Capitolul VII

Un apartament puțin simpatic

Dacă a doua zi dimineață cineva i-ar fi spus lui Steopa Lihodeev: „Steopa, vei fi împușcat dacă nu te scoli chiar în clipa asta!”, el ar fi răspuns cu un glas languros, abia auzit: „Împușcați-mă, faceți cu mine ce vreți, eu tot nu mă scol.” Nu numai că nu-i venea să se scoale, dar i se părea că nu-i în stare nici măcar să deschidă ochii, de teamă că dacă-i va deschide un trăsnet se va năpusti asupra lui sfârtecându-i capul. În cap îi vuia un clopot greu, pete cafenii cu chenar roșu ca focul și reflexe verzui pluteau între globul ochiului și pleoapele închise și, colac peste pupăză, îi era greață, dar o greață pricinuită, pe cât se părea, de sunetele unui patefon sâcâitor. Steopa se străduia să-și amintească ceva, dar nu-i venea în minte decât un singur lucru: că în ajun, parcă, și nu se știe unde, stătuse cu un șervet de masă în mână și încercase să sărute o doamnă, promițându-i, de altfel, să-i facă o vizită a doua zi la ora douăsprezece fix. Doamna îl refuzase, repetând: „Nu, nu, n-am să fiu acasă!” Steopa însă o ținea una și bună: „Ba eu totuși am să vin!”

Dar cine era doamna, ce oră era acum, ce zi, și în ce lună, Steopa habar n-avea, și, ce era mai rău, nu se putea dumiri unde se găsește. Se căzni să lămurească măcar acest ultim amănunt și-și dezlipi pleoapa ochiului stâng. În penumbră desluși un reflex tulburiu. Recunoscu, în sfârșit, oglinda mare de perete și își dădu seama că stă culcat pe spate în propriul său pat, mai bine zis în fostul pat al văduvei bijutierului, în dormitorul lui. În clipa următoare, capul îi zvâcni năprasnic și, gemând cumplit, închise iar ochiul stâng.

Să lămurim lucrurile: Steopa Lihodeev, directorul Teatrului de varietăți, se trezi dimineața în apartamentul pe care-l împărțea cu răposatul Berlioz! Apartamentul era situat într-un imobil mare, cu cinci etaje, cu fațada în trei laturi dând spre Sadovaia.

Trebuie spus că apartamentul acesta, cu nr. 50, avea de multă vreme o reputație, dacă nu proastă, cel puțin stranie. Cu doi ani în urmă, aparținuse încă văduvei bijutierului de Fougeraie. Anna Franțevna de Fougeraie, o doamnă respectabilă și foarte practică, de vreo cincizeci de ani, închiriase trei din cele cinci camere ale ei unui individ pe care îl chema, pare-se, Belomut, și altuia, care-și făcuse uitat numele.

Și iată că, acum doi ani, în apartamentul cu pricina începură să aibă loc niște evenimente inexplicabile: locatarii lui prinseseră să dispară fără urmă.

Odată, într-o zi de sărbătoare, veni la apartament un milițian, îl chemă în antreu pe al doilea locatar (al cărui nume nimeni nu-l mai ținea minte) și spuse că acesta este poftit să treacă pentru o clipă pe la secția de miliție ca să semneze ceva. Locatarul îi porunci Anfisei, o veche și credincioasă femeie de serviciu a Annei Franțevna, ca, în cazul când îi va telefona cineva, să spună că el se va întoarce peste zece minute, după care plecă împreună cu milițianul corect, cu mănuși albe. Dar omul nu numai că nu s-a întors peste zece minute, el nu s-a mai întors niciodată. Lucrul cel mai curios a fost faptul că, împreună cu el, a dispărut, după cât se pare, și milițianul.

Bisericoasa — și, ca să spunem mai sincer, superstițioasa — Anfisa așa a și declarat, fără ocolișuri, Annei Franțevna, profund amărâtă, că aici e vorba de vrăjitorie și că ea știe foarte bine cine i-a furat și pe locatar, și pe milițian, numai că nu vrea să vorbească acum, când se lasă noaptea.

