O zi agitată
Vineri dimineață, adică a doua zi după blestematul spectacol, întregul personal de la „Varietăți”: contabilul Vasili Stepanovici Lastocikin, doi socotitori, trei dactilografe, ambele casierițe, plasatorii și femeile de serviciu — într-un cuvânt, toți cei prezenți — în loc să-și vadă de treabă la posturile lor, ședeau pe pervazurile ferestrelor dinspre strada Sadovaia și se uitau la cele ce se petreceau în preajma teatrului. Acolo se înghesuiau, pe două rânduri, mii de persoane făcând coadă. Capătul acestei cozi se pierdea în Piața Kudrinskaia. În capul ei stăteau vreo douăzeci de speculanți de bilete prea bine cunoscuți în lumea teatrală din Moscova.
Cei care stăteau la coadă erau teribil de impacientați, atrăgând atenția trecătorilor ce se scurgeau grăbiți prin fața teatrului și comentând povestirile pasionante despre nemaivăzutul program de magie neagră din ajun. Aceste povestiri îl tulburară nespus pe contabilul Vasili Stepanovici, care nu asistase la reprezentație. Plasatorii povesteau fel și fel de bazaconii; de pildă că, la terminarea celebrului spectacol, unele cetățene ar fi alergat în ținută indecentă pe stradă, precum și altele de felul ăsta. Vasili Stepanovici, om modest și potolit, clipea doar din ochi, ascultând relatarea acestor minuni și nu știa deloc ce anume să întreprindă. De făcut trebuia să facă ceva, și tocmai el era cel dator să acționeze, deoarece rămăsese acum cel mai mare peste trupa de la „Varietăți”.
Pe la zece dimineața, coada pe care o formau cei ahtiați după bilete se făcuse atât de stufoasă, încât vestea ajunse la urechile miliției și, drept urmare, au fost trimise cu o uimitoare grabă echipe ecvestre și pedestre, care au și făcut puțină ordine. Șerpuind pe o lungime de un kilometru, deși ordonată, coada în sine constituia o mare ispită, nedumerindu-i profund pe cetățenii de pe Sadovaia.
Toate acestea se petreceau afară, în stradă, dar lucrurile nu stăteau mai bine nici în incinta teatrului. Dis-de-dimineață au început să sune telefoanele; sunau în neștire; în cabinetul lui Lihodeev, în al lui Rimski, la contabilitate, la casierie și în biroul lui Varionuha. La început, Vasili Stepanovici mai răspundea la câte unele, răspundea și casiera, bâiguiau ceva în receptor plasatorii, dar de la o vreme n-au mai răspuns, pentru că la întrebarea unde e Lihodeev, Varionuha sau Rimski, nu știau ce să spună. Inițial, au încercat să scape cu „Lihodeev e acasă”, dar li se riposta că acasă la el se dă răspunsul „e la «Varietăți»”.
O doamnă, adânc tulburată, îl ceru stăruitor pe Rimski la telefon. A fost sfătuită să telefoneze soției lui; la care vocea de la telefon a răspuns printre hohote de plâns că e chiar soția lui Rimski și că acesta nu e de găsit nicăieri. A început o adevărată babilonie. O femeie de serviciu apucase să povestească tuturor că, intrând în biroul directorului financiar, găsise ușa vraiște, lumina aprinsă, geamul dinspre grădină spart, un fotoliu răsturnat, iar în cameră — nimeni.
După ora zece dădu buzna în teatru doamna Rimski. Plângea în hohote, frângându-și mâinile. Vasili Stepanovici, năuc, nu știa ce sfat să-i dea. La zece și jumătate sosi miliția. Prima întrebare, absolut rezonabilă, suna cam așa:
— Ce se petrece la dumneavoastră, cetățeni? Despre ce e vorba?
