Vești din Ialta
În timp ce avea loc nenorocirea cu Nikanor Ivanovici, nu departe de imobilul nr. 302 bis, tot pe strada Sadovaia, în cabinetul lui Rimski, directorul financiar al Teatrului de varietăți, stăteau de vorbă doi bărbați: Rimski și Varionuha, administratorul teatrului.
Biroul spațios, situat la etaj, avea două ferestre spre Sadovaia, iar a treia — aflată în spatele lui Rimski, care ședea la masa lui de lucru — dădea spre Grădina de vară a teatrului, unde erau instalate chioșcuri cu răcoritoare, tirul și o estradă sub cerul liber. În afară de masa de scris, în cabinet se mai aflau: o măsuță cu o carafă de apă pe ea, patru fotolii și, într-un colț, o consolă cu macheta antediluviană și prăfuită ca vai de ea a unui spectacol de revistă. Pe un perete atârnau afișe vechi. Se înțelege de la sine că mai era acolo și o casă de bani, nu prea mare, ponosită și coșcovită, care se înălța în stânga lui Rimski, lângă masa de scris.
De dimineață, directorul financiar se afla într-o proastă dispoziție, în timp ce Varionuha, dimpotrivă, era plin de însuflețire, activ și deosebit de agitat. Nu găsea însă o canalizare energiei sale.
Acum stătea ascuns în biroul directorului financiar, să nu dea cumva ochii cu amatorii de bilete de favoare, care-i otrăveau viața, mai cu seamă în zilele ce urmau după schimbarea programului. Și era tocmai o zi din acelea. Îndată ce zbârnâia telefonul, Varionuha lua receptorul și mințea:
— Cu cine? Cu Varionuha? Nu-i aici. A ieșit.
— Mai telefonează-i, te rog, încă o dată lui Lihodeev, îl rugă iritat Rimski.
— Dar nu-i acasă. L-am trimis pe Karpov până la el, nu e nimeni în tot apartamentul.
— Ptiu, drace! șuieră printre dinți Rimski, țăcănind la mașina de calculat.
Ușa se deschise și un plasator al teatrului târî înăuntru un maldăr gros de afișe suplimentare proaspăt tipărite; pe o foaie de hârtie verde cu litere roșii de o șchioapă era tipărit:
ASTĂZI ȘI ÎN FIECARE SEARĂ LA TEATRUL DE VARIETĂȚI, PESTE PROGRAM
PROFESORUL WOLAND
ȘEDINȚE DE MAGIE NEAGRĂ CU
DEZVĂLUIRI TOTALE
Depărtându-se cu câțiva pași de afișul pe care-l aruncase peste macheta din colț, Varionuha îl admiră cât îl admiră și porunci plasatorului să fie lipite numaidecât toate exemplarele.
— E bun... frapant! își dădu cu părerea Varionuha după plecarea plasatorului.
— În ce mă privește, îmi displace profund năzbâtia asta — mârâi Rimski, aruncând priviri furioase prin ochelarii cu ramă de baga, spre afișul cu pricina —; și, în general, mă mir cum de i s-a permis să prezinte așa ceva.
— Nu, Grigori Danilovici, n-ai dreptate! Este o inițiativă foarte subtilă. Tot hazul va fi dezvăluirea.
— Nu știu, nu știu, găsesc că nu are niciun haz... și întotdeauna el trebuie să născocească ceva de felul ăsta!... Măcar să ni-l fi arătat pe magician! Tu l-ai văzut? De unde l-o fi pescuit, naiba știe.
Se constată că nici Varionuha nu-l văzuse pe magician. În ajun, Steopa năvălise („ca un nebun”, după expresia lui Rimski) în biroul directorului financiar, cu ciorna contractului gata scrisă, dăduse dispoziție ca textul să fie transcris numaidecât pe curat, iar lui Woland să i se achite banii. Magicianul o ștersese, și nimeni, în afară de Steopa, nu-l mai văzuse la față.