Ei și, precum se știe, e destul numai să înceapă vrăjitoria, că după aceea nu o mai poți opri cu nimic. Al doilea locatar a dispărut luni, după câte mi-aduc aminte, iar miercuri, parcă a intrat în pământ Belomut. Dar — ce-i drept — în alte împrejurări. Dimineața, ca de obicei, a trecut să-l ia mașina, să-l ducă la serviciu, și l-a dus, dar înapoi nu a adus pe nimeni, și nici ea însăși nu a mai venit.

Durerea și groaza lui madame Belomut sunt de nedescris. Dar vai, nici una, nici cealaltă nu au fost de durată. În aceeași noapte, întorcându-se împreună cu Anfisa de la vilă, unde Anna Franțevna se dusese în grabă nu se știe de ce, ea nu o mai găsi pe cetățeana Belomut în apartament. Dar nu numai atât: ușile celor două camere, pe care le-au ocupat soții Belomut, s-au găsit sigilate.

Două zile au trecut. A treia zi, Anna Franțevna, care în tot acest timp suferise de insomnie, plecă din nou în grabă la vilă... Trebuie să spunem oare că ea nu s-a mai întors?!

Rămasă singură, Anfisa, după ce a plâns pe săturate, s-a dus la culcare după ora unu noaptea. Ce a fost cu ea mai departe nu se știe, dar au povestit locatarii altor apartamente că, în cel cu numărul 50, toată noaptea s-au auzit niște ciocănituri și bocănituri și cică până dimineața a ars lumina electrică la ferestre. Dimineața s-a constatat că și Anfisa dispăruse! Multă vreme în casă s-au povestit tot soiul de legende despre cei dispăruți și despre apartamentul blestemat, cum ar fi, de exemplu, aceea potrivit căreia această Anfisa cam uscățivă și bisericoasă ar fi purtat pe pieptu-i secătuit douăzeci și cinci de briliante mari, puse într-un săculeț din piele de căprioară, briliante ce au aparținut Annei Franțevna. Cică în magazia de lemne a aceleiași vile, unde plecase val-vârtej Anna Franțevna, s-au găsit niște comori imense, sub forma acelorași briliante, precum și bani — monezi de aur bătute pe vremea țarilor... Și altele, de același gen. Ce-i drept, pentru ceea ce nu știm, nu băgăm mâna în foc c-o fi adevărat. Oricum ar fi, locuința a stat goală și sigilată numai o săptămână, după care în ea s-au mutat răposatul Berlioz cu nevasta și acest Steopa cu consoarta lui. Este de la sine înțeles că, de îndată ce aceștia doi nimeriră în blestematul apartament, începu să li se întâmple și lor dracu știe ce! În decurs de o lună dispărură amândouă consoartele. Dar nu fără urmă. Despre consoarta lui Berlioz se povestea că ar fi fost văzută la Harkov cu un maestru de balet, iar a lui Steopa cică ar fi fost descoperită pe strada Bojedomka unde, după cum trăncănea lumea, directorul Teatrului de varietăți, uzând de nenumăratele sale cunoștințe, ar fi reușit să-i facă rost de o cameră, dar cu o condiție: să n-o mai prindă vreodată pe Sadovaia...

Așadar, Steopa gemu. Vru s-o strige pe femeia de serviciu, pe Grunia, să-i ceară un piramidon, dar își dădu totuși seama că astea-s prostii, că Grunia nu are, desigur, niciun piramidon. Încercă să-l cheme în ajutor pe Berlioz, gemu de două ori: „Mișa... Mișa”, dar, după cum vă dați seama și dumneavoastră, nu primi răspuns. În locuință domnea o liniște de mormânt.

Mișcându-și degetele de la picioare, Steopa constată că e în ciorapi. Își trecu mâna tremurătoare peste șold, să constate dacă e cu pantaloni sau fără, dar de constatat nu constată. În cele din urmă, dându-și seama că e singur și părăsit, că n-are cine să-i vină în ajutor, se hotărî să se ridice, cu prețul oricăror eforturi, fie și supraomenești.

