Capitolul XVI

Supliciul

Soarele sta să se prăvale peste muntele Golgota, iar muntele era împresurat de un dublu cordon de soldați.

Pâlcul de călăreți ce tăiase aproape de prânz calea procuratorului se îndrepta în trapul cailor spre Poarta Hebronului. Calea le și fusese deschisă. Pedestrașii din cohorta Capadocia împinseseră pe laturile drumului mulțimea de oameni, asini și cămile, iar călăreții, tropotind și ridicând trâmbe albe de praf până la cer, ajunseseră la răscrucea a două drumuri: cel de sud, către Betleem, și cel de nord-vest, către Jaffa. Călăreții o luară pe drumul de nord-vest. Aceiași capadocieni, postați din loc în loc pe marginile drumului, măturaseră din vreme, într-o parte și alta, toate caravanele zorite să ajungă la Yerushalayim în ziua sărbătorii. Mulțimea de pelerini se îmbulzea în spatele soldaților, lăsându-și în părăsire corturile vărgate, pe care le întinseseră la popasuri, de-a dreptul pe iarbă. Străbătând cam un kilometru, călăreții depășiră cohorta a doua a Legiunii Fulminanta și, după alt kilometru, ajunseseră cei dintâi la poalele Golgotei. Aici descălecară. Comandantul îi împărți în cete, care împresurară poalele colinei joase, lăsând liberă numai ieșirea la drumul spre Jaffa.

Nu mult după aceea, ajunse la colină și cohorta a doua și se așeză de pază, mai sus, încercuind culmea.

În sfârșit, sosi și centuria comandată de Marcus-Moartea-Șobolanilor. Soldații mărșăluiau pe marginile drumului, iar între șiruri, pe un car, escortați de garda secretă, erau duși cei trei osândiți cu tăblițe albe la gât, pe care sta scris în arameică și elină „tâlhar și răzvrătit”.

Carul osândiților era urmat de altele încărcate cu stâlpi proaspăt geluiți și cu drugi de lemn țintuiți transversal, cu funii, sape, găleți și topoare. Pe carele acestea se aflau și cei șase călăi. La urmă călăreau centurionul Marcus, șeful gărzii templului din Yerushalayim, și bărbatul cu glugă căruia îi vorbise în treacăt Pilat în odaia întunecoasă a palatului. Procesiunea se încheia cu un șir de soldați, iar apoi venea mulțimea — vreo două mii de gură-cască ce înfruntaseră căldura aceea de iad, dornici să asiste la interesantul spectacol.

La acești gură-cască din oraș se adăugaseră și pelerinii, lăsați să treacă în coada procesiunii. Cortegiul începu să urce pe Golgota în strigătele ascuțite ale crainicilor care repetau proclamația rostită de Pilat la amiază.

Călărimea îi lăsă să treacă pe toți, dar centuria a doua nu-i lăsă decât pe cei cu rost la ceremonia supliciului, apoi, cu o manevră rapidă, risipi mulțimea jur-împrejur pe colină, așa încât ea se afla acum strânsă între pedestrașii de pe culme și călăreții de la poale. Oamenii puteau privi supliciul doar printre rândurile, nu prea dese, de pedestrași.

Trecuseră astfel mai bine de trei ceasuri de când începuse urcușul pe Golgota; soarele scăpata spre asfințit, dar căldura se dovedea încă insuportabilă; pentru soldații din ambele cordoane era un chin, mureau de plictiseală și-i blestemau în gând pe cei trei tâlhari, urându-le din suflet să moară cât mai repede.