Rimski se uită la ceas — era două și cinci; și se înverșună de-a binelea. Cum să nu te înverșunezi? Lihodeev telefonase pe la unsprezece, spunând că va veni peste o jumătate de ceas, și nu numai că nu venise la teatru, dar dispăruse și de acasă.
— La mine treaba stă pe loc, aia e! mârâia furios Rimski, arătând cu degetul un munte de hârtii nesemnate.
— Să nu fi nimerit ca Berlioz, sub tramvai! zise Varionuha, ținând la ureche receptorul în care răsunau niște semnale joase, prelungite și fără speranță.
— Bine ar fi... zise printre dinți Rimski, abia auzit.
În aceeași clipă, în cabinet intră o femeie cu jachetă de uniformă, fustă neagră, cu șapcă pe cap și pantofi sport în picioare. Din geanta pe care o purta la brâu, femeia scoase un pătrățel alb și un caiet, întrebând:
— Unde-i Varieteul? Aveți un suprafulger. Semnați de primire.
Varionuha puse o înfloritură indescifrabilă în caietul femeii și, îndată ce ușa se închise după ea, desfăcu pătrățelul. Citi conținutul, clipi din ochi și întinse telegrama lui Rimski.
Avea următorul conținut: „Ialta, Moscova Varietăți Stop Astăzi unsprezece treizeci miliția judiciară prezentat șaten cămașă de noapte pantaloni desculț alienat recomandat Lihodeev director Varietăți Stop Telegrafiați fulger Miliția judiciară Ialta unde director Lihodeev Stop.”
— Bonjur! exclamă Rimski, adăugând:
— Încă o surpriză!
— Falsul Dimitrie! făcu haz de necaz Varionuha și spuse în receptor:
— Telegraful? Cont Teatrul de varietăți. Primiți o telegramă superfulger. Alo? „Ialta Miliția judiciară... Director Lihodeev aici Stop Director financiar Rimski”...
Fără să facă vreo legătură cu înștiințarea privitoare la impostorul din Ialta, Varionuha se apucă din nou să-l caute pe Lihodeev la telefon pretutindeni și, bineînțeles, nu-l găsi.
Tocmai în momentul când Varionuha, ținând în mână receptorul, chibzuia unde să mai sune, își făcu apariția femeia care adusese prima telegramă și-i înmână administratorului un nou pătrățel. Despăturindu-l grăbit, Varionuha citi conținutul și scoase un fluierat.
— Ce mai e? întrebă Rimski, tresărind nervos.
Celălalt îi întinse în tăcere telegrama și directorul financiar citi: „Implor dați crezare Stop Aruncat Ialta hipnoză Woland Stop Telegrafiați fulger Miliția judiciară confirmarea identității Stop Lihodeev.”
Stând cap lângă cap, cei doi recitiră telegrama, după care rămaseră tăcuți, uitându-se unul la celălalt.
— Cetățeni! se supără femeia.
— Iscăliți de primire, și după aceea tăceți cât vreți! Nu vedeți că distribui telegrame fulger?
Cu ochii pironiți pe telegramă, administratorul semnă strâmb în caietul femeii, și aceasta dispăru după ușă.
— N-ai vorbit cu el la telefon pe la unsprezece și ceva? începu administratorul în culmea uimirii.
— E caraghios ce spui! țipă cu glas ascuțit Rimski.
— Am vorbit sau n-am vorbit, ce importanță are? Cert este că nu poate fi el la ora asta la Ialta! E caraghios!
— E beat... zise Varionuha.
— Cine-i beat? sări Rimski.
Și din nou tăcură, uitându-se unul la celălalt.
Nu exista niciun dubiu că cel care telegrafiase din Ialta era un impostor sau un nebun. Altceva era ciudat: de unde mistificatorul din Ialta îl cunoștea pe Woland, abia sosit în ajun la Moscova? De unde știa el că Lihodeev ar avea vreo legătură cu Woland?
— „Hipnoză”... repetă Varionuha cuvântul din telegramă.
— De unde știe el de existența lui Woland?
Clipi din ochi și deodată țipă pe un ton hotărât:
— Nu! E o aiureală!... O aiureală!