Își dezlipi pleoapele strânse și văzu reflectându-se în oglindă o siluetă de om cu părul vâlvoi, cu fața buhăită, năpădită de peri negri, cu ochii umflați, purtând o cămașă murdară cu guler și cravată, izmene și ciorapi.

Așa se văzu în oglinda mare din perete, iar lângă oglindă descoperi un necunoscut, îmbrăcat în negru, cu beretă neagră pe cap.

Steopa se așeză în capul oaselor și căscă niște ochi mari, țintuindu-l pe necunoscut. Tăcerea o întrerupse acesta din urmă, rostind cu glas greoi și accent străin următoarele cuvinte:

— Bună ziua, preasimpaticule Stepan Bogdanovici!

Urmă o pauză, după care, printr-un efort extraordinar de voință, Steopa reuși să articuleze:

— Ce doriți dumneavoastră?

Și rămase uluit, nerecunoscându-și vocea. Cuvântul „ce” îl pronunțase cu glas pițigăiat... „doriți” cu o voce de bas, iar „dumneavoastră” nu se auzi deloc.

Necunoscutul zâmbi prietenos, scoase la iveală un ceas mare de aur cu un triunghi de briliante pe capac, îl făcu să sune de unsprezece ori și zise:

— E unsprezece. Și exact un ceas de când aștept să vă treziți, întrucât mi-ați fixat să vin la dumneavoastră la ora zece. Iată-mă!

Steopa bâjbâi cu mâna pe scaunul de lângă pat, dădu de pantaloni și șopti:

— Iertați-mă!

Apoi, după ce îi îmbrăcă, urmă întrebător, cu glas răgușit:

— Spuneți-mi, vă rog, numele dumneavoastră.

Îi venea greu să vorbească. La fiece cuvânt avea senzația că cineva îi înfige un ac în creier, provocându-i o durere infernală.

— Cum? Și numele mi l-ați uitat? se miră necunoscutul, zâmbind.

— Iertați-mă... hârâi Steopa, simțind că mahmureala îi oferă cu dărnicie un nou simptom: i se păru că podeaua din preajma patului pierise nu se știe unde și că îndată va zbura cu capul în jos, la mama dracului, în iad.

— Dragă Stepan Bogdanovici — i se adresă din nou vizitatorul, zâmbind perspicace. — Nu vă ajută niciun piramidon. Urmați principiul vechi și înțelept: cui pe cui se scoate. Singurul remediu care vă va readuce la viață constă în două păhărele de votcă urmate de o gustare călduță și picantă.

Steopa era șiret și, oricât de bolnav se simțea, realiză că, din moment ce fusese găsit în halul ăsta, trebuie să facă mărturisiri complete.

— Să spun sincer — începu el, abia mișcându-și limba în gură —, ieri, un pic am...

— Niciun cuvânt în plus! îl opri vizitatorul și se retrase, cu fotoliu cu tot, într-un alt colț al odăii...

Holbând ochii, Steopa zări pe o măsuță mică o tavă pe care se aflau pâine albă tăiată felii, icre negre, ciuperci marinate într-o farfurioară, mai era ceva și într-o cratiță și, în sfârșit, votca, în clondirul voluminos al văduvei bijutierului. În mod deosebit, pe Steopa îl ului clondirul, rece și aburit. Deși era explicabil, deoarece stătea într-un recipient plin cu bucăți de gheață. Într-un cuvânt, totul fusese pregătit curat, de o mână iscusită.

Necunoscutul nu dădu răgaz uimirii lui Steopa să ia proporții exagerate și-i turnă cu îndemânare o jumătate de păhărel de votcă.

— Și dumneavoastră? piui Steopa.

— Cu plăcere!

Cu o mână tremurătoare, Steopa duse paharul la gură, în timp ce necunoscutul înghiți dintr-o suflare conținutul paharului său. Mestecând icrele, Steopa stoarse cu chiu, cu vai câteva cuvinte:

— Dar dumneavoastră, de ce... Nu gustați nimic!?