Cu fruntea brobonită și cămașa albă întunecată de sudoare, măruntul comandant al călăreților înșirați la poalele colinei se apropia mereu de căldarea din piele groasă, aflată la-ndemâna primelor rânduri, scotea apă în pumni, bea și-și uda turbanul. După ce se mai răcorea puțin, se depărta și începea să bată înainte și înapoi drumul prăfuit ce ducea spre culme. Lunga lui spadă lovea încălțările de piele încheiate cu șireturi. Comandantul voia să dea oamenilor săi un exemplu de tărie; dar fiindu-i milă de soldați, le îngădui să-și pună în piramidă lăncile și să-și arunce deasupra pelerinele albe. Sub acest soi de corturi, sirienii se mai putură adăposti de soarele dogoritor. Gălețile se deșertau văzând cu ochii, astfel că oștenii din diferite centurii porniseră pe rând să care apă dintr-o vâlcea de la poalele colinei, unde, prin valurile de zăduf, la umbra firavă a unor duzi subțiratici, abia își mai ducea zilele un pârâu cu apă tulbure. Tot acolo, încercând să se adăpostească la umbra nestatornică a pomilor, stăteau în picioare, plictisiți, păzitorii de cai, ținând de căpestre caii toropiți de arșiță. Lehametea soldaților și ocările lor la adresa tâlharilor erau de înțeles. Temerile procuratorului în privința unor tulburări ce-ar fi putut izbucni cu prilejul supliciului în odiosul oraș al Yerushalayimului nu fuseseră, din fericire, justificate. Iar când se scurse și cel de-al treilea ceas al supliciului, între cele două cordoane — cel de sus, pedestrimea, și cel de jos, călărimea — la poalele colinei nu rămăsese, contrar așteptărilor, nici măcar un singur om. Soarele se abătuse dogoritor peste mulțimea grămădită și o gonise îndărăt spre Yerushalayim. Între cordoanele celor două unități romane nu se mai aflau decât doi câini, probabil fără stăpân, ajunși cine știe cum acolo. Dar și ei erau potopiți de căldură și se lungiseră, cu limbile spânzurate și suflând din greu, fără să dea cea mai mică atenție șopârlelor cu spinările verzi, singurele vietăți ce nu se temeau de dogoare și lunecau de colo-colo printre bolovanii încinși și tulpinile răsucite și spinoase ale tufelor lipite de pământ.

Nimeni nu încercase să-i elibereze pe osândiți, nici în Yerushalayimul înțesat de trupe, nici aici, pe colina împresurată de paza armată; mulțimea se reîntoarse în oraș, fiindcă, într-adevăr, nu era nimic deosebit de văzut la acest supliciu, în timp ce acolo, în cetate, se desfășurau pregătirile pentru marea sărbătoare a Paștilor, ce avea să înceapă spre seară.

Pedestrașii romani din cordonul de sus sufereau și mai mult decât călăreții. Singura învoire la care se îndurase centurionul lor, Moartea-Șobolanilor, fusese ca soldații să-și scoată coifurile și să-și acopere capul cu fâșii de pânză muiate în apă, dar să rămână în picioare și cu lancea în mână.

El însuși, ca și ceilalți, cu o pânză pe cap, uscată însă, se plimba în sus și în jos, aproape de grupul călăilor, fără să-și fi scos măcar de pe tunică insignele de argint cu capete de lei și păstrându-și cu dârzenie spada și pumnalul. Soarele cădea drept pe centurion fără să-l supere parcă, dar la capetele de lei nu te puteai uita, te orbea scăpărarea argintului ce părea incandescent.

Chipul mutilat al centurionului nu exprima nici oboseală, nici nemulțumire; părea că uriașul oștean ar fi fost în stare să umble o zi întreagă așa cum era, și noaptea toată, și ziua următoare; în sfârșit, atâta cât ar fi fost nevoie să umble astfel cu mâinile pe greul centiron, cu plăci de aramă, privind cu aceeași asprime când la stâlpii cu cei osândiți, când la soldații din cordon, dând deoparte, cu vârful încălțării lui prăfuite și cu aceeași indiferență, oseminte omenești, albite de vreme sau frânturile de silex printre care călca.

Omul cu glugă se așezase nu departe de stâlpi, pe un trepied și stătea într-o molcomă nemișcare; totuși, de plictiseală, mai zgâria din când în când cu o nuielușă în nisipul încins din dreptul lui.

Am spus că dincolo de cordonul călăreților nu mai rămăsese suflet de om, dar nu e tocmai așa. Un om tot se mai afla acolo, dar nu putea fi văzut de oricine. Se așezase nu pe partea drumului unde trecerea fusese deschisă și de unde i-ar fi venit mai ușor să privească supliciul, ci pe versantul de miazănoapte, acolo unde povârnișul nu era nici lin și nici accesibil, ci abrupt, cu gropi în bolovăniș, acolo unde, într-un prăvăliș, agățându-se cu sete de pământul arid, blestemat de ceruri, încerca să mai trăiască un smochin prăpădit.