Întreaga echipă se trase înapoi, împingându-l în față pe Vasili Stepanovici, palid și tulburat. Fu nevoit să spună lucrurilor pe nume, recunoscând că întreaga conducere, adică directorul teatrului, directorul financiar și administratorul, dispăruse și nu se știe unde se află; că, după ședința de magie neagră din ajun, comperul fusese dus la un spital de psihiatrie și, în încheiere, califică reprezentația din ajun ca ceva de-a dreptul scandalos.
După ce hohotele de plâns ale doamnei Rimski fură pe cât posibil potolite, cei de la miliție o expediară acasă, interesându-se îndeaproape de tot ce istorisise femeia de serviciu cu privire la dezastrul găsit în cabinetul lui Rimski. Salariații au fost rugați să treacă la locurile lor, și să se apuce de treabă. Foarte curând apărură în clădirea teatrului anchetatorii, însoțiți de un câine-polițist — un dulău mușchiulos, cu blana de culoarea scrumului de țigară, cu urechile ascuțite și ochi din cale-afară de inteligenți. Numaidecât, printre salariații teatrului se răspândi zvonul că dulăul ar fi celebrul As de Caro. Comportarea celebrului As îi uimi pe toți. De îndată ce năvăli în cabinetul directorului financiar, Asul începu să mârâie, rânjindu-și colții monstruoși și galbeni, apoi se întinse pe burtă și, cu o oarecare expresie de tristețe și în același timp de furie în ochi, se târî spre geamul spart. Învingându-și frica, sări deodată pe pervaz și, repezindu-și botul ascuțit în sus, se porni să urle cu furie sălbatică. Refuza să coboare, mârâia în draci, se zvârcolea, ba chiar încerca să sară pe fereastră.
Dulăul fu scos din cabinet și lăsat liber în vestibul, de unde ieși prin intrarea principală în stradă și-i conduse pe cei ce-l urmau la stația de taxiuri. Acolo, As de Caro pierdu urma după care se ținuse și fu dus acolo de unde fusese adus.
Anchetatorii se instalară în cabinetul lui Varionuha, unde erau chemați pe rând toți salariații de la „Varietăți” care fuseseră martori la evenimentele din timpul reprezentației. Trebuie să menționăm că anchetatorii întâmpinau la fiece pas greutăți neprevăzute. Firul pe care îl țineau în mână se rupea mereu.
Afișe au existat? Au existat, dar peste noapte au fost lipite altele noi, și acum puteai să tragi și cu tunul că nu găseai niciun afiș! De unde apăruse magul ăsta? Cine-l cunoaște? Cu alte cuvinte, fusese încheiat un contract cu el?
— Probabil, răspunse Vasili Stepanovici tulburat.
— Păi, dacă s-a încheiat un contract, el trebuia să treacă pe la serviciul contabilității, nu-i așa?
— Negreșit, zise, emoționându-se și mai mult, Vasili Stepanovici.
— Și unde-i?
— Nu-i, răspunse, tot mai palid, Vasili Stepanovici, desfăcându-și brațele a nedumerire.
Într-adevăr, nici în dosarele de la contabilitate, nici în cele ale directorului financiar și nici măcar la Lihodeev sau Varionuha nu se găsi urmă de contract.
Cum îl cheamă pe acest mag? Vasili Stepanovici nu știa. Lipsise în ajun de la reprezentație. Plasatorii nu știau, iar casierița care vânduse biletele, după ce încreți neobosită fruntea și-și frământă îndelung mintea, spuse în cele din urmă:
— Wo... pare-se, Woland...
Sau... poate că nu era Woland? S-ar putea să nu fie Woland. Nu cumva Valand?
De la biroul de control al străinilor se răspunse că nu se știe nimic despre vreun magician Woland sau Valand.
Curierul Karpov le declară anchetatorilor cum că magul ar fi tras la Lihodeev. Se înțelege că pe dată se făcu o descindere în apartamentul lui Lihodeev, dar acolo nu dădură de niciun mag. Nici Lihodeev nu era acasă. Grunia, femeia de serviciu, lipsea și ea și nimeni nu știa unde plecase. Nikanor Ivanovici, președintele comitetului de bloc, nu era nici el de găsit. Tot așa și Prolejnev!