— Vă mulțumesc, nu iau niciodată gustări, îi răspunse necunoscutul și iar turnă în păhărele.

Ridicară capacul cratiței — conținea crenvurști în sos de tomate.

Și iată că petele acelea verzi se topiră în fața ochilor lui Steopa, cuvintele îi reveniră pe buze și, mai ales, își aminti câte ceva. Anume, că în ajun fusese la stațiunea Shodnea, la vila lui Hustov — autorul de scheciuri, unde acest Hustov îl dusese pe Steopa cu un taxi. Își aminti chiar cum tocmiseră taxiul, în fața hotelului „Metropol”, și că mai era cu ei și un actor, sau poate că nu era actor... unul cu patefonul într-o valijoară. Da, da, da, la vilă se petrecuse totul! Își aducea aminte că, de câte ori puneau să cânte patefonul, câinii se porneau pe urlat. Numai doamna pe care Steopa dăduse s-o sărute rămânea o enigmă... Naiba știe cine era... lucra la radio, pare-se, sau poate că nu...

În felul acesta, treptat, ziua precedentă se contura mai limpede; pe Steopa însă îl interesa acum mult mai mult ziua prezentă și, în special, apariția necunoscutului în dormitorul său, și unde mai pui — cu gustări și cu votcă. Iată dar ce-ar fi fost bine să lămurească!

— Ei, acum sper că v-ați amintit numele meu!

Drept răspuns, Steopa își desfăcu mâinile a neputință, zâmbind rușinat.

— Bine, dar asta întrece orice măsură! Simt că după votcă ați băut porto! Scuzați-mă, dar așa ceva nu se face!

— Țin să vă rog ca asta să rămână între noi, rosti lingușitor Steopa.

— O, desigur, desigur! Însă pentru Hustov, bineînțeles, eu nu pot garanta.

— Cum, îl cunoașteți pe Hustov?

— L-am zărit în treacăt pe acest individ, ieri, în cabinetul dumneavoastră, dar este de ajuns să-i privești o dată, fugitiv, fizionomia, ca să-ți dai seama că nu-i altceva decât o canalie, un intrigant, un oportunist și un lingău.

„Are perfectă dreptate!” gândi în sinea sa Steopa, uluit de o definire atât de exactă și de concisă a persoanei lui Hustov.

Ziua de ieri se reconstituia crâmpei cu crâmpei, totuși neliniștea nu-l părăsea pe directorul Teatrului de varietăți. Adevărul era că în această zi de ieri se căsca un gol, un gol uriaș, întunecat. Credeți ce vreți, dar pe acest necunoscut cu beretă Steopa nu-l văzuse cu o zi înainte în cabinetul său.

— Woland, profesor de magie neagră, se prezentă autoritar vizitatorul, văzând eforturile zadarnice ale gazdei de a-și aminti de dânsul, și-i povesti cum se petrecuse totul.

În ajun, sosise din străinătate la Moscova și se prezentase numaidecât la Steopa, propunându-i să dea spectacolul său la Teatrul de varietăți. Steopa telefonase la Comisia regională de spectacole, unde reușise să rezolve problema (auzind acestea, Steopa păli, clipind des din ochi), după care încheiase cu profesorul Woland un contract pentru șapte spectacole (Steopa căscă gura mare), căzând de acord amândoi ca profesorul Woland să vină la el acasă a doua zi dimineața, la ora zece, în vederea precizării detaliilor. Și Woland venise. Ajuns la domiciliul lui Steopa, fusese întâmpinat de Grunia, femeia de serviciu, care îi explicase că tocmai atunci picase și ea, că lucrează cu ziua, că Berlioz nu este acasă, iar în cazul când oaspetele dorește să-l vadă pe Stepan Bogdanovici, n-are decât să poftească chiar în dormitorul dumnealui. Stepan Bogdanovici are un somn atât de adânc, încât ea, Grunia, nu se încumetă să-l trezească. Văzând halul în care se afla Stepan Bogdanovici, artistul o trimisese pe Grunia la cel mai apropiat magazin alimentar să cumpere votcă și gustări, apoi la farmacie după gheață și...