Tocmai sub acel smochin, sub care nu aflai umbră, se așezase pe o piatră, chiar de la început, adică de peste trei ore, singurul spectator, nu participant, la supliciu. Da, ca să privească supliciul, omul acela nu-și alesese locul cel mai bun, ci pe cel mai rău. Dar și de aici puteai vedea stâlpii, puteai vedea printre oștenii de pază cele două pete strălucitoare de pe pieptul centurionului, și asta, pentru un om care dorea să treacă neobservat și nimeni să nu-l tulbure, era desigur destul.

Cam cu patru ore înainte, chiar la începutul supliciului, omul acela avusese cu totul altă atitudine, ba chiar ar fi putut fi luat repede la ochi și poate tocmai asta îl făcuse să se poarte altminteri acum, izolându-se.

Omul apăruse pentru prima dată printre întârziați, atunci când procesiunea, trecând de cordonul soldaților, abia suise pe culme. Răsufla din greu și nu mergea la pas, ci suia în goană colina, croindu-și cale cu violență prin mulțime, iar când văzu cum în fața lui, ca și a celorlalți, se-nchide cordonul, recurse la un șiretlic naiv, prefăcându-se a nu înțelege strigătele celor ce-i porunceau să se oprească, și dădu să se strecoare nebunește printre soldați până la locul supliciului, unde tocmai coborau din car osândiții. Pentru asta primi în piept o lovitură grea cu capătul bont al lăncii și sări înapoi cu un țipăt, dar nu din pricina durerii, ci a deznădejdii. Aruncă spre legionarul care-l lovise o privire tulbure, și cu totul indiferentă, aidoma unui om nesimțitor la durerile fizice.

Tușind și răsuflând din greu, ținându-se cu mâna de piept, o luă la goană în jurul colinei, vrând să găsească pe versantul de miazănoapte vreo spărtură în cordonul de soldați și să se strecoare până la locul supliciului. Dar acum era prea târziu, cordonul se închisese strâns, iar omul, cu chipul schimonosit de suferință, trebui să renunțe la tentativa de a-și deschide drum spre carele de unde se descărcau stâlpii. Această tentativă ar fi putut duce doar la arestarea lui, ceea ce nu i-ar fi convenit câtuși de puțin, mai ales în acea zi.

Astfel, el se îndreptă spre văgăuna unde era atâta liniște și nimeni nu-l putea tulbura.

Așezat pe o piatră, omul acela cu barba neagră, cu ochii arși de soare și nesomn, era cuprins de o grea amărăciune. Suspinând, ba își descheia taleth-ul tocit în timpul pribegiei, care din albastru ajunsese de un cenușiu murdar, și-și dezgolea pieptul lovit de lance și îmbâcsit de sudoare; ba, cuprins de un chin insuportabil, își înălța ochii la cer, urmărind cei trei vulturi ce se roteau de multă vreme prin văzduh, presimțind ospățul ce-i aștepta sau își pironea privirile disperate în pământul galben, cătând la o țeastă de câine pe jumătate roasă ori urmărea șopârlele ce alergau în jurul lui.

Suferea atât de mult, încât din vreme în vreme își vorbea sieși cu voce tare:

— Ah, ce nerod sunt... bolborosea el, legănându-se a jale pe piatră, copleșit de durerea ce-i măcina inima și zgâriindu-și pieptul înnegrit de soare.

— Nerod ca o muiere! Laș! Sunt o lepădătură, nu om pe lume!

Tăcea, își lăsa mereu capul în piept; pe urmă, după ce sorbea puțină apă încropită dintr-o ploscă de lemn, mai prindea puteri și apuca ba cuțitul ascuns la piept, ba o bucățică de pergament pe care-o avea în față, pe o piatră, lângă un bețigaș de trestie și o călimară cu tuș.

Pe pergament făcuse însemnări:

„Clipele fug, iar eu, Levi Matei, stau pe Golgota, și moartea nu mai vine!”

Iar mai jos:

„Soarele cade la apus, și moartea nu mai vine.”

Apoi, deznădăjduit, Levi Matei scrise cu vârful ascuțit al bețigașului:

„Doamne! De ce te-ai mâniat pe el? Trimite-i moartea!”

