Venit-a ceasul! Venit-a ceasul!
— Știi — zise Margareta — aseară, când ai adormit, tocmai citeam despre întunericul venit de pe Mediterana... și idolii, ah, idolii de aur! Nu știu de ce, dar îmi amintesc mereu de ei... Mi se pare că îndată va ploua. Simți cum se răcorește afară?
— Totul e bine și frumos — răspunse maestrul, fumând și despicând cu palma fumul de țigară — cât despre idolii ăștia, lasă-i în pace... Dar mă întreb, ce-o să se mai întâmple? N-am nici cea mai mică idee.
Dialogul avea loc la asfințitul soarelui, tocmai când Woland primea pe terasă vizita lui Levi Matei. Fereastra subsolului era deschisă, și dacă cineva și-ar fi aruncat ochii înăuntru, s-ar fi mirat de aspectul straniu al celor doi. Margareta se înfășurase, goală, în mantia neagră, iar maestrul era îmbrăcat cu hainele lui de spital. Ea nu avea ce să îmbrace, fiindcă toate lucrurile îi rămăseseră în fosta ei casă și, cu toate că vila aceea era destul de aproape, nici nu putea fi vorba să se mai ducă acolo să și le ia. Maestrul însă, care-și găsise toate costumele în dulap, de parcă n-ar fi fost plecat nicăieri, nu avea niciun chef să se îmbrace, și acum se străduia să-i demonstreze Margaretei că se puteau aștepta din clipă în clipă la avalanșa unor evenimente cu totul și cu totul aiuristice. E drept, maestrul era bărbierit, pentru prima oară după noaptea aceea din toamna trecută (în clinica lui Stravinski i se mai tundea bărbuța cu mașina).
Odaia avea și ea un aspect straniu. Și era greu să te descurci în haosul de acolo. Pe covor zăceau niște manuscrise, pe divan erau împrăștiate altele. Într-un fotoliu era aruncată o carte cu cotorul în sus. Iar pe masa rotundă se aflau două tacâmuri, tot felul de gustări și câteva sticle. De unde apăruseră toate aceste bunătăți și băuturi, nu știau nici Margareta, nici maestrul. Când se treziseră, ele erau pe masă.
Dormind până-n asfințitul zilei de sâmbătă, maestrul și prietena lui se simțeau întremați; de pe urma evenimentelor din ajun se aleseseră doar cu o ușoară durere la tâmpla stângă. Din punct de vedere psihic, cu amândoi se petrecuseră schimbări foarte mari, după cum ar fi constatat oricine ar fi tras cu urechea la discuția lor. Dar n-avea cine. Curticica din jurul casei era bună tocmai pentru că era totdeauna pustie. Teii și salcia de după fereastră, cu fiecare zi mai verzi, împrăștiau un iz primăvăratic, adus în subsol de o adiere ușoară de vânt.
— Ptiu, drace! — strigă pe neașteptate maestrul. — Numai când stai să te gândești...
Stinse mucul de țigară în scrumieră, strângându-și capul în palme, și continuă:
— Te rog, ascultă, ești o femeie deșteaptă și nu ți-ai ieșit niciodată din minți... Ești într-adevăr convinsă că aseară am fost în casa Satanei?
— Pe deplin convinsă, răspunse Margareta.
— Sigur, sigur — urmă ironic maestrul. — În concluzie, acum, în loc de un nebun — sunt doi. Soț și soție!
Își avântă brațele spre cer, strigând:
— Dracu știe ce-i asta! Dracu, dracu, dracu...
În loc să-i răspundă, Margareta se prăbuși pe divan, izbucni în hohote de râs, își bălăbăni picioarele goale, apoi strigă:
— Of, nu mai pot! Of, nu mai pot! Uite numai cum arăți!
După ce râse pe săturate, până ce maestrul își trase rușinat indispensabilii de la spital, Margareta deveni serioasă.
— Adineauri, fără să vrei, ai spus un adevăr — vorbi ea — dracu știe ce-i asta și poți să mă crezi, dracu o să aranjeze totul!
Deodată ochii i se aprinseră, sări în sus, începu să danseze pe loc și să strige:
— Ce fericită sunt, ce fericită sunt, ce fericită sunt că am intrat în tranzacție cu el! O, diavolul, diavolul!... Va trebui, dragul meu, să trăiești cu o vrăjitoare!