— Unde o fi tras el, acest Woland, lua-l-ar dracu’ să-l ia? se interesă Rimski.
Varionuha ceru agenția „Inturist” și, spre profunda mirare a lui Rimski, îl înștiință că Woland a tras la locuința lui Lihodeev. Varionuha formă după aceea numărul de telefon al lui Lihodeev și rămase îndelung să asculte semnalele joase din receptor. Printre aceste semnale, de undeva de departe, răsună un glas apăsat și sumbru, care cânta: „Refugiul meu sunt stâncile golașe...” și Varionuha își zise că în rețeaua telefonică irupsese cumva un glas de la radiodifuziune.
— Acasă la el nu răspunde nimeni, zise Varionuha, punând receptorul în furcă.
— Sau să mai încerc...
Nu termină fraza. În ușă se ivi aceeași telegrafistă și amândoi, atât Rimski cât și Varionuha, se ridicară în întâmpinarea ei. Femeia scoase din geantă o fițuică, de data aceasta nu albă, ci închisă la culoare.
— Devine interesant, strecură printre dinți Varionuha, petrecând-o pe telegrafistă care se îndepărtase grăbită.
Rimski puse cel dintâi stăpânire pe misivă.
Pe fondul întunecat al hârtiei fotografice se reliefau limpede rândurile scrise de mână:
„Dovadă scrisul meu semnătura mea confirmați telegrafic fulger Stop Puneți Woland observație secretă Stop Lihodeev.”
În decurs de douăzeci de ani de activitate în sectorul teatral, Varionuha văzuse de toate, dar aici simți că mintea i se încețoșează și nu izbuti să articuleze nimic, în afară de expresia banală și stupidă pe deasupra:
— Nu se poate!
Rimski reacționă altfel. Se ridică, deschise ușa și răcni, adresându-se curierei care ședea pe un taburet:
— Nu dai drumul la nimeni decât la poștași!
După care încuie ușa cu cheia.
Scoase apoi din sertarul mesei un maldăr de hârtii și începu să confrunte literele groase, înclinate spre stânga, ale fotogramei cu cele din rezoluțiile lui Steopa și iscăliturile sale cu înflorituri în spirală. Varionuha stătea aproape culcat peste masă, și Rimski îi simți răsuflarea dogoritoare lângă obrazul său.
— Este scrisul lui, declară, în cele din urmă, convins, directorul financiar.
Iar Varionuha repetă, ca un ecou:
— Al lui.
Uitându-se cu atenție la Rimski, administratorul fu izbit de cât se schimbase la față. Directorul financiar, slab și așa, se uscase parcă și mai mult și chiar îmbătrânise, iar ochii săi, încadrați în rama de baga, își pierduseră obișnuita expresie răutăcioasă, reflectând acum nu numai neliniștea, ci și tristețea.
Varionuha procedă întocmai cum procedează omul în clipele de profundă uimire. Dădu o goană prin cabinet, de vreo două ori își avântă brațele spre tavan, ca răstignit, bău un pahar de apă — cam gălbuie — din carafă, exclamând întruna:
— Nu pricep! Nu pricep! Nu pri-cep!
Rimski se uita pe fereastră și se gândea la ceva cu încordare. Situația directorului financiar era foarte complicată. Se cerea ca, pe loc, fără să se urnească din acest cabinet, să găsească explicații obișnuite, firești pentru niște fenomene neobișnuite.
Cu ochii mijiți, directorul și-l închipui pe Steopa în cămașă de noapte, desculț, suindu-se astăzi, pe la ora unsprezece și jumătate, într-un avion ultrarapid, și apoi, tot pe el, și tot pe la unsprezece și jumătate, stând în ciorapi pe aeroportul din Ialta... A dracului poveste!