După ce scrise aceste cuvinte, începu să suspine fără lacrimi, zgâriindu-și din nou pieptul cu unghiile.

Cauza disperării lui Levi era groaznica nenorocire ce se abătuse asupra lui Yeshua și a sa, precum și acea greșeală grozavă pe care o săvârșise, după credința sa, chiar el, Levi. Cu două zile înainte, Yeshua și Levi se aflau la Betania, aproape de Yerushalayim, oaspeți ai unui grădinar căruia îi plăceau mult predicile lui Yeshua. Toată dimineața cei doi oaspeți lucraseră la grădină pe lângă stăpânul casei și se gândeau să plece spre Yerushalayim pe răcoarea serii. Dar, cine știe de ce, Yeshua se arătă grăbit, zicând că-l așteaptă la Yerushalayim o îndatorire ce nu suferă amânare, iar către prânz plecase singur. Aici fusese prima greșeală a lui Levi Matei. De ce, ah, de ce-l lăsase să plece singur?

În seara aceea lui Matei nu-i mai fu dat să meargă la Yerushalayim; o boală cumplită îl lovise fulgerător. Era scuturat de friguri, trupul îi ardea ca focul, dinții îi clănțăneau, și cerea mereu apă.

Nu se putea mișca. Se trântise pe o cergă în șopronul grădinarului și zăcuse până vineri dimineața, când suferința îl părăsi, la fel de neașteptat precum venise. Deși era încă slăbit și-i tremurau picioarele, Levi, chinuit de presimțirea unei nenorociri, își luase rămas-bun de la stăpânul casei și plecase la Yerushalayim, unde prinse de veste că inima nu-l înșelase, că nenorocirea s-a și întâmplat. Se afla în mulțime în clipa când procuratorul rostise osânda.

Când osândiții erau duși pe munte, Levi Matei alergă cu mulțimea de curioși, de-a lungul șirului de soldați, încercând să-i dea de știre, într-ascuns măcar lui Yeshua, că el, Levi, se găsea în preajmă-i, că nu-l părăsise în ultimul drum și că se ruga din suflet ca moartea să-l ia pe Yeshua cât mai grabnic.

Dar Yeshua privea drept înainte, în direcția spre care era dus și, firește, nu-l văzu pe Levi.

După ce procesiunea străbătuse cam jumătate de kilometru pe drumul în urcuș, Matei, împins în mulțime pe lângă șirul de soldați, avu o idee simplă și genială, și îndată, cum era iute din fire, începu să se blesteme că nu-i venise gândul acela mai devreme.

Soldații nu mergeau în șir compact; între ei mai erau spații libere. Cu multă agilitate și un calcul precis, putea, aplecându-se, să sară printre doi legionari, să se repeadă până la car și să se salte sus. Atunci Yeshua ar fi fost cruțat de chinuri.

Ar fi ajuns o clipă, cât să-l lovească pe Yeshua cu un cuțit în spate, strigându-i: „Yeshua! Te scap de chin și plec cu tine! Eu, Matei, unicul și credinciosul tău ucenic!”

Și dacă Dumnezeu l-ar fi binecuvântat cu încă o clipă de libertate, poate ar fi avut timp să se lovească și pe el cu cuțitul, evitând astfel moartea pe stâlpul supliciului. De altfel, acest amănunt îl interesa prea puțin pe Levi, dăbilarul de altădată. Lui nu-i păsa cum va muri. Un singur lucru voia el: ca Yeshua, care în viața lui nu făcuse nici cel mai mic rău nimănui, să scape de cazne.

Planul era foarte bun, dar Levi nu avea niciun cuțit asupra lui. Nici bani n-avea.

Furios pe sine, ieși din mulțime și se întoarse în goană în cetate. În capul lui înfierbântat juca un singur gând aprins: să-și procure îndată, prin orice mijloace, un cuțit și să ajungă din urmă, la timp, procesiunea.