Se petrecea ceva absolut uluitor: dispăruse toată conducerea teatrului; în ajun avusese loc un spectacol ciudat și scandalos, dar cine-l jucase și cine pusese totul la cale nu se știa.
Între timp, acele ceasornicelor se apropiau de amiază, ora când trebuia să se deschidă casa de bilete. Dar despre așa ceva, bineînțeles, nici nu putea fi vorba! Pe ușa teatrului fu atârnată imediat o bucată enormă de carton pe care scria: „Spectacolul de astăzi se contramandează.” Oamenii care făceau coadă, îndeosebi cei din față, începură să se agite, dar, după un timp, se potoliră, și coada porni să se destrame, așa că, peste vreo oră, nu mai rămase nici urmă dintr-însa pe Sadovaia. Anchetatorii plecară pentru a-și continua ancheta în altă parte, salariații, în afara celor de serviciu, au fost lăsați să plece și ei, iar ușile teatrului au fost încuiate.
Contabilul Vasili Stepanovici avea două sarcini urgente: în primul rând, trebuia să se ducă la Comisia de spectacole și serbări distractive, spre a prezenta raportul referitor la evenimentele din ajun și, în al doilea rând, să treacă pe la sectorul financiar pentru spectacole, ca să predea încasările din ajun — 21 711 ruble.
Om ordonat și conștiincios, Vasili Stepanovici împachetă banii în hârtie de ziar, legă pachetul cruciș cu sfoară, îl vârî în servietă și, cunoscând la perfecție instrucțiunile respective, se îndreptă spre stația de taxiuri și nu spre autobuz sau tramvai.
De îndată ce șoferii celor trei mașini din stație văzură un pasager grăbit, cu o servietă doldora apropiindu-se de ei, o luară tustrei din loc, chiar de sub nasul lui, cu mașinile goale, aruncându-i, din motive necunoscute, priviri răutăcioase.
Uimit de această împrejurare, contabilul rămase îndelung încremenit, căutând să găsească o explicație.
Peste vreo trei minute sosi în stație o mașină goală, dar fața șoferului se strâmbă chiar în clipa în care-l observă pe client.
— Liber? întrebă, dregându-și glasul, uimit, Vasili Stepanovici.
— Arătați-mi banii, răspunse cu răutate șoferul, fără să-l privească pe pasager.
Mirându-se din ce în ce mai mult și strângând la subțioară prețioasa servietă, Vasili Stepanovici scoase din portofel o hârtie de zece ruble și i-o arătă.
— Nu merg! i-o reteză acesta.
— Scuzați, vă rog, cum... începu contabilul.
Dar șoferul îl întrerupse:
— Una de trei aveți?
Totalmente buimac, contabilul scoase din portofel două hârtii a trei ruble și le arătă șoferului.
— Urcați-vă! strigă acesta.
Și izbi în aparatul de taxat, gata să-l rupă.
— Am plecat.
— Nu ai rest sau ce? întrebă timid contabilul.
— Am buzunarul doldora de rest! urlă șoferul.
Și în oglinjoara de la parbriz scânteiară doi ochi injectați.
— A treia oară mi se întâmplă pe ziua de azi. La fel au pățit și alți șoferi. Un ticălos îmi dă o hârtie de zece și-i număr restul — patru ruble și cincizeci de copeici. Se dă jos lepădătura. Peste vreo cinci minute, mă uit la bancnotă, și ce să vezi? O etichetă de la o sticlă de apă minerală! (Aici șoferul rosti câteva cuvinte nepublicabile.) Apoi, un altul, pe Zubovskaia. Iar una de zece. Îi dau restul — trei ruble. Pleacă. Bag mâna în buzunar și dau peste o albină. Hait, și-mi înțeapă un deget, afurisita! Fir-ar să fie de...