— Permiteți-mi să vă restitui banii cheltuiți, scheună Steopa distrus, căutându-și portofelul.

— O, se poate, pentru asemenea fleacuri! exclamă artistul și nici nu voi să mai audă de așa ceva.

Prin urmare, se lămurise de unde proveneau votca și gustarea, totuși ți-era mai mare mila să te uiți la Steopa; nu-și amintea deloc povestea cu contractul și, să-l tai, să-l omori, dar nu-l văzuse în ajun pe acest Woland. Hustov, da, trecuse pe la el, dar Woland nici vorbă.

— Permiteți-mi să mă uit un pic la contract, se rugă Steopa încetișor.

— Poftiți, poftiți, uitați-vă.

Steopa cercetă hârtia și îngheță. Toate erau întocmai cum scrie la carte: în primul rând, propria lui semnătură, dată dracului... Apoi, pieziș, apostila directorului financiar, Rimski, cu aprobarea acestuia de a i se avansa zece mii de ruble artistului Woland în contul sumei de treizeci și cinci de mii de ruble ce i se cuvenea pentru șapte spectacole. Mai mult decât atât, tot acolo, Woland confirma primirea banilor și semna pentru aceste zece mii!

„Ce-i asta?” se gândi nefericitul Steopa, simțind că-l apucă amețeala. Niște lapsusuri sinistre în memoria sa! Se înțelege de la sine că, după ce i se prezentase contractul, orice manifestări de mirare ar fi fost de-a dreptul deplasate... Îi ceru musafirului permisiunea să se retragă o clipă și, cum era, în ciorapi, alergă în vestiar, la telefon. Pe drum, strigă, cu ochii spre ușa bucătăriei:

— Grunia!

Nu primi niciun răspuns. Se uită la ușa ce da din vestiar în cabinetul lui Berlioz și, cum se zice, încremeni ca o stană de piatră. Pe clanța ușii atârna, prins de o sfoară, un sigiliu uriaș.

„Bonjour!”, răcni cineva în capul lui Steopa. „Numai asta mai lipsea!” De-aici, gândurile lui Steopa porniră pe o dublă cale, dar, după cum se întâmplă întotdeauna în momentul unei catastrofe, toate în aceeași direcție, și, în general, dracu știe unde. E greu de redat harababura din capul lui Steopa! Nu era destul drăcovenia cu bereta neagră, votca la gheață și neverosimilul contract. Poftim, colac peste pupăză, sigiliu pe ușă! Cu alte cuvinte, oricui ați spune că Berlioz a făcut una boacănă n-o să creadă, zău, zău n-o să creadă! Bine, dar sigiliul — iată-l! M-da...

Și atunci începură să mișune în capul lui Steopa gânduri din cele mai neplăcute despre un articol pe care el, ca un făcut, i-l băgase pe gât lui Mihail Alexandrovici, să-l publice într-o revistă. Și articolul, între noi fie spus, era aiurit! Nu merita atenție, și nici cine știe ce parale nu luase pe el...

Imediat după amintirile legate de articol îi veni în minte o convorbire dubioasă, care avusese loc, după câte își amintea, la douăzeci și patru aprilie, seara, tot în locuința lor, în sufragerie, în timp ce Steopa lua masa cu Mihail Alexandrovici. Desigur, acestei discuții nu i se poate spune dubioasă chiar în adevăratul sens al cuvântului (nu s-ar fi lăsat Steopa atras într-o asemenea discuție), era însă o discuție pe o temă oarecare. Se putea foarte bine, oameni buni, nici să n-o fi deschis. Înainte de sigilarea ușii, discuția n-ar fi fost, desigur, decât un fapt neînsemnat, dar, odată ce s-a pus acest sigiliu...

„Ah, Berlioz, Berlioz!”, clocoteau gândurile în mintea lui Steopa. „Nu pricep în ruptul capului!”