Ajunsese în goană la porțile Yerushalayimului, în îmbulzeala caravanelor pe care le sorbea cetatea, și văzu la stânga lui ușa deschisă a unei mici brutării. Răsufla din greu după atâta goană pe drumul acela potopit de arșiță, dar se stăpâni, intră demn înăuntru, salută pe brutăreasa din spatele tejghelei și o rugă să-i dea o pâine așezată tocmai sus de tot, fiindcă-i plăcea mai mult decât celelalte, iar când femeia se întoarse cu spatele, înhăță iute, fără o vorbă, de pe tejghea, un lucru cum nici n-ar fi visat mai nimerit: un cuțit de tăiat pâine, ascuțit ca un brici; apoi se repezi pe ușă afară.

Câteva clipe după aceea, era din nou pe drumul Jaffei. Dar procesiunea nu se mai zărea. O luă la goană. Din vreme în vreme se lăsa să cadă istovit în praf și rămânea nemișcat până îi mai venea sufletul la loc. Zăcea așa, spre mirarea trecătorilor care se îndreptau spre Yerushalayim pe jos sau călări pe asini. Sta întins, ascultând cum i se zbătea inima nu numai în piept, dar și în creștet și-n urechi. După ce-și mai revenea, o lua repede la drum, începea iarăși să alerge, dar din ce în ce mai fără vlagă. Când, în sfârșit, zări lunga procesiune ridicând în depărtare nori de praf, ea se afla la poalele colinei.

— O, Doamne!... gemu Levi, înțelegând că nu va izbuti să ajungă la vreme.

Când trecu și al patrulea ceas de supliciu, chinurile lui Levi atinseră culmea și îl cuprinse o aprigă mânie. Ridicându-se de pe piatră, zvârli cuțitul, pe care acum i se părea că-l furase zadarnic, lovi cu piciorul în ploscă, lipsindu-se de apă, își smulse din cap kaff-ul, își înfipse unghiile în părul rar și începu să se blesteme.

Se blestema, striga vorbe fără șir, gemea din adânc și scuipa, îi hulea pe tatăl și pe mama sa, care aduseseră pe lume o asemenea făptură fără minte.

Dar cum hula și blestemele se dovedeau a fi în van, iar dogoarea nu se potolea, își încleștă pumnii descărnați și, strângând pleoapele, își ridică brațele cu mare obidă la ceruri și la soarele care luneca tot mai jos — lungind umbrele și depărtându-se, ca să cadă în Mediterană — și-i ceru lui Dumnezeu să facă neîntârziat o minune. Îi ceru lui Dumnezeu ca Yeshua să moară pe dată.

Când redeschise ochii, văzu că pe colină nimic nu se schimbase, doar petele de foc de pe pieptul centurionului se stinseseră. Soarele bătea în spatele osândiților, iar chipul lor era întors către Yerushalayim. Atunci Levi izbucni într-un strigăt:

— Dumnezeule, te blestem!

Cu voce spartă striga că acum vedea nedreptatea Domnului și că nici nu se mai gândește să creadă în el!

— Ești surd! urla Levi.

— Dacă n-ai fi surd, m-ai fi auzit și i-ai fi luat zilele pe dată!

Cu pleoapele strânse, Levi aștepta să cadă trăsnetul ceresc asupra capului său. Dar nu se întâmplă nimic, și, fără să-și deschidă ochii, Levi continua să profereze împotriva cerului vorbe mușcătoare și aprige ocări. Își striga amarnica sa dezamăgire, striga că mai sunt și alți dumnezei, și alte credințe. „Da, un alt Dumnezeu n-ar fi îngăduit, n-ar fi îngăduit niciodată ca un om ca Yeshua să fie mistuit astfel de soare pe stâlpul supliciului!”

— M-am înșelat! striga Levi, aproape fără glas.

— Ești Dumnezeul răului! Ori poate ochii tăi nu mai văd nimic de fumul tămâierilor din templu, iar urechile tale nu mai aud altceva decât osanalele preoților! Nu ești un Dumnezeu atotputernic! Ești un Dumnezeu negru! Te blestem, Dumnezeu al tâlharilor, ocrotitorul și duhul lor!