Și șoferul trânti din nou niște vorbe de rușine.
— Mă uit, hârtia de zece — ia-o de unde nu-i! Și aseară la „Varietăți”, un... (cuvinte ce nu pot fi reproduse)... o jigodie de scamator a dat o reprezentație cu niște hârtii de zece ruble (cuvinte nepublicabile)...
Contabilul își pierdu graiul, se zgribuli tot și făcu o mutră, de parcă până și cuvântul „Varietăți” l-ar fi auzit pentru prima dată, gândind în sinea lui: „Grozave chestii!”
După ce ajunse la destinație și achită fără incidente cursa, contabilul intră în clădire și se îndreptă pe coridor spre cabinetul șefului respectiv, dându-și seama înainte de a ajunge la ușa lui că nimerise într-o clipă nepotrivită. În cancelaria Comisiei de vizionare a spectacolelor domnea un tărăboi fără seamăn. O curieră cu băsmăluța căzută pe ceafă, cu ochii holbați trecu în goană pe lângă contabil.
— Nu-i și nu-i! Nu este, dragii mei! striga femeia, adresându-se cuiva.
— Pantalonii și haina sunt aici, la locul lor, dar în haină nu-i absolut nimic!
Dispăru după ușă, și în urma ei se auzi de îndată zgomot de veselă spartă. Din biroul secretariatului ieși glonț șeful sectorului unu al Comisiei — un cunoscut al contabilului, dar în așa un hal, încât fără măcar să-l observe, pieri dintr-o dată.
Zguduit de cele văzute, contabilul ajunse în fața biroului secretariatului — anticamera președintelui Comisiei, unde rămase de-a dreptul stupefiat.
Dinspre ușa închisă a cabinetului răsuna o voce amenințătoare, aparținând fără doar și poate lui Prohor Petrovici, președintele Comisiei. „Pesemne că-l săpunește pe vreunu'!” își dădu cu părerea contabilul năucit, dar, aruncând o privire în jur, văzu un alt tablou: într-un fotoliu de piele, zăcea cu capul rezemat de spetează, plângând în hohote nestăvilite cu o batistă udă în mână și cu picioarele întinse până aproape de mijlocul încăperii, secretara personală a lui Prohor Petrovici, frumoasa Anna Riceardovna.
Bărbia Annei Riceardovna era mânjită toată cu roșu de buze, iar pe obrajii ei ca piersica rimelul lichefiat se prelingea în șiroaie negre.
Văzându-l pe contabil în ușă, secretara sări în picioare, se repezi la el, își înfipse mâinile în reverele hainei lui și începu să-l zgâlțâie:
— Slavă Domnului! Bine că s-a găsit totuși un om curajos! Toți au luat-o care încotro, ca potârnichile, toți l-au trădat! Să mergem, să mergem la el! Nici nu știu ce-i de făcut!
Și, continuând să plângă cu hohote, îl târî pe contabil în cabinet.
Cum trecu pragul, contabilul scăpă servieta jos și toate gândurile i se învălmășiră, de parcă s-ar fi întors cu picioarele în sus. Și, trebuie s-o recunoaștem, nu fără temei!
La un birou imens, cu o călimară masivă în mijloc, ședea un costum gol pe dinăuntru și plimba pe hârtie un toc cu penița uscată, fără cerneală. Costumul avea cravată, din buzunarul de la piept ieșea vârful unui stilou, dar deasupra gulerului nu se afla nici gât, nici cap, și nici din manșete nu se vedeau ieșind mâinile. Costumul era cufundat în lucru și nu băga în seamă defel harababura care domnea în jur. Auzind zgomotul ușii deschise, costumul se lăsă pe speteaza fotoliului și deasupra gulerului răsună vocea atât de cunoscută a lui Prohor Petrovici:
— Ce-i asta? Doar stă scris pe ușă că nu primesc pe nimeni!