După aceea se repezi spre maestru, îl luă de gât și începu să-i sărute buzele, nasul, obrajii. Șuvițe rebele de păr negru nepieptănat săltau pe capul maestrului, și atât obrajii, cât și fruntea lui se înfierbântau sub sărutări.
— Dar tu, într-adevăr, semeni acum cu o vrăjitoare.
— Nici nu neg acest lucru — îi răspunse Margareta — sunt vrăjitoare și sunt foarte mulțumită de asta.
— Bine — zise maestrul — dacă vrei să fii vrăjitoare, fii. Foarte bine și frumos! Cu alte cuvinte, pe mine m-au răpit din spital! Și asta-i foarte drăguț... M-au readus aici, să admitem și asta... Să presupunem chiar că n-o să se observe lipsa noastră, dar spune-mi, pentru tot ce-i sfânt, din ce și cum o să trăim? Spunând asta, să știi că pentru tine sunt îngrijorat, crede-mă.
În clipa aceea, la fereastră apărură niște ghete cu botul bont și partea de jos a unor pantaloni cu o dunguliță discretă. Apoi pantalonii se îndoiră, și dosul voluminos al cuiva estompă lumina zilei.
— Aloizi, ești acasă? — întrebă un glas, undeva sus, deasupra pantalonilor, în spatele ferestrei.
— Gata, începe, zise maestrul.
— Aloizi? — întrebă Margareta, apropiindu-se de fereastră. — L-au arestat ieri. Dar cine îl caută? Numele dumneavoastră?
În aceeași clipă genunchii și dosul dispărură și se auzi trântindu-se portița, după care totul intră în normal. Margareta se prăvăli pe divan și izbucni în hohote de râs, atât de tare, încât lacrimile îi țâșniră din ochi. Dar când se potoli, chipul ei își pierdu expresia de până atunci, vorbi serios, și, vorbind, se dădu jos de pe divan, se târî până la genunchii maestrului și, privindu-l în ochi, începu să-l mângâie pe cap:
— Cât ai suferit, cât ai suferit, sărmanul meu! Asta o știu numai eu. Uite, ai fire albe în păr și veșnica cută în colțul gurii. Dragul meu, unicul, nu te mai gândi la nimic. Ți-a fost dat să gândești prea mult, dar acum am să gândesc eu pentru tine! Și-ți garantez, îți garantez eu că totul va fi strălucitor de bine.
— Nu mă tem de nimic, Margot — îi răspunse deodată maestrul și-și înălță capul, iar ei i se păru că este așa cum era când compunea ceea ce, de fapt, nu văzuse niciodată, dar despre care știa precis că a fost — și nu mă tem pentru că am trecut prin toate. Pe mine prea m-au speriat și m-au amenințat și nu mă mai pot speria cu nimic. Dar mi-e milă de tine, Margot, iată care-i trucul, de asta tot repet unul și același lucru. Răzgândește-te! De ce să-ți frângi viața cu un om bolnav și sărac? Întoarce-te la tine! Mi-e milă de tine, de aceea ți-o și spun.
— Of, tu, tu — șoptea Margareta, clătinându-și capul cu părul despletit — of, tu, om sceptic, nefericit. Din cauza ta, toată noaptea trecută m-am zbănțuit în pielea goală, mi-am pierdut vechea fire și am înlocuit-o cu una nouă, câteva luni la rând am stat într-o chițimie întunecată și mă gândeam la un singur lucru — la furtuna de deasupra Yerushalayimului, mi-am secat ochii de atâta plâns, iar acum, când s-a abătut asupra noastră fericirea, tu mă gonești? Ei, ce să-i faci, am să plec, am să plec, dar să știi că ești un om crud! Ei te-au distrus sufletește!
O duioșie amară urcă spre sufletul maestrului și, nu se știe de ce, el izbucni în plâns, cu fața în părul Margaretei. Aceasta, plângând și ea, îi șoptea, în timp ce degetele îi alergau pe tâmplele lui:
— Da, firele, firele, sub ochii mei se acoperă capul cu zăpadă albă, ah, capul ăsta al meu mult chinuit. Privește ce ochi ai! În ei e un deșert. Iar umerii sunt umeri împovărați... Te-au schilodit, te-au schilodit.
Cuvintele Margaretei erau acum fără șir, Margareta se cutremura de plâns.