Poate că astăzi, altcineva, și nu Steopa, vorbise cu el la telefon din apartamentul acestuia? Ba era Steopa! Să nu recunoască el glasul lui Steopa? Și chiar dacă astăzi n-ar fi fost Steopa la telefon, ieri pe înserat, venise din cabinetul său, chiar în acest birou, cu contractul acela idiot, enervându-l pe Rimski prin superficialitatea lui. Cum a putut să plece cu trenul sau cu avionul, fără să sufle o vorbă la teatru? Chiar de-ar fi plecat în ajun — n-ar fi fost la Ialta astăzi la amiază. Sau poate totuși ar fi ajuns?
— Câți kilometri sunt până la Ialta? întrebă Rimski.
Varionuha se opri din alergat și zbieră:
— M-am gândit! M-am gândit și eu! Până la Sevastopol, sunt vreo mie cinci sute de kilometri pe calea ferată, mai pune și vreo optzeci de kilometri până la Ialta! Pe calea aerului, desigur, e mai scurt drumul.
— Hm... Da... Nici nu poate fi vorba de tren... Atunci ce poate fi? Un avion de vânătoare? Dar cine îl lasă pe Steopa desculț într-un avion de vânătoare, și de unde avionul?... Și pentru ce? S-o fi descălțat, poate, după ce a ajuns la Ialta! Dar și asta: pentru ce? Și apoi, nici încălțat nu l-ar lăsa nimeni să se suie într-un avion de vânătoare! De altfel, ce are a face aici avionul de vânătoare?! Doar e scris negru pe alb că s-a prezentat la miliția judiciară la ora unsprezece și jumătate, și vorbise la telefon din Moscova... o clipă...
Rimski revăzu cu ochii minții cadranul ceasului său.
Căuta să-și amintească unde erau acele... Nemaipomenit! Telefonase la unsprezece și douăzeci.
Cum vine asta? Dacă am presupune că, imediat după convorbirea lor, Steopa s-a repezit la aeroport, a ajuns acolo în cinci minute, să zicem (ceea ce, în treacăt fie spus, de asemenea este imposibil), reiese că avionul, decolând în aceeași secundă, a parcurs în cinci minute peste o mie de kilometri. Înseamnă că avionul zboară cu o viteză de peste douăsprezece mii de kilometri pe oră... Exclus! Așadar, Steopa nu-i la Ialta!
Ce rămâne? Hipnoza? Nu există niciun fel de hipnoză pe lume, care să arunce omul la vreo mie de kilometri de locul unde se află. Va să zică, i se năzare lui că e la Ialta? Lui, poate, i se năzare, dar atunci și miliției judiciare din Ialta i se năzare? Nu, să-mi fie cu iertare, așa ceva e imposibil! Bine, dar ei telegrafiază de acolo, din Ialta.
Chipul directorului financiar era de-a dreptul înspăimântător. De afară, cineva trăgea de clanță, o răsucea și se auzea glasul curierei strigând disperată:
— Nu e voie! Nu dau drumul! Nici moartă! E ședință!
Rimski făcu o sforțare să se stăpânească, luă receptorul și ceru:
— O convorbire urgentă cu Ialta, vă rog.
„Inteligent!” gândi administratorul.
Convorbirea cu Ialta nu avu însă loc. Rimski puse receptorul în furcă:
— Ca un făcut, e întreruptă linia!
Se vede că defectarea liniei îl mâhnise profund, punându-l chiar pe gânduri. După un timp, puse din nou mâna pe telefon, notând cu cealaltă ceea ce spunea în receptor:
— Primiți o telegramă suprafulger. Varietăți. Da, Ialta. Miliția judiciară. Da? „Astăzi ora unsprezece jumătate Lihodeev vorbit mine Moscova Stop După asta nu s-a prezentat serviciu nu putem da de el la telefon Stop Confirm scrisul Stop Iau măsuri punere observație artistul indicat Stop Director financiar Rimski.”
„Foarte inteligent!” gândi Varionuha, dar nu apucă să-și încheie gândul, când prin cap îi trecu altceva: „E o prostie! Nu poate fi la Ialta!”
Între timp, Rimski, după ce împături cu grijă și strânse laolaltă toate telegramele primite, precum și copia telegramei lui, puse teancul într-un plic, îl lipi, scrise pe plic câteva cuvinte, și-l înmână administratorului.