Frumoasa secretară scoase un țipăt ascuțit și, frângându-și mâinile, strigă:
— Ați văzut? Vedeți? Nu e! Nu mai e! Dați-mi-l înapoi, o, dați-mi-l!
În clipa aceea cineva își strecură nasul pe ușă, scoase un țipăt de uimire și pieri. Contabilul simți cum îi tremură picioarele, se așeză pe marginea unui scaun, fără să scape din vedere să-și ridice servieta. Țopăind în jurul contabilului, Anna Riceardovna îi maltrata haina, vociferând:
— Totdeauna îl opream când drăcuia! Iată unde a ajuns drăcuind!
Deodată, frumoasa se repezi la birou și, cu o voce muzicală, duioasă, deși puțin cam nazală din cauza plânsului, exclamă:
— Proșa! Unde ești?
— Pe cine iei dumneata cu „Proșa”? se informă cu aroganță costumul, înfundându-se și mai mult în fotoliul său.
— Nu mă recunoaște! Pe mine! Vă dați seama! se puse iar pe bocit secretara.
— Te rog să încetezi cu plânsul la mine în cabinet! se răsti de data aceasta înfuriat de-a binelea irascibilul costum în dungi.
Și trase cu mâneca spre el un set nou de hârtii, cu intenția vădită de a pune rezoluții pe ele.
— Nu, nu sunt în stare să văd așa ceva, e peste puterile mele! răcni Anna Riceardovna, ieșind ca vântul din cabinet.
Contabilul se năpusti și el în urma ei.
— Închipuiți-vă... povestea secretara, tremurând toată de tulburare și înfigându-și din nou mâinile în mâneca contabilului.
— Stăteam la biroul meu și, deodată, intră un motan. Negru, voinic, o namilă — cât un hipopotam... Natural, am strigat la el: „Zât!” Motanul o șterse, dar în locul lui intră un grăsan, tot cu mutră de motan și-mi spuse: „Ce înseamnă asta, cetățeano, iei cu «zât» pe vizitatori?” Și, țuști — la Prohor Petrovici. Mă iau după el, desigur, și îi strig: „Ai înnebunit?” Neobrăzatul însă se așază într-un fotoliu, drept în fața lui Prohor Petrovici. Dumnealui, deși inimă de aur, se enervează uneori. Nu zic ba, și-a ieșit din pepeni. E nervos, muncește enorm, și s-a aprins: „De ce intri fără să fii anunțat?” zice. Ăla, obraznic, închipuiți-vă, tolănit în fotoliu, zâmbește și zice: „Am venit să stăm de vorbă. Am cu dumneata o trebușoară.” Prohor Petrovici se înfurie și mai și: „Sunt ocupat”, zice. Să vedeți ce-i răspunde individul: „N-ai nicio treabă...” Ce spuneți de una ca asta? Și-atunci, bineînțeles, Prohor Petrovici își pierde răbdarea și strigă: „Ce înseamnă asta? Afară cu el, scoateți-l de aici, lua-m-ar dracii!” Celălalt, închipuiți-vă, zâmbește și-i spune: „Să vă ia dracii? Dacă doriți, se poate!” Și deodată — pac! N-am apucat să zic pâs, mă uit... individul cu mutră de motan nu mai e... și, ce văd? În fotoliu șa... șade... un costum... He-e-e! începu să urle frumoasa secretară, căscând larg gura pocită de atâta plâns.
Se înecă într-un nou val de hohote, își trase apoi sufletul și începu să îndruge ceva fără noimă:
— Și scrie, scrie, scrie mereu! Să înnebunești, nu alta! Vorbește la telefon! Da, costumul! Toți au fugit care încotro, ca potârnichile!
Contabilul stătea și tremura ca varga. Soarta însă îi veni în ajutor. Sosi miliția: doi bărbați, cu pas calm, măsurat. Zărindu-i, frumoasa începu să hohotească și mai tare, arătând mereu cu mâna spre ușa cabinetului.