Atunci maestrul își șterse ochii, o ridică pe Margareta, care stătuse îngenuncheată, se ridică și el și spuse ferm:
— Ajunge! M-ai făcut să-mi fie rușine. N-am să mai admit niciodată lașitate din partea mea și n-am să mă mai întorc la chestiunea asta. Poți fi liniștită. Știu că amândoi suntem victimele bolii noastre sufletești, pe care, poate, eu ți-am transmis-o ție... Ce să-i faci, o să ducem boala asta amândoi.
Apropiindu-și buzele de urechea maestrului, Margareta îi șopti:
— Îți jur pe viața mea, îți jur pe viața fiului cititorului în stele, pe care tu l-ai ghicit — totul va fi bine!
— Ei, fie precum spui, fie, răspunse maestrul și, râzând, adăugă:
— Sigur, când oamenii sunt total jefuiți, ca noi doi, ei caută salvarea în lumea de apoi. Ce să-i faci, sunt gata s-o caut acolo.
— Ei, vezi, acum ești cel de altădată, tu râzi — îi răspunse Margareta — și naiba să te ia cu vorbele tale meșteșugite. Lumea de apoi, sau nu, oare nu-i același lucru? Mi-e foame.
Și îl trase de mânecă pe maestru spre masă.
— Nu sunt convins că mâncarea asta nu va intra imediat în pământ sau nu-și va lua zborul pe fereastră, rosti maestrul total liniștit.
— Nu-și va lua zborul!
Chiar în clipa aceea, la fereastră răsună un glas fonfăit:
— Pace vouă!
Maestrul tresări, iar Margareta, de-acum obișnuită cu tot felul de minuni, strigă:
— Păi e Azazello! Ah, ce drăguț din partea lui, ce bine-mi pare!
Și, șoptindu-i maestrului: „Vezi, nu ne lasă, se interesează de noi!”, se repezi să deschidă.
— Încheie-ți măcar mantia în față, îi strigă din urmă maestrul.
— Puțin îmi pasă, răspunse ea din coridor.
Și iată-l pe Azazello intrând, înclinându-se și dând bună ziua maestrului. Ochiul chior îi scânteia.
— Ah, ce bine-mi pare! — exclamă Margareta. — Niciodată n-am fost atât de bucuroasă ca acum! Dar iartă-mă, Azazello, că sunt în pielea goală!
Azazello o rugă să nu-și facă probleme, convingând-o că văzuse la viața lui nu numai femei în pielea goală, ci chiar și femei cu pielea jupuită, apoi se așeză cu plăcere la masă, punând în prealabil în colț, lângă sobă, un pachet înfășurat într-un brocart de culoare închisă.
Margareta îi turnă lui Azazello un coniac și acesta goli încântat paharul. Privindu-l necontenit, maestrul își ciupea din când în când, pe sub masă, mâna stângă, dar ciupiturile nu ajutau la nimic. Azazello nu se topea în văzduh și, la drept vorbind, nici nu era nevoie. Omul acesta mic de stat, cam roșcat, în afară, poate, de albeața de la ochi, nu avea nimic înspăimântător în el; dar asta poate să aibă oricine — și fără nicio vrăjitorie; hainele, poate, nu prea erau din cele obișnuite — un fel de anteriu sau pelerină —, dar și asemenea haine, dacă stăm să ne gândim, se mai pot întâlni. Își bea coniacul cu multă dexteritate, ca toți oamenii de treabă; golea pahar după pahar, fără să ia vreo gustare. Asupra maestrului coniacul își făcu efectul — îi vâjia capul și se gândea:
„Da, Margareta are dreptate... Desigur, am în fața mea un trimis al diavolului. Că doar, acum două nopți, chiar eu îi demonstram lui Ivan că la Patriarșie prudî el se întâlnise cu însuși Satana, și acum nu știu de ce m-a speriat gândul ăsta și am început să trăncănesc despre hipnotizatori și halucinații... Ce hipnotizatori, pe dracu!...”
Se uita cu luare-aminte la Azazello, ajungând la concluzia că ochii acestuia ascund ceva, un gând pe care nu și-l expusese încă. „N-a venit pur și simplu în vizită, ci cu o misiune”, își zise maestrul. Spiritul de observație nu-l părăsise.