Dar n-avea timp să se vaiete prea mult și formă numărul directorului financiar Rimski de la Teatrul de varietăți. Situația lui Steopa era din cale-afară de delicată: în primul rând, străinul putea să se ofenseze văzând că-l verifică, după ce omul îi arătase contractul, și-apoi, îi venea extrem de greu să vorbească cu directorul financiar. Într-adevăr, doar nu era să-l întrebe: „Spune-mi, te rog, am încheiat eu ieri un contract în valoare de treizeci și cinci de mii de ruble cu un profesor de magie neagră?” Nu, nu se putea!

— Da! auzi în receptor glasul tăios, neplăcut al lui Rimski.

— Bună ziua, Grigori Danilovici, vorbi încetișor Steopa Lihodeev.

— Sunt Lihodeev. Uite despre ce-i vorba... hm... hm... se află la mine ăsta... ă... artistul Woland. În acest sens... am vrut să te întreb ce se aude cu spectacolul de astă-seară?...

— Vorbiți de magul negru? făcu Rimski în receptor.

— Îndată vom avea afișele.

— Aha — zise cu glas stins Steopa —, bine, la revedere, deocamdată...

— Veniți repede? se interesă Rimski.

— Peste o jumătate de ceas, făgădui Steopa și, după ce puse la loc receptorul, își prinse capul înfierbântat în mâini.

Era de rău! Ce se întâmplase cu memoria lui, oameni buni? Spuneți!

Nu mai putea întârzia în vestiar și își făcu pe dată un plan: să mascheze prin toate mijloacele faptul că devenise atât de uituc și, în primul rând, să-l tragă de limbă pe străin, fără ca acesta să-și dea seama ce intenționează el, de fapt, să prezinte astăzi pe scena Teatrului de varietăți a cărui conducere îi fusese încredințată lui Steopa.

La acest gând, se întoarse, dar în oglinda din vestiar, de mult neștearsă de leneșa Grunia, văzu deslușit un individ ciudat, lung cât o prăjină și cu pince-nez pe nas. (O, dacă ar fi fost acolo Ivan Nikolaevici! L-ar fi recunoscut imediat pe tipul ăsta.) Necunoscutul însă, după ce se reflectă în oglindă, pieri. Neliniștit la culme, Steopa privi lung în adâncul vestiarului și fu zguduit din nou, pentru că în oglindă văzu apoi, trecând și dispărând, un motan negru mătăhălos.

Steopa simți cum inima dă să i se rupă în piept. Se clătină gata să cadă.

„Ce-i asta?”, gândi. „Nu cumva sunt pe cale să înnebunesc? De unde aceste vedenii?”

Aruncă ochii în vestiar și strigă speriat:

— Grunia! Ce-i cu motanul ăsta care se plimbă la noi prin casă? De unde-i? Și mai e cineva.

— Nu vă neliniștiți, Stepan Bogdanovici, răsună un glas, dar nu al Gruniei, ci al musafirului din dormitor.

— Motanul e al meu. Nu vă enervați. Iar Grunia nu-i aici, am expediat-o la Voronej. Se plângea că ați tras-o pe sfoară cu concediul; nu i l-ați dat.

Cuvintele acestea sunară atât de neașteptat și de stupid, încât Steopa își spuse că nu auzise bine. Zăpăcit la culme, se întoarse în dormitor și încremeni în prag. I se ridică părul măciucă, și pe frunte îi apărură broboane mici de sudoare.

Musafirul nu mai era singur în dormitor, ci cu o societate întreagă; în celălalt fotoliu ședea tipul care i se năzărise lui Steopa în oglinda din vestiar. Acum îl vedea limpede de tot: o mustăcioară pufoasă, un geam al pince-nezului sclipind viu, iar celălalt lipsă. Dar se constatară în dormitor lucruri mai albastre: pe un puf al văduvei bijutierului stătea tolănit într-o poză neobrăzată un al treilea; și anume un motan negru de dimensiuni înspăimântătoare, cu un pahar de votcă într-o labă și cu furculița, pe care apucase s-o înfigă într-o ciupercă marinată, în cealaltă.