În clipa aceea, simți o adiere pe obraz și un foșnet sub picioare. Adierea îl atinse din nou, și atunci, deschizând ochii, Levi văzu că totul se schimbase în jur, din pricina blestemelor lui sau poate din alte pricini. Soarele dispăruse mai-nainte de a ajunge la mare, unde se cufunda în fiece seară. Îl înghițise un nor de furtună, care, amenințător și fără odihnă, se ridica pe cer, la apus. Marginile lui fierbeau într-o spumă albă, iar pântecele-i negru ca zgura avea reflexe galbene. Norul tuna surd, din el desprinzându-se din vreme în vreme fâșii de foc. Pe drumul Jaffei de-a lungul aridei văi a Gionului, peste corturile pelerinilor, zburau vârtejuri de praf împinse de vânt și ridicându-se în trâmbe. Levi tăcu, încercând să-și dea seama dacă furtuna care se va așterne peste Yerushalayim va aduce vreo schimbare în soarta nefericitului Yeshua. Și îndată, privind fulgerele ce străpungeau norul, începu să implore ca trăsnetul să cadă pe stâlpul de supliciu al lui Yeshua. Privi ros de căință către peticul de cer senin pe care nu-l mâncase încă norul și unde vulturii se pregăteau să fugă de furtună: Levi se gândi că s-a grăbit nebunește cu blestemele sale: acum Dumnezeu nu-i va mai da ascultare.

Își întoarse privirea spre poalele colinei, cu ochii țintă la partea unde, în rânduri ordonat rărite, păzeau călăreții, și-și dădu seama că acolo se petrecuseră mari schimbări. De pe înălțime izbuti să vadă mai bine că soldații se mișcau și își smulgeau lăncile înfipte în pământ, își aruncau pelerinele pe spate, în timp ce oamenii de la cai alergau grăbiți spre drum, trăgând caii de căpăstru. Era limpede că ostașii se pregăteau de plecare. Apărându-se cu mâna de praful ce-i bătea în față, scuipând întruna, Levi încerca să înțeleagă de ce plecau călăreții, își ridică ochii mai sus și distinse o mică siluetă, cu o hlamidă militară, purpurie, care urca spre locul supliciului. Atunci presimțirea unui sfârșit fericit făcu să-i salte inima lui Levi.

În al cincilea ceas de chin al osândiților, urcă pe colină comandantul de cohortă, sosit călare de la Yerushalayim, împreună cu însoțitorul său. La un gest al lui Marcus, șirul de soldați se desfăcu, și centurionul îl salută pe tribun. Acesta-l luă îndată deoparte pe Moartea-Șobolanilor și-i șopti ceva. Centurionul mai salută o dată și porni spre grupul călăilor care se așezaseră pe pietre sub stâlpii de supliciu. Tribunul se îndreptă însă spre cel care ședea pe scăunel, iar acesta se ridică cu venerație în fața lui. Tribunul îi zise ceva tot în șoaptă, și amândoi porniră către stâlpii de supliciu. Îi întovărăși șeful gărzii templului.

Strâmbându-se cu dezgust la zdrențele murdare ce zăceau pe jos lângă stâlpi și în care nu demult fuseseră veșmântați osândiții, la lucrurile acelea refuzate de călăi, Moartea-Șobolanilor chemă pe doi dintre călăi și le porunci:

— Urmați-mă!

De la stâlpul cel mai apropiat venea un cântec nebunesc și răgușit.

La sfârșitul celui de-al treilea ceas de supliciu, mâncat de muște și ars de soare, Hestas își ieșise din minți; acum îngâna ceva despre struguri; din când în când își clătina capul înfășurat în turban, și atunci muștele se ridicau leneșe de pe fața lui, ca peste o clipă să se întoarcă iarăși.

Răstignit pe al doilea stâlp, Dismas suferea mai rău decât ceilalți doi, pentru că nu-și pierduse cunoștința, și-și scutura capul repede și uniform, la dreapta și la stânga, ca să-și lovească umărul cu urechea.

Yeshua fusese mai norocos decât ceilalți doi. Din primul ceas căzuse în leșinuri, apoi își pierduse cunoștința și rămăsese cu capul atârnat în jos și turbanul desfăcut. Astfel, muștele și tăunii îl acoperiseră cu totul, și chipul său nu se mai vedea sub roitoarea mască neagră. Pe mijloc, pe pântece și la subțiori se așezaseră tăunii și sugeau din îngălbenitul trup gol.