Dând pe gât al treilea păhărel de coniac, care nu avea niciun efect asupra lui, Azazello vorbi astfel:
— Aveți aici un subsol plăcut, dracu să mă ia! Se ridică o singură întrebare: Ce să faci în acest subsol?
— Același lucru îl spun și eu, răspunse maestrul.
— De ce îmi dai emoții, Azazello? — îl întrebă Margareta. — Cumva o să trăim noi!
— Se poate, se poate? — strigă Azazello. — Nici prin gând nu-mi trece una ca asta. Cumva o să se aranjeze totul, așa gândesc și eu. Da! Era să uit... Messire m-a rugat să vă salut și mi-a poruncit să vă spun că vă invită la o mică plimbare, dacă, desigur, n-aveți nimic împotrivă. Ce răspuns îmi dați?
Pe sub masă, Margareta îi făcu maestrului un semn cu piciorul.
— Cu multă plăcere, răspunse maestrul, privindu-l atent pe Azazello, în timp ce acesta urmă:
— Nădăjduim că nici Margareta Nikolaevna n-o să refuze plimbarea?
— Fără îndoială că n-o să refuz, exclamă Margareta, făcându-i maestrului din nou semn cu piciorul pe sub masă.
— Minunat! — exclamă Azazello. — Asta-mi place! Un, doi, și gata! Nu ca atunci în grădina Alexandrovski!
— Ah, nu-mi mai aduce aminte, Azazello, de asta; pe atunci eram fără minte. Și-apoi, nu sunt chiar atât de vinovată — că doar nu te întâlnești în fiecare zi cu necuratul!
— Te cred, încuviință Azazello. Ar fi o plăcere prea mare să-l întâlnești chiar în fiecare zi!
— Mie-mi place viteza — zise Margareta, tulburată — viteza și goliciunea... Ca dintr-un mauser: pac! Vai, ce grozav trage! — urmă Margareta adresându-se maestrului. — Pui șeptarul sub pernă și-ți nimerește orice punct!...
Margareta se amețise și ochii îi ardeau tot mai tare.
— Am mai uitat ceva — strigă Azazello, lovindu-se peste frunte — m-am zăpăcit de tot! Messire v-a trimis un dar. Aici — el se întoarse spre maestru — e o sticlă de vin. Luați notă, vă rog, este din vinul pe care-l bea procuratorul Iudeii. Vin de Falerno.
Firește că o raritate ca asta atrase toată atenția Margaretei și a maestrului. Dintr-o bucată de brocart de culoare închisă, folosit la tapisatul sicrielor, Azazello scoase un urcior mucegăit. Mirosiră vinul, îl turnară în pahare, apoi priviră prin licoarea străvezie lumina tot mai palidă din fereastră dispărând pe măsură ce se apropia furtuna. Vedeau cum totul capătă culoarea sângelui.
— În sănătatea lui Woland! — strigă Margareta, ridicându-și paharul.
Toți trei își muiară buzele luând câte o înghițitură. Deodată lumina posomorită de afară începu să se stingă în ochii maestrului, i se tăie răsuflarea și își dădu seama că i-a venit sfârșitul. Apucă să mai vadă cum Margareta, palidă ca moartea, își întinde brațele spre el, cum îi cade capul pe masă, și-apoi alunecă pe podea.
— Otrăvitorule... — mai izbuti să strige maestrul, voind să apuce un cuțit de pe masă ca să-l înjunghie pe Azazello; dar mâna îi lunecă fără vlagă; totul în jur se întunecă și pieri. Căzu pe spate și, în cădere, își spintecă de colțul biroului pielea de pe tâmplă.
Îndată ce victimele lui încremeniră, Azazello trecu la acțiune. În primul rând, se aruncă afară pe fereastră, și în câteva clipe ajunse la vila în care locuise Margareta. Totdeauna precis și meticulos, el voia să verifice dacă se-ndepliniseră toate după învoială. Și le găsi pe toate în deplină ordine. Văzu o femeie întunecată la față, care aștepta întoarcerea soțului ei. Aceasta ieși din dormitor, păli deodată, își duse mâna la inimă și, murmurând neputincioasă:
— Natașa... să vină cineva... ajutor... — se prăbuși pe parchetul salonului, înainte de a ajunge la ușă.
— Totul e în ordine, zise Azazello.