— Hai să nu mai plângem, cetățeano, spuse calm primul bărbat.
Iar contabilul, simțind că prezența lui e absolut de prisos, o șterse din secretariat și peste un minut era afară, în stradă. În cap simți un fel de curent de aer, îi vuia ca un horn și în vuietul acela desluși frânturi din cele povestite de plasatori cu privire la motanul ce participase la reprezentația din ajun. „E-he-he! N-o fi chiar motănelul nostru?”
Neizbutind să rezolve ce avea de rezolvat la comisie, conștiinciosul Vasili Stepanovici hotărî să treacă pe la filiala ei, de pe strada Vagankovo și, ca să se mai liniștească, făcu drumul până acolo pe jos.
Filiala își avea sediul într-o vilă cu pereții coșcoviți de vreme, situată în fundul unei curți, și era celebră prin coloanele sale de porfir din vestibul. Dar nu coloanele îi uimeau în ziua aceea pe vizitatori, ci ceea ce se petrecea sub ele.
Câteva persoane încremeniseră locului cu ochii țintă la o domnișoară care plângea, la o măsuță cu afișe teatrale, pe care le vindea. În momentul acela domnișoara nu mai oferea nimănui marfa ei spre vânzare, ci răspundea cu gesturi deznădăjduite la numeroasele întrebări compătimitoare. Între timp, de sus și de jos, din toate secțiile filialei, se auzeau cel puțin douăzeci de telefoane răgușite de atâta zbârnâit.
După ce mai plânse puțin, domnișoara tresări și strigă isteric:
— Iar mă apucă!
Și, așa, tam-nisam, intonă cu glas tremurător de soprană:
Slăvită mare, Baikal mult iubit...
Curierul, care se arătă pe scară, amenință cu pumnul pe cineva și o acompanie pe domnișoară, cu o voce voalată, ștearsă, de bariton.
Vitează corabie, bogat pescuit...
La vocea curierului se alăturară și alte voci, mai îndepărtate. Corul se amplifică, prinse puteri și, în cele din urmă, melodia vui în toate colțurile filialei. În camera de alături, nr. 6, biroul secției de calculație și revizie, se distingea îndeosebi o voce de bas, profundă și cam răgușită.
— Hei, colo, la vâsle, mai cu inimă, frate! urla curierul pe scară.
Lacrimile șiroiau pe obrajii fetei; încerca să strângă din dinți, dar gura i se deschidea de la sine, și ea continua să cânte cu o octavă mai sus decât curierul:
De peste deal era voinicul!...
Pe vizitatorii amuțiți îi uluia faptul că toți coriștii, deși răspândiți în diferite colțuri ale filialei, cântau foarte armonios, ca și când întregul cor ar fi stat strâns unit, cu ochii țintă la un dirijor invizibil.
Trecătorii de pe stradă se opreau lângă grilaj, uimiți de veselia din filială.
O dată cu sfârșitul primului cuplet, cântecul amuți brusc, ca la semnul unei baghete. Curierul trase încet o sudalmă și dispăru.
Apoi, pe intrarea principală își făcu apariția un cetățean într-un pardesiu de sub care ieșeau poalele unui halat alb. Îl însoțea un milițian.
— Luați măsuri, domnule doctor, vă implor! strigă isteric tânăra de la măsuță.
Pe palierul scării dădu buzna secretarul filialei, care, mort, se vede, de rușine, și fâstâcit la culme, rosti bâlbâindu-se:
— Să vedeți, tovarășe doctor, la noi e un caz de hipnoză în masă... și e absolut necesar să...
Nu termină fraza, ci, înecându-se cu propriile-i cuvinte, intonă deodată cu voce de tenor:
Șilka și Nercinskul...
— Tâmpitul! izbuti să strige tânăra fată.
Dar în loc să explice pe cine înjură, începu cu o ruladă și se apucă și ea să cânte despre Șilka și Nercinsk.