— Ivan Savelievici, neîntârziat. Du-l tu personal. Să cerceteze cei de acolo.
„Da, ăsta, într-adevăr, e un pas inteligent!” gândi Varionuha, vârând plicul în servietă. Apoi, pentru orice eventualitate, mai formă o dată numărul lui Steopa de acasă, ascultă și, deodată, începu să facă cu ochiul și să se scălâmbăie încântat. Privindu-l, Rimski își lungi gâtul.
— Aș putea vorbi cu artistul Woland? întrebă mieros Varionuha.
— Domnia-sa e ocupat — răspunse un glas spart —, dar cine întreabă?
— Varionuha, administratorul Teatrului de varietăți.
— Ivan Vasilievici? strigă omul încântat.
— Mă bucur grozav să vă aud glasul! Cum vă simțiți? Ce mai faceți?
— Merci — îi mulțumi uluit administratorul —, dar cu cine vorbesc, vă rog?
— Asistentul, sunt asistentul și translatorul domniei-sale; Koroviev e numele meu! turuia omul.
— Sunt la dispoziția dumneavoastră, scumpul meu Ivan Savelievici! Dispuneți de mine cum veți găsi de cuviință. Așadar, cu ce vă pot fi util?
— Scuzați, vă rog... aș vrea să știu, Stepan Bogdanovici Lihodeev este acasă?
— Nu e! Regret! Nu-i acasă! urlă receptorul.
— A plecat!
— Unde a plecat?
— Prin împrejurimile orașului, să se plimbe cu mașina.
— Ce... cum? Să se plim... be... cu ma... șina?... Și când se întoarce?
— A zis: „Iau puțin aer și mă întorc...”
— Așa... — făcu Varionuha, descumpănit —, merci. Fiți bun, transmiteți-i domnului Woland că reprezentația domniei-sale are loc în astă-seară, în partea a treia a programului.
— Da, vă rog. Cum să nu. Îi transmit neapărat. Urgent. Negreșit. Sigur că da, se auzi sacadat în receptor.
— Toate cele bune, zise mirat în continuare Varionuha.
— Vă rog să primiți — auzi el în receptor — cele mai bune, cele mai calde salutări și urări! Succes! Reușită! Fericire deplină! Numai bine!
— Sigur că da! Nu ți-am spus eu! vociferă administratorul.
— Ce Ialta! S-a dus în împrejurimile orașului!
— Ei, dacă-i așa — zise, pălind de mânie, directorul financiar —, e într-adevăr o porcărie fără seamăn!
Deodată administratorul sări în sus și țipă atât de tare, încât îl făcu pe Rimski să tresară:
— Mi-am adus aminte, mi-am adus aminte! La Pușkino s-a deschis o zahana „Ialta”. Totul e limpede! S-a dus acolo, s-a pilit și acum telegrafiază de la „Ialta”.
— Ei, asta întrece orice măsură, replică Rimski.
Obrazul îi zvâcni, iar în ochi îi ardea o ură autentică, grea.
— Ei, o să-l coste scump plimbarea asta!...
Se poticni deodată și adăugă cam șovăielnic:
— Bine, dar cum de miliția judiciară a...
— Aiurea! Îs trucuri de-ale lui, îl întrerupse administratorul expansiv și-l întrebă:
— Plicul să-l duc?
— Neapărat, răspunse Rimski.
Din nou se deschise ușa și iată aceeași factoriță... „Ea e!” gândi abătut Rimski. Și amândoi se ridicară s-o întâmpine.
De data aceasta, telegrama suna așa:
„Mulțumesc confirmare, urgent cinci sute Miliția judiciară pentru subsemnatul Stop Mâine plec avion Moscova Stop Lihodeev.”
— A înnebunit, zise cu voce stinsă Varionuha.
În timpul acesta, Rimski făcu să zăngăne cheia, scoase din sertarul safeului niște bani, numără cinci sute de ruble, sună, înmână banii curierului și-l trimise la telegraf.
— Iartă-mă, Grigori Danilovici, zise Varionuha.