În clipa următoare, se afla din nou lângă cei doi amanți otrăviți de el. Margareta zăcea cu fața în jos. Cu mâinile lui puternice, Azazello o întoarse, ca pe o păpușă, cu fața spre el, pe care-și aținti privirea și, treptat, chipul femeii otrăvite își schimbă expresia. Până și în penumbra amurgului dinainte de furtună se vedea cum dispare treptat aerul ei de vrăjitoare, cruzimea trăsăturilor. Chipul i se lumină, se îmblânzi, pierzându-și expresia de lăcomie, gura ei redevenind feminină, îndurerată. Atunci, el îi descleștă dinții albi, turnându-i câteva picături din vinul cu care o otrăvise. Oftând, ea dădu să se ridice fără ajutorul lui, se așeză în capul oaselor și întrebă cu glas stins:
— Pentru ce?! Pentru ce ai făcut asta, Azazello?! Ce-ai făcut cu mine?
Apoi, văzându-l pe maestru zăcând nemișcat, se cutremură și șopti:
— Ucigașule... nu mă așteptam la una ca asta!
— Oh, stai să vezi — ripostă Azazello — o să se scoale numaidecât. Ah, de ce ești atât de nervoasă?
Margareta îl crezu pe loc, atât de convingător era glasul demonului roșcat. Sări în picioare, vie și plină de putere, și-l ajută pe Azazello să-i dea de băut din același vin maestrului întins pe dușumea. Deschizând ochii, acesta aruncă o privire sumbră, plină de ură, repetând ultimul cuvânt pe care-l rostise înainte:
— Otrăvitorule...
— Ah, pentru o treabă bine făcută jignirea este o răsplată obișnuită! Da' se poate una ca asta? Ce, sunteți orbi? Deschideți ochii mai repede!
Atunci, maestrul sări în picioare și, aruncând în jur o privire vioaie și luminoasă, întrebă:
— Și ce înseamnă acest nou început?
— Înseamnă că a sosit ceasul să plecăm. Ascultați, furtuna s-a și dezlănțuit, aud tunetele. Se face întuneric. Caii scormonesc pământul cu copitele, micuța grădină se cutremură. Luați-vă rămas-bun, luați-vă mai repede rămas-bun de la subsolul vostru mic.
— A, înțeleg... — zise maestrul, uitându-se în jur. — Ne-ai ucis, suntem morți. Ah, ce bine gândit! Ce bine ales momentul! Acum înțeleg totul.
— Vai de mine! Ce tot vorbești! — protestă Azazello. — Prietena dumitale îți spune „maestru”, dumneata gândești, atunci cum poți să fii mort? Ca să te socotești viu, trebuie neapărat să stai într-un subsol, în cămașă și indispensabili de spital? E caraghios!...
— Îți înțeleg vorbele — strigă maestrul — nu mai continua! Ai de o mie de ori dreptate!
— Marele Woland! — începu să-l secondeze Margareta. — Marele Woland! El a ticluit lucrurile mult mai bine decât mine! Dar romanul, romanul — îi striga ea maestrului — ia cu tine romanul, oriunde te-ai duce!
— Nu-i nevoie — se împotrivi maestrul — îl țin minte pe dinafară.
— Dar n-ai să uiți... niciun cuvânt din el? — întrebă Margareta, lipindu-se de amantul ei și ștergându-i tâmpla însângerată.
— Nu te neliniști. De acum încolo n-am să mai uit niciodată nimic.
— Atunci, să vină focul! — strigă Azazello. — Focul de la care totul a început și cu care se încheie totul.
— Focul! — strigă, cumplit, Margareta.
Fereastra se trânti, și vântul împinse draperia la o parte. Cerul bubui vesel și scurt. Azazello își băgă ghearele în sobă, scoase un tăciune aprins și fumegând și dădu foc feței de masă. După aceea, urmă la rând un teanc de ziare vechi de pe divan, apoi manuscrisul și draperia de la fereastră.
Îmbătat de goana care-l aștepta, maestrul aruncă din raft pe masă o carte care începu să ardă și ea cu flăcări jucăușe.
— Arde, arde viața din trecut!
— Arde suferința! — striga Margareta.
