în neștire, a plecat la Leningrad. Inutil să mai adăugăm că directorul financiar, bolnav de-a binelea, și-a încheiat depoziția cu rugămintea de a fi și el închis într-o cameră blindată.

Annușka fu arestată pe când încerca să strecoare casieriței de la magazinul universal de pe Arbat o bancnotă de zece dolari. Spusele Annușkăi despre oamenii care ieșeau în zbor prin fereastra casei de pe Sadovaia și despre potcovioara pe care ea, Annușka, a ridicat-o de jos pentru a o duce la miliție fură ascultate cu atenție.

— Potcovioara era într-adevăr de aur, cu briliante? — fu întrebată Annușka.

— Tocmai eu să nu recunosc un briliant! — răspunse Annușka.

— Dar ți-a dat el bancnota de zece ruble, după cum susții dumneata?

— Eu să nu știu ce-i aia o bancnotă de zece ruble! — răspunse Annușka.

— Atunci, când s-au transformat în dolari?

— Nu știu nimic de dolari, n-am văzut niciun fel de dolari — răspunse pițigăiat Annușka. — Era dreptul meu. Am căpătat o recompensă din care voiam să-mi cumpăr niște stambă.

Și pe loc începu să înșire vrute și nevrute, cum că ea nu răspunde pentru conducerea blocului care a prăsit la etajul patru pe necuratul, din pricina căruia nu e chip să trăiască omul liniștit.

La aceste cuvinte, anchetatorul începu să agite enervat tocul pe sub nasul Annușkăi și, întrucât femeia îi plictisise de-a binelea pe toți, îi completă un bilet de ieșire, verde, după care, spre satisfacția tuturor, Annușka dispăru din clădire.

Urmară apoi, unul după altul, un șir întreg de oameni, printre care și Nikolai Ivanovici, chiar atunci arestat, numai din prostia nevestei sale geloase, care anunțase miliția în zorii zilei că bărbatul ei a dispărut. Comisia de anchetă nu fu prea uimită atunci când Nikolai Ivanovici a întins pe masă adeverința dată în batjocură, din care rezulta că-și petrecuse timpul la balul dat de Satana. În relatările sale despre felul cum o cărase prin văzduh în spinare pe fata din casă a Margaretei Nikolaevna, în pielea goală, undeva la dracu-n praznic, ca să facă baie în râu, și despre apariția anterioară acestei plimbări, în fereastra apartamentului, a Margaretei Nikolaevna, goală și ea, Nikolai Ivanovici s-a îndepărtat nițeluș de la adevăr. Astfel, de pildă, nu găsi necesar să pomenească faptul că intrase în dormitor, în mână cu cămășuța aruncată pe geam, și că o numise pe Natașa Venus. Din spusele lui, reieșea că Natașa a ieșit în zbor pe fereastră, l-a încălecat și l-a mânat afară din Moscova.

— În fața forței, am fost nevoit să mă supun, mărturisi Nikolai Ivanovici și încheie cu rugămintea de a nu se sufla niciun cuvânt despre toate acestea consoartei lui, ceea ce i s-a și făgăduit.

Din depozițiile lui Nikolai Ivanovici s-a putut stabili că Margareta Nikolaevna, ca și Natașa, femeia ei de serviciu, au dispărut fără urmă. S-au luat măsuri pentru găsirea lor.

Astfel ancheta, care nu încetase nicio clipă, a intrat în dimineața zilei de sâmbătă. Între timp, în oraș se iscau și se răspândeau fel și fel de zvonuri nemaipomenite, în care o infimă parte de adevăr era înzorzonată cu cele mai gogonate minciuni. Se spunea cum că la „Varietăți” avusese loc o reprezentație, după care cele două mii de spectatori au zbughit-o în stradă, așa cum îi făcuse mama, că fusese descoperită pe strada Sadovaia o imprimerie clandestină de bancnote false de tip vrăjitoresc, că o bandă oarecare a capturat cinci administratori din sectorul distracțiilor, dar că miliția i-ar fi descoperit imediat pe toți, și multe altele pe care ți-e și silă să le repeți.