Lumina, slabă și așa în dormitor, începu să se stingă de-a binelea în ochii lui Steopa.

„Iată, așadar, cum înnebunesc oamenii...” îi trecu prin minte, și, ca să nu cadă, se prinse cu mâinile de uscior.

— Văd că sunteți oarecum mirat, scumpe Stepan Bogdanovici? îl întrebă Woland pe Steopa, căruia îi clănțăneau dinții de spaimă.

— Dar, de fapt, n-aveți de ce să vă mirați; este suita mea.

Tocmai în clipa aceea motanul dădu pe gât votca, și mâna lui Steopa lunecă pe uscior în jos.

— Și suita asta cere un loc în spațiu — urmă Woland —, așa încât unul din noi este de prisos în acest apartament. Și mi se pare că acest cineva de prisos sunteți tocmai dumneavoastră.

— Dumnealor, dumnealor! cântă cu glas de țap prăjina cadrilată, vorbind despre Steopa la plural.

— În general, în ultima vreme dumnealor numai de porcării se țin. Se bețivesc, se încurcă cu femei, profitând de poziția pe care o au, toată ziua nu fac nimic și nici nu pot face, pentru că habar n-au, nu se pricep defel la treaba ce le-a fost încredințată. Și-i duc cu preșul pe șefi!

— Folosește aiurea, unde vrei și unde nu vrei, mașina statului! sări cu pâra motanul, mestecând ciuperca.

Și atunci când Steopa lunecă pe podea și cu o mână neputincioasă zgârie usciorul, avu loc a patra apariție.

Direct din oglinda fixată în perete apăru un ins mic, dar neobișnuit de lat în umeri, cu gambetă pe cap și cu un colț care, ieșindu-i din gură, îi sluțea mutra — și așa neînchipuit de hidoasă și de respingătoare. Pe deasupra, avea și părul roșu ca para focului.

— În general — se băgă pe fir tipul nou apărut —, nu pricep cum de-a ajuns director.

Roșcatul vorbea tot mai fonfăit.

— E director cum sunt eu arhiereu.

— N-ai mutră de arhiereu, Azazello, interveni motanul, punându-și crenvurști în farfurie...

— Asta și spun, fonfăi roșcatul și, întorcându-se spre Woland, adăugă respectuos:

— Îmi îngăduiți, messire, să-l arunc afară din Moscova la toți dracii?

— Zât!! răcni deodată motanul, și blana i se zbârli.

Dormitorul porni să se învârtească în jurul lui Steopa. Acesta se lovi cu capul de uscior și, pierzându-și cunoștința, își zise: „Mor...”

Dar nu muri. Întredeschizând ochii, se văzu stând pe ceva de piatră. În jurul lui auzi un vuiet. Când deschise ochii în toată legea, își dădu seama că vuiește marea și, chiar mai mult decât atât, valurile se leagănă la picioarele lui, că, într-un cuvânt, șade chiar la capătul unui dig, sub el se întinde o mare albastră sclipitoare, iar îndărăt se așterne un oraș alb, așezat pe crestele unor munți.

Neștiind cum se procedează în asemenea cazuri, Steopa se ridică pe picioarele ce i se zgâlțâiau de frică și porni spre țărm.

Pe dig stătea un tip care fuma și scuipa în mare. Se uită la Steopa buimac și încetă să mai scuipe.

Atunci, Steopa, lăsându-se în genunchi în fața fumătorului necunoscut, îl întrebă:

— Vă implor, spuneți-mi, ce oraș este ăsta?

— Ei, asta-i, știi că ai haz? dădu replica fumătorul fără suflet.

— Nu sunt beat — îl încredință cu glas răgușit Steopa —, mi s-a întâmplat ceva, sunt bolnav... Unde mă aflu? Ce oraș e aici?

— Ei, Ialta, e bine?...

Steopa oftă încetișor, căzu pe-o parte, lovindu-se cu capul de piatra caldă a digului și-și pierdu cunoștința.