Toată odaia era numai trâmbe de foc și, odată cu fumul, pe ușă ieșiră în goană trei siluete. Urcară treptele de piatră și se pomeniră în curtea mică. Mai întâi o văzură pe bucătăreasa vecinului, care ședea pe pământ, lângă ea niște cartofi risipiți și câteva legături de ceapă. Bucătăreasa era într-o stare ciudată. Trei cai negri ca pana corbului fornăiau lângă magazie, tresărind și scormonind pământul cu copitele. Margareta sări în șa; urmă Azazello; maestrul încălecă ultimul. Bucătăreasa gemu, își întinse mâna să-și facă cruce, însă Azazello îi strigă amenințător din șa:
— Îți tai mâna!
Apoi fluieră și, frângând ramurile teilor, caii se avântară în văzduh, străpungând norul negru ce se lăsase jos, deasupra pământului. În aceeași clipă, pe fereastra subsolului începu să iasă fum. Mai răsună strigătul slab, jalnic, al bucătăresei:
— Foc...
Caii zburau deasupra acoperișurilor Moscovei.
— Vreau să-mi iau rămas-bun de la oraș, îi strigă maestrul lui Azazello, care gonea înaintea lor.
Dar tunetul înghiți sfârșitul frazei. Azazello încuviință din cap și o porni la galop. În întâmpinarea celor trei zburători înainta vijelios un nor, care nu-și lepăda încă picăturile de ploaie.
Zburând deasupra unui bulevard, văzură niște siluete mici de oameni fugind care-ncotro, spre a se adăposti de ploaie. Cădeau primele picături. Apoi zburară deasupra unor învolburări de fum — era tot ce mai rămăsese din „Casa Griboedov”. Trecură deasupra orașului, învăluit acum în întuneric. Deasupra lor, scăpărau fulgere. Apoi, în locul acoperișurilor, apărură grădinile înverzite. Numai atunci se năpusti ploaia din răsputeri asupra pământului, transformându-i pe cei trei zburători în trei bășici uriașe plutind prin apă.
Margareta cunoștea senzația zborului, maestrul însă nu; de aceea fu mirat de faptul că atinseseră atât de repede ținta, ajungând la singurul om de la care voia să-și ia rămas-bun. Desluși prin perdeaua de ploaie clinica lui Stravinski, râul și pădurea de pe celălalt mal, pe care o cunoștea atât de bine. Aterizară în crâng, într-o poiană, aproape de clădirea clinicii.
— Vă aștept aici — strigă Azazello, împreunându-și mâinile, luminat în răstimpuri de fulgere ori dispărând în perdeaua cenușie a ploii. — Luați-vă rămas-bun, dar mai repede!
Maestrul și Margareta săriră din șa și porniră în zbor prin grădina clinicii, când ivindu-se, când destrămându-se ca umbrele în noianul de apă ce cădea din cer. În clipa următoare, maestrul dădea la o parte cu mână sigură grilajul de pe balcon, de la ușa camerei 117, urmat de Margareta. Intrară la Ivanușka, nevăzuți și neobservați, în vuietul și urletul furtunii. Maestrul se opri lângă pat.
Ivanușka stătea întins, nemișcat, ca atunci când văzuse pentru prima oară furtuna în casa asta în care își recăpăta liniștea. Dar nu plângea, ca atunci. Când prinse cu privirea silueta întunecată, care intrase la el din balcon, se săltă pe pat și-și întinse mâinile, spunând fericit:
— Ah, dumneavoastră sunteți! Și eu vă aștept, vă aștept mereu! Iată-vă, în sfârșit, vecinul meu!
Iar maestrul îi răspunse:
— Sunt aici, dar, din păcate, nu pot să mai fiu vecinul dumitale. Plec pentru totdeauna și am venit numai să-mi iau rămas-bun.
— Știam, am ghicit asta, răspunse încet Ivan și întrebă:
— V-ați întâlnit cu el?
— Da — zise maestrul — am venit să-mi iau rămas-bun de la dumneata, pentru că ai fost singurul om cu care am stat de vorbă în ultima vreme.
Înseninându-se la față, Ivanușka spuse:
— Bine ați făcut că ați zburat până aici. Să știți că am să mă țin de cuvânt, n-o să mai scriu poezioare. Acum mă interesează altceva — urmă Ivanușka zâmbitor, și-și aținti ochii demenți undeva în gol. — Vreau să scriu altceva. Știți, în timp ce am zăcut aici, multe lucruri mi-au devenit clare.
Vorbele lui îl tulburară pe maestru și, așezându-se pe marginea patului, vorbi:
— Asta e bine, e foarte bine. Scrie mai departe despre el.