Nu-i venea să creadă ceea ce vedea.
— Dar am impresia că degeaba trimiți banii ăștia.
— Or să se întoarcă înapoi, replică încet celălalt.
— Iar el o să dea socoteală pentru picnicul ăsta.
Și adăugă, arătându-i lui Varionuha servieta:
— Du-te, Ivan Savelievici, nu tărăgăna...
Și Varionuha ieși iute din cabinet.
Coborî la parter, zări o coadă nesfârșită la casă, află de la casieriță că se așteaptă ca peste un ceas toate biletele să fie vândute, întrucât, de când se pusese afișul anunțând programul suplimentar, publicul năvălise în neștire; îi dădu dispoziție să mai pitească din bilete, să pună deoparte 30 de bucăți, locurile cele mai bune în loji și stal, o zbughi din casa de bilete, reuși din mers să scape de amatorii sâcâitori de bilete de favoare și se strecură în biroul lui mititel să-și ia șapca. Tocmai în clipa aceea țârâi telefonul.
— Da! strigă Varionuha.
— Ivan Savelievici? se informă în receptor o voce fonfăită și respingătoare.
— Nu-i la teatru! strigă Varionuha, dar individul din receptor nu se dădu bătut:
— Nu face pe nebunul, Ivan Savelievici, mai bine ascultă. Nu duce telegramele nicăieri și nu le arăta nimănui.
— Cine-i la telefon? vociferă Varionuha.
— Încetează, cetățene, cu glumele astea! Vei fi îndată descoperit. De la ce număr vorbești?
— Varionuha — urmă același glas respingător —, îți vorbesc rusește, nu înțelegi? Nu duce nicăieri telegramele!
— A, nu vrei să te astâmperi? urmă administratorul turbând de furie.
— Ia vezi! Ai să plătești pentru asta!
Mai strigă ceva în receptor amenințându-l pe individ, dar amuți simțind că nu mai e nimeni pe fir.
Biroul strâmt începu să se cufunde cam prea devreme în întuneric. Varionuha ieși în goana mare, trânti ușa și, printr-o ieșire laterală, se îndreptă spre Grădina de vară.
Administratorul era tulburat și plin de energie. În urma telefonului neobrăzat, nu se îndoia de faptul că o bandă de huligani pusese la cale toate glumele astea de prost-gust și că ele au o legătură cu dispariția lui Lihodeev. Dorința de a-i demasca pe mișei îl sufoca, și, oricât ar părea de ciudat, presimțea ceva plăcut, savurând dinainte o voluptate neștiută. Așa se întâmplă când omul aspiră să devină centrul atenției, să facă într-un anumit loc niște comunicări senzaționale.
În grădină, vântul suflă drept în fața administratorului, îi aruncă nisip în ochi, barându-i parcă drumul, prevenindu-l. La etaj se trânti o fereastră cu atâta putere, încât geamurile erau să zboare țăndări. Vârfurile arțarilor și ale teilor foșniră cuprinse parcă de alarmă. Afară se întunecase și se răcorise. Administratorul se frecă la ochi și văzu târându-se deasupra Moscovei, jos de tot, un nor de ploaie mătăhălos, galben pe o parte. Undeva în zare, cerul mârâi surd și gros.
Oricât de mult se grăbea Varionuha, o dorință de nestăvilit îl atrase pentru o clipă în W.C.-ul de vară, să controleze din mers dacă electricianul montase plasa la bec.
Trecând pe lângă standul de tir, Varionuha nimeri într-un desiș de liliac, unde se lăfăia construcția albastră a W.C.-ului. Electricianul se dovedise a fi om de cuvânt; becul din W.C.-ul pentru bărbați era prins într-o plasă metalică, însă pe administrator îl întrista faptul că până și în întunericul acela prevestitor de furtună se putea vedea că pereții fuseseră mâzgăliți cu creion și cărbune.
— Ei, ce înseamnă a... începu administratorul, când, deodată, auzi în spatele lui un glas, ca de motan, torcând:
— Dumneavoastră sunteți, Ivan Savelievici?