Între timp, se apropie ora prânzului, și, în încăperea unde se desfășura ancheta, sună telefonul. Din strada Sadovaia se comunica cum că în blestematul apartament au apărut din nou semne de viață. Cineva dinăuntru a deschis ferestrele, în locuință se aud acorduri de pian și voci cântând, iar pe pervazul ferestrei a fost văzut un motan negru, încălzindu-se la soare.

Pe la ora patru a acelei zile agitate, un grup mare de bărbați în civil au coborât din trei automobile, oprite la o oarecare distanță de clădirea cu nr. 302 bis din strada Sadovaia. Numerosul grup s-a despărțit în două, dintre care unul a trecut prin gang în curte direct spre ușa a șasea, iar al doilea a deschis o ușiță de obicei zăvorită, ce ducea spre intrarea de serviciu, și ambele grupuri au început să urce pe scări diferite spre apartamentul cu pricina.

În acest timp, Azazello și Koroviev, acesta din urmă în ținută obișnuită și nu în fracul lui de gală, ședeau în sufrageria apartamentului, fiind pe terminate cu masa de prânz. Woland, după obiceiul său, se afla în dormitor, cât despre motan, nu-i știa nimeni cărările. Judecând însă după zăngănitul cratițelor, care se auzea din bucătărie, se putea admite că Behemoth se afla tocmai acolo, făcând pe nebunul, ca de obicei.

— Ce o fi cu pașii ăștia de pe scară? — întrebă Koroviev, agitând lingurița în ceașca de cafea neagră.

— Vin să ne aresteze, răspunse Azazello și dădu pe gât un păhărel de coniac.

— Aha, da... Bun... făcu Koroviev.

Cei care urcau scara principală ajunseseră între timp pe palierul etajului patru: acolo, doi instalatori trebăluiau pe lângă radiatorul caloriferului. Cei care urcau schimbară câteva priviri semnificative cu instalatorii.

— Toată lumea e acasă, șopti unul dintre instalatori, lovind cu ciocanul într-o țeavă.

Atunci, cel care pășea în față scoase, fără să se mai ascundă, un mauser negru de sub palton, iar un altul, care mergea alături de el, șperaclele. În general, cei care se îndreptau spre apartamentul 50 erau echipați cu tot dichisul. Doi dintre ei aveau în buzunar niște plase subțiri, de mătase, care se desfășurau cu ușurință, al treilea un arcan, iar al patrulea, niște măști de tifon și fiole cu cloroform.

Într-o secundă, ușa de la intrare în apartamentul cu bucluc fu deschisă, și primul grup se trezi în vestiar, iar ușa din bucătărie, care pocnise în aceeași clipă, dovedi că și al doilea grup, urcat pe scara de serviciu, sosise la timp.

De data aceasta, chiar dacă nu total, într-o anumită măsură succesul era vădit. Oamenii s-au răspândit neîntârziat prin toate odăile, dar n-au găsit nicăieri nici țipenie; în schimb, în sufragerie, pe masă, se vedeau resturile unui prânz, fără îndoială de curând părăsit, iar în salon, pe prichiciul șemineului, lângă o carafă de cristal, ședea un uriaș motan negru care ținea în labe un primus.

Un răstimp destul de îndelungat cei intrați îl priviră pe motan fără a scoate un sunet.

— Hm, hm... Într-adevăr e grozav... — șopti unul dintre ei.

— Nu fac pozne, nu mă leg de nimeni, repar primusul și atâta tot — rosti motanul încruntat, pe un ton ostil. — În plus, socot de datoria mea să vă previn că pisica este un animal străvechi și tabu.

— Impecabilă punere în scenă, șopti unul din cei sosiți, în timp ce altul rosti tare și răspicat:

— Hai, motan tabu și ventriloc, ia poftește încoace!

O plasă se desfășură în văzduh, dar cel care o aruncase, spre cumplita uimire a tuturor, dădu greș și prinse doar carafa de cristal care se prăbuși zăngănind și se făcu țăndări.

— Unu la zero! — urlă motanul. — Ura!

Și imediat, punând la o parte primusul, scoase de la spate un browning. Îl îndreptă într-o clipă asupra celui care se afla mai aproape de el, dar, înainte să fi apucat să apese pe trăgaci, în mâna omului fulgeră o flacără și, odată cu împușcătura mauserului, motanul se prăbuși cu capul în jos de pe șemineu, scăpând din mână browningul și trântind pe podea primusul.