— Țineți-vă firea! Terminați cu cântatul! se adresă doctorul secretarului.
Se vedea bine că bietul secretar ar fi dat orice să nu mai cânte, dar nu se putu stăpâni și, împreună cu corul, duse până la urechea trecătorilor din stradelă vestea că:
„În desiș de codru des,
Fiara nu-i dăduse ghes,
Iar în fuga-i de pe urmă,
Glonțul nu l-a prins din urmă.”
După acest cuplet, tânăra primi cea dintâi din mâna doctorului o doză de valeriană. Apoi, doctorul, urmându-l pe secretar, alergă la ceilalți, să-i calmeze și pe ei.
— Scuzele mele, tovărășico, se adresă deodată fetei Vasili Stepanovici.
— Nu cumva a fost pe la dumneavoastră un motan negru?
— Ce motan, dom-le? strigă fata în culmea furiei.
— Avem un bou la noi la filială, un bou în toată puterea cuvântului!
Apoi adăugă:
— Lasă-l să audă, am să povestesc totul!
Și povesti într-adevăr totul de-a fir-a-păr.
Din spusele fetei reieși că șeful filialei orășenești, suferind de mania organizării a tot felul de cercuri, „dezorganizase de fapt activitatea cercurilor”.
— Un mistificator. Îi ducea de nas pe șefi! urla tânăra.
În cursul anului șeful filialei reușise să organizeze un cerc pentru studierea operei lui Lermontov, unul de șah-dame, unul de ping-pong și unul de călărie. La vară amenința să organizeze un cerc de canotaj pe apă dulce și un cerc de alpinism. Și iată că astăzi, în pauza de prânz...
— Apare el, șeful... la braț cu un ticălos — povestea fata — pripășit nu se știe de unde, îmbrăcat cu niște pantalonași cadrilați, cu un pince-nez crăpat; o mutră pur și simplu imposibilă!
După spusele fetei, șeful îl recomandase pe acesta tuturor celor ce luau masa la cantina filialei drept un specialist de vază în organizarea cercurilor de coriști amatori.
Chipurile viitorilor alpiniști se întunecară, dar șeful făcu apel la optimismul lor, iar specialistul mai glumi, mai făcu vreo câteva spirite și, jurându-se, îi încredință pe toți că cercul acesta nu le va răpi mult din timp, iar roadele se vor culege cu duiumul.
Și așa, după cum povestea fata, cei dintâi s-au repezit să se înscrie, desigur, Fanov și Kosarciuk, renumitele „periuțe” ale filialei. Ceilalți salariați, convingându-se și ei că n-au nicio scăpare, s-au înscris până la unul. S-a hotărât ca exercițiile de canto să se facă în pauza de prânz, întrucât restul timpului era afectat lui Lermontov și cercului de șah-dame. Ca să dea exemplu, șeful spuse că are voce de tenor. Cele ce-au urmat s-au desfășurat ca într-un vis urât. Cadrilatul dirijor-specialist urlă: „Do-mi-sol-do!” și-i scoase pe cei mai timizi, pitiți în spatele unor dulapuri, unde încercaseră să scape. Lui Kosarciuk îi spuse că are o rară ureche muzicală, apoi începu să se vaiete, să se tânguiască, îi rugă să-i facă pe plac „bătrânului dirijor de cor”. Pocnindu-și diapazonul de degete, îi implora să intoneze „Baikalul”.
Intonară. Intonară cu toții. Cadrilatul își cunoștea într-adevăr meseria. După ce au terminat primul cuplet, dirijorul se scuză spunând că va lipsi „un minut” și dispăru. Lumea credea că se va întoarce într-adevăr după un minut. Dar trecură zece, și el tot nu se întoarse. Cei de la filială nu mai puteau de bucurie, zicându-și: „A șters-o!”