Varionuha tresări, întoarse capul și văzu în fața sa un grăsan scund, după cum i se păru, cu o mutră de motan.
— Da, eu sunt, răspunse ostil Varionuha.
— Îmi pare foarte, foarte bine, zise grăsanul motaniform, cu glas pițigăiat.
Și, brusc, făcându-și vânt, îl pocni pe Varionuha peste ureche cu atâta putere, încât șapca zbură de pe capul administratorului și dispăru fără urmă în orificiul W.C.-ului.
Lovitura dată de grăsan făcu să se reverse pentru o clipă în încăperea W.C.-ului o lumină tremurătoare, iar cerul răspunse cu un bubuit puternic. Apoi lumina aceea mai scânteie o dată și în fața administratorului apăru un al doilea individ mărunțel, dar cu umeri de atlet, cu părul roșu ca para focului, cu albeață la un ochi și un singur colț în gură... Acesta, fiind, se vede, stângaci, îl pocni pe administrator peste cealaltă ureche. Din nou bubui cerul drept răspuns, și peste acoperișul de lemn al W.C.-ului începu să răpăie ploaia.
— Ce doriți, tov... șopti administratorul, înnebunit, dar, dându-și în cele din urmă seama că cuvântul „tovarăși” nu li se potrivește defel bandiților care atacă un om într-un W.C. public, horcăi:
— Cetă...
Se gândi că nici acest cuvânt nu-i de ei, și primi o a treia lovitură, nu știa nici el de la care din doi, dar atât de cumplită, încât sângele îi țâșni din nas peste cămașă.
— Ce ai în servietă, parazitule? strigă strident cel care semăna cu un motan.
— Telegramele? N-ai fost avertizat la telefon să nu le duci nicăieri? Te întreb.
— Am fost averti... zat... zat... se bâlbâi administratorul.
— Și tu te-ai grăbit să le duci? Dă-ncoace servieta, netrebnicule! îl luă în primire al doilea — glasul fonfăit de la telefon —, smulgând din mâinile tremurătoare ale lui Varionuha servieta cu telegramele.
Cei doi îl apucară pe Varionuha de brațe și-l târâră afară din grădină, pornind cu el în galop pe Sadovaia. Furtuna se dezlănțuise năprasnică, șuvoaiele de apă se prăvăleau urlând și vuind în gurile de canal, pretutindeni se umflau ridicându-se adevărate talazuri; de pe acoperișuri ploaia se revărsa peste burlane și streșini, din curți alergau torente înspumate. Niciun suflet viu nu rămăsese pe Sadovaia și n-avea cine să-i sară în ajutor lui Ivan Savelievici, să-l scape. Sărind peste șuvoaiele tulburi, luminați în răstimpuri de fulgere, bandiții îl târâră într-o secundă pe administratorul, aproape sfârșit, până la casa cu nr. 302 bis, se năpustiră cu el pe poarta boltită, unde stăteau lipite de zid două femei desculțe, care-și țineau ciorapii și pantofii în mâini. Apoi, ticăloșii se repeziră pe scara a 6-a și Varionuha, gata să-și iasă definitiv din minți, fu urcat până la etajul patru și aruncat pe podea, în vestiarul cam întunecat, pe care-l cunoștea perfect, din apartamentul lui Stepan Lihodeev.
Apoi cei doi tâlhari pieriră, iar în locul lor răsări o jună roșcată, goală-pușcă, cu ochii scânteind fosforescent.
Varionuha înțelese că ăsta era lucrul cel mai cumplit din toate câte i se întâmplaseră până atunci și, gemând, se retrase la perete. Juna se apropie, se lipi de administrator, și-și așeză palmele pe umerii săi. Părul lui Varionuha se ridică măciucă; chiar și prin pânza rece și udă a cămășii simți cum palmele acestea sunt și mai reci, că sunt reci ca gheața.
— Lasă-mă să te sărut, zise roșcata duios.
Și, lângă ochii lui, Varionuha văzu ochii ei scânteietori; leșină pe loc fără să mai simtă gustul sărutării.