— S-a isprăvit — rosti animalul cu voce stinsă și se întinse sfârșit în balta de sânge. — Dați-vă la o parte o secundă, lăsați-mă să-mi iau rămas-bun de la acest pământ. O, Azazello, prietenul meu — gemu motanul, șiroind de sânge — unde ești?

Și-și îndreptă ochii care se stingeau înspre ușa ce dădea în sufragerie.

— N-ai sărit în ajutorul meu într-o luptă inegală, l-ai părăsit pe sărmanul Behemoth pentru un pahar de coniac — ce-i drept, un coniac epocal! Dacă-i așa, fie ca moartea mea să-ți apese cugetul, iar eu îți las moștenire browningul meu...

— Plasa, plasa, plasa... — șoptiră alarmați cei din jurul motanului.

Dar plasa, dracu știe de ce, se agățase în buzunarul cuiva și nu voia să iasă afară.

— Singurul lucru care poate salva un motan rănit de moarte — bâigui din greu motanul — e o înghițitură de benzină.

Și, profitând de zăpăceala tuturor, își lipi botul de orificiul rotund al primusului și sorbi din benzină.

În aceeași clipă, sângele care i se prelingea pe sub laba stângă din față se opri. Motanul sări în picioare viu și nevătămat, și, mai sprinten ca oricând, apucă primusul subțioară și o zbughi cu el înapoi pe șemineu, iar de acolo, sfâșiind tapetul, se cațără pe perete și peste două secunde se afla sus, deasupra tuturor, cocoțat pe o galerie de metal.

Într-o clipită, mai multe mâini se încleștară de perdea, smulgând-o cu galerie cu tot, din care pricină soarele năvăli în odaia întunecată. Dar nici motanul care se înzdrăvenise prin șarlatanie, nici primusul nu căzură jos. Fără să se despartă de acest instrument, motanul izbuti să facă un salt prin aer, până la lustra care atârna la mijlocul odăii.

— Scara de funie! — strigară cei de jos.

— Vă provoc la duel! — urlă motanul zburând pe deasupra capetelor cu lustra care se legăna.

Acum ținea din nou în labe browningul, iar primusul îl așezase între brațele lustrei.

Pișicherul duse pistolul la ochi și, balansându-se ca un pendul deasupra celor adunați jos, deschise focul asupra lor. Bubuiturile cutremurară apartamentul. Cioburile lustrei de cristal se împrăștiară pe podea, oglinda de pe șemineu crăpă în mii de raze, aerul se umplu de praf de tencuială. Tuburile de cartușe goale porniră să salte pe dușumea, geamurile plesniră și, din primusul găurit cu un glonte, țâșni benzina. Acum nu mai putea fi vorba ca motanul să fie luat de viu, și, drept răspuns, cei veniți trăgeau din mausere cu precizie, ca turbați, în capul, în burta, în pieptul și în spinarea animalului. Sunetul focurilor de revolver trezi panică afară, pe asfaltul din curte.

Dar aceste împușcături nu durară prea mult, potolindu-se cumva de la sine. Fapt e că atât motanul, cât și cei veniți nu avuseseră absolut nimic de suferit din pricina lor. Nu fusese nimeni nu numai ucis, dar nici măcar rănit. Toți, printre care și motanul, rămăseseră absolut teferi și nevătămați. Pentru a verifica definitiv acest lucru, unul dintre vizitatori trase cinci gloanțe la rând în capul afurisitului animal, la care motanul răspunse prompt, descărcând o magazie întreagă de cartușe; rezultatul — același: niciun efect asupra nimănui. Motanul se legăna pe lustră, ale cărei balansări se încetineau tot mai mult, suflând cine știe de ce în țeava revolverului și scuipându-și în labă.

Pe fețele celor de jos, încremeniți și muți, se zugrăvi expresia unei totale nedumeriri. Era unicul sau unul dintre puținele cazuri când împușcăturile nu produceau niciun efect. S-ar fi putut admite, bineînțeles, că pistolul motanului nu era decât o jucărie, dar despre mauserele celor veniți nu se putea nicidecum afirma același lucru. Prima rană a motanului, cum reieșea acum clar și fără putință de tăgadă, nu fusese decât o scamatorie, o prefăcătorie nerușinată, la fel ca și băutul benzinei.