Deodată însă începură — așa, de la sine — să cânte al doilea cuplet. Toți se luară după Kosarciuk, care, deși poate nu avea o ureche chiar atât de infailibilă, era totuși posesorul unei voci de tenor destul de plăcute. Cântară cupletul, dar pe dirijor, ia-l de unde nu-i! Apoi se îndreptară fiecare spre locul de muncă, dar nici n-apucară fiecare să se așeze bine pe scaune, că începură să cânte deodată, împotriva voinței lor. Încercară să se oprească, aș, de unde, nici chip! Tăceau vreo două-trei minute, ca apoi s-o ia din nou de la capăt. Și iar mai tăceau ce mai tăceau, ca să izbucnească iarăși! În cele din urmă, își dădură seama că-i cam albastru! Iar șeful, de rușine, se încuie în cabinet!
Aici povestirea tinerei se întrerupse. Picăturile de valeriană nu avuseseră niciun efect.
Peste un sfert de oră, în fața grilajului din stradela Vagankovo traseră trei camioane în care fu îmbarcat tot personalul filialei, în frunte cu șeful acesteia.
De îndată ce primul camion ieși, legănându-se, în străduța Vagankovo, salariații, stând în picioare și ținându-se unul de umerii celuilalt, își deschiseră gurile și intonară popularul cântec. Cei din camioanele următoare se alăturară și ei corului. Străbăteau străzile cântând. Trecătorii grăbiți îi priveau fără mirare, bănuind că e un colectiv care pleacă în excursie, undeva, în afara orașului. Plecau într-adevăr în afara orașului, dar nu într-o excursie, ci la clinica profesorului Stravinski.
Peste o jumătate de oră, contabilul, care nu mai știa unde-i este capul, ajunse la sectorul financiar, sperând că, în sfârșit, va scăpa de banii statului. Pățit, aruncă în primul rând pe furiș o privire în sala prelungă unde, dincolo de geamurile mate, cu inscripții aurii, ședeau funcționarii. Nu descoperi însă niciun semn de tulburare sau de necuviință. Domnea o liniște perfectă, cum se și cuvine într-o instituție serioasă.
Vasili Stepanovici își strecură capul pe fereastra ghișeului „Depuneri”, dădu binețe unui funcționar pe care nu-l mai văzuse niciodată și ceru politicos un formular.
— Pentru ce aveți nevoie de formular? întrebă funcționarul de la ghișeu.
Întrebarea îl miră pe contabil.
— Vreau să vărs niște bani. Sunt de la teatrul „Varietăți”.
— Un minut, vă rog, îi răspunse funcționarul și, într-o clipă, trase oblonul.
„Curios!” se gândi contabilul uimit pe bună dreptate. Pentru prima dată în viața lui de contabil se vedea într-o asemenea împrejurare. Toată lumea știa perfect cât de greu e să primești bani și câte piedici poți întâlni până îi iei. Dar, în cei treizeci de ani de activitate, nu-i fusese dat să vadă pe cineva refuzând să primească bani, fie acel cineva o persoană juridică sau particulară.
În sfârșit, oblonul fu redeschis și contabilul se aplecă din nou peste ghișeu.
— Aveți o sumă mare? întrebă funcționarul.
— Douăzeci și una de mii șapte sute unsprezece ruble.
— Oho! făcu ironic funcționarul și-i întinse un formular verde.
Cunoscând bine formalitățile, contabilul îl completă la iuțeală și începu să dezlege sfoara de la pachet. Isprăvind să despăturească hârtia, văzu negru în fața ochilor și mormăi ceva nedeslușit, ca un om bolnav.
Pe dinaintea lui pluteau, pestrițe, bancnote străine de tot felul: teancuri de dolari canadieni, lire sterline englezești, guldeni olandezi, late letone, coroane estoniene...
— Iată-l pe unul din panglicarii Teatrului de varietăți! se auzi o voce amenințătoare deasupra contabilului care își pierduse graiul.
Și, pe loc, Vasili Stepanovici fu arestat.