Ochii lui Ivanușka se aprinseră.
— Dar dumneavoastră n-o să scrieți?
Apoi își lăsă bărbia în piept, adăugând îngândurat:
— Ah, da... Cum pot să-ntreb așa ceva!
Și-și întoarse ochii, uitându-se speriat în podea.
— Da — zise maestrul, și glasul său i se păru necunoscut lui Ivanușka — necunoscut și surd. — Eu n-o să mai scriu despre el. Voi fi ocupat cu altceva.
Prin vuietul furtunii se auzi deodată un șuier îndepărtat.
— Auzi? — îl întrebă maestrul.
— Urlă furtuna...
— Nu, mă cheamă, e timpul, îl lămuri maestrul, ridicându-se.
— Mai stați un pic! Încă un cuvânt, se rugă Ivan.
— Dar pe ea ați găsit-o? V-a rămas credincioasă?
— Iat-o, răspunse maestrul, arătând spre perete.
Din zidul alb se desprinse silueta întunecată a Margaretei, care se apropie. Se uita la tânărul întins pe pat, și în ochii ei se citea îndurerarea.
— Sărmanul, sărmanul de el... — șopti fără glas Margareta, plecându-se spre bolnav.
— Ce frumoasă e — rosti fără invidie, dar cu tristețe și cu un fel de duioșie mută Ivan — ia te uită ce bine s-au brodit toate la voi! Dar uite că la mine nu-i așa.
Aici se opri, se gândi și adăugă îngândurat:
— De fapt, poate că-i așa...
— Așa, așa, șopti Margareta și se aplecă spre cel culcat.
— Iată, am să te sărut pe frunte și totul la dumneata va fi așa cum trebuie... Aici poți să-mi dai crezare, eu am văzut totul, știu totul...
Tânărul o prinse de gât, și Margareta îl sărută.
— Rămâi cu bine, ucenicul meu! — rosti abia auzit maestrul, topindu-se treptat în văzduh.
Pieri, și, odată cu el, pieri și Margareta, grilajul balconului închizându-se încet în urma lor...
Pe Ivanușka îl cuprinse neliniștea. Se ridică în capul oaselor, uitându-se speriat în jur, gemu chiar, începu să vorbească singur, apoi se ridică din pat. Se vede că furtuna ce se dezlănțuia tot mai turbată îi răscolise sufletul. Îl nelinișteau și pașii fără astâmpăr, și glasurile înăbușite pe care le prindea urechea lui obișnuită cu liniștea. Se enervă și începu să tremure, strigând:
— Praskovia Feodorovna!
Sora intră imediat, privindu-l întrebătoare și alarmată.
— Ce-i? Ce s-a-ntâmplat? Te-a tulburat furtuna? Nu-i nimic, nu-i nimic... Te ajutăm îndată... Chem numaidecât doctorul...
— Nu, Praskovia Feodorovna, nu e nevoie să-l chemi, protestă Ivanușka, uitându-se speriat, dar nu la Praskovia Feodorovna, ci la peretele acela alb.
— Nu se petrece nimic deosebit cu mine. Am ajuns să-mi cunosc stările astea, nu te speria. Spune-mi mai bine — o rugă Ivan cu căldură în glas — ce s-a întâmplat acum alături, în camera 118?
— Optsprezece? — repetă întrebarea Praskovia Feodorovna, ferindu-și de el ochii neliniștiți. — Nu s-a întâmplat nimic acolo.
Vocea ei suna însă fals, și Ivanușka își dădu seama și zise:
— Eh, Praskovia Feodorovna! Ești un om atât de sincer... Crezi c-o să fac scandal? Nu, Praskovia Feodorovna, asta nu se va întâmpla. Mai bine spune-mi drept, că doar eu simt totul prin perete.
— Adineauri a murit vecinul dumitale, șopti Praskovia Feodorovna, nefiind în stare să mintă și să-l necăjească pe bolnav.
Spunând acestea, se uită îngrijorată la el, în timp ce o învăluiau scăpărările fulgerelor. Dar Ivanușka rămase liniștit. Își ridică doar cu înțeles un deget în sus și spuse:
— Eram sigur! Crede-mă, Praskovia Feodorovna, că adineauri a mai murit un om în orașul nostru. Știu chiar cine — și Ivanușka zâmbi enigmatic — o femeie!