S-a mai făcut o încercare de a se pune mâna pe motan. Aruncară un arcan, dar acesta se agăță de o lumânare și lustra se prăbuși. Izbitura ei păru să cutremure întreaga clădire, dar degeaba. Cei prezenți fură împroșcați cu țăndări, iar motanul zbură prin aer și se așeză sus de tot, sub tavan, pe partea superioară a ramei aurite care încadra oglinda de pe șemineu. N-avea de gând s-o șteargă nicăieri, ba dimpotrivă, șezând într-o relativă siguranță, începu din nou să pălăvrăgească.

— Nu înțeleg defel — strigă el de sus — cauzele acestei comportări atât de violente față de mine...

De la primele cuvinte însă, o voce groasă, tunătoare, răsunând de undeva, întrerupse cuvântarea motanului:

— Ce se întâmplă în casă? Sunt deranjat în preocupările mele.

O altă voce, neplăcută și fonfăită, răspunse:

— Bineînțeles, cine poate fi altul decât Behemoth, lua-l-ar dracu!

Un al treilea glas, scârțâit, rosti:

— Messire! E sâmbătă! Soarele apune. Venit-a ceasul!

— Vă rog să mă scuzați, dar nu mai pot continua discuția — spuse motanul de pe oglindă. — Venit-a ceasul.

Își azvârli pistolul și sparse ambele geamuri de la fereastră. Apoi aruncă benzină pe jos și benzina se aprinse de la sine, stârnind o vâlvătaie până-n tavan.

Incendiul se dezlănțui cu o neobișnuită putere și repeziciune; ardea mai abitir ca benzina. Pe loc tapetul începu să fumege, perdeaua, ruptă și căzută pe dușumea, se aprinse, luară foc ramele ferestrelor sparte. Motanul se arcui, mieună, sări de pe oglindă pe pervazul ferestrei și dispăru împreună cu primusul său. De afară s-auziră împușcături. Omul care ședea pe o treaptă a scării de incendiu, la nivelul ferestrelor văduvei, trăsese în motan pe când zbura de pe un pervaz pe altul, îndreptându-se spre burlanul de la colțul casei, ce era construită, după cum s-a mai spus, cu fațada în formă de U. De pe burlan motanul se cațără pe acoperiș. Acolo, din păcate, tot fără rezultat, fu întâmpinat de gloanțele celor care păzeau coșurile, dar motanul se pierdu în lumina crepusculară ce învăluia orașul.

Între timp, în apartament luase foc parchetul sub picioarele celor veniți și, în mijlocul flăcărilor, chiar în locul unde se tăvălise mai adineauri motanul, prefăcându-se rănit, apăru, din ce în ce mai deslușit, cadavrul fostului baron Meigel, cu bărbia repezită în sus și ochii sticloși. N-a mai fost cu putință să-l tragă afară.

Țopăind pe scândurile parchetului cuprinse de flăcări, lovindu-se cu palmele peste pieptul și umerii care fumegau, cei din salon se retraseră în odaia de lucru și apoi în vestiar. Ceilalți, rămași în dormitor și în sufragerie, ieșiră fuga pe coridor. Tot în vestiar năvăliră și cei ce păzeau bucătăria. Salonul era numai flăcări și fum. Cineva reuși să formeze din goană numărul pompierilor, strigând în receptor:

— Strada Sadovaia 302 bis!...

Nu se mai putea zăbovi. Flăcările pătrunseseră și în vestiar. Aerul era înăbușitor.

În clipa în care din ferestrele sparte ale apartamentului vrăjit țâșniră primele trâmbe de fum, în curte răsunară strigăte disperate:

— Foc! Foc! Incendiu! Arde!

În numeroasele apartamente ale imobilului oamenii strigau la telefon:

— Sadovaia! Sadovaia 302 bis!

În timp ce strada Sadovaia răsuna de clopotele mașinilor roșii și lungi, ce-ți înghețau inima năvălind din toate părțile orașului, oamenii care alergau înnebuniți prin curte văzură cum, odată cu fumul, pe fereastra etajului patru ies în zbor trei siluete întunecate, după toate aparențele, de bărbați, și silueta unei femei goale.