Dând ascultare semnelor făcute de omul cu glugă, unul dintre călăi luă o lance, celălalt aduse lângă stâlp o găleată și un burete. Primul ridică lancea și lovi ușor pe rând brațele lui Yeshua, legate cu funii de lemnul transversal al stâlpului de supliciu: trupul cu coastele ieșite în afară avu o tresărire. Călăul îi trecu vârful lăncii pe pântece. Atunci Yeshua înălță capul, și muștele bâzâitoare se ridicară în zbor, descoperindu-i chipul umflat de înțepături: un chip de nerecunoscut.

Ridicându-și cu greu pleoapele, Ha-Nozri privi în jos. Ochii lui, limpezi de obicei, se aburiseră.

— Ha-Nozri! zise călăul.

Ha-Nozri își mușcă buzele tumefiate și răspunse cu o voce răgușită, de tâlhar:

— Ce vrei? De ce ai venit la mine?

— Bea! zise călăul.

Și buretele muiat în apă se ridică în vârful lăncii până la buzele lui Yeshua. Bucuria îi străluci în ochi; își lipi buzele de burete și începu să sugă apa cu lăcomie.

De pe stâlpul de alături se auzi glasul lui Dismas:

— E nedrept! Și eu sunt tâlhar, ca și el!

Dismas făcu un efort, dar nu se putu mișca; brațele lui erau legate de lemnul transversal prin trei noduri strânse. Își supse pântecele, unghiile i se înfipseră în marginile lemnului și rămase întors către stâlpul lui Yeshua. Ochii îi ardeau de ură.

Un nor de praf acoperi atunci locul acela și se lăsă un mare întuneric. Când praful se risipi, centurionul strigă:

— La al doilea stâlp, gura!

Dismas tăcu. Yeshua își desprinse buzele de burete, străduindu-se să dea vocii sale o expresie blândă și convingătoare, dar nu izbuti și-l rugă răgușit pe călău:

— Dă-i să bea.

Se făcu tot mai întuneric. Norul acoperise acum jumătate de cer, abătându-se spre Yerushalayim; nori albi ca spuma alergau înaintea norului negru, plin de apă și de foc. Peste colină săgetă puternic un fulger și tună. Călăul luă buretele din lance.

— Slăvește-l pe mărinimosul hegemon! șopti el solemn.

Și, cu o mișcare ușoară, îl împunse pe Yeshua în inimă.

Acesta tresări, șoptind:

— Hegemon...

Sângele i se prelinse pe pântece, falca de jos tresări convulsiv, și capul îi căzu iarăși pe piept. La al doilea tunet, călăul îi dădu să bea lui Dismas și repetă aceleași cuvinte:

— Slăvește-l pe hegemon!

Apoi îl ucise și pe el.

Cu mințile pierdute, Hestas strigă înspăimântat, văzându-l lângă el pe călău, dar, când buretele îi atinse buzele, bolborosi ceva și-l prinse cu dinții. Puține clipe după aceea și trupul lui se lăsă în jos, pe cât îngăduiau funiile strânse.

Omul cu glugă îl urma pas cu pas pe călău și pe centurion; în spatele lor venea șeful gărzii templului. Oprindu-se la primul stâlp, omul cu glugă îl privi cu luare-aminte pe Yeshua însângerat, îl atinse cu mâna-i albă pe picior și spuse celor ce-l întovărășeau:

— E mort.

Același lucru se repetă și lângă ceilalți stâlpi. Atunci tribunul făcu un semn centurionului și, întorcându-se, începu să coboare colina însoțit de șeful gărzii templului și de omul cu glugă. Se lăsa întunericul, fulgerele brăzdau cerul negru. Acolo țâșni focul dintr-o dată, și strigătul centurionului „Ridicați cordonul!” se înecă în tunet mare.

Fericiți, soldații începură să alerge în jos pe colină, punându-și coifurile.

Întunericul învălui Yerushalayimul.

Ploaia se dezlănțui violent, prinzându-i pe soldați la mijlocul povârnișului. Apa se revărsa cu atâta putere, încât soldații care alergau spre poalele colinei erau prinși de torente. Soldații lunecau și cădeau pe argila udă, grăbindu-se către drumul drept, de-a lungul căruia, aproape nevăzuți sub vălul de apă, mânau spre Yerushalayim călăreții, și ei uzi până la piele. Câteva clipe după aceea, pe colina fumegând de furtună, de apă și de foc, rămăsese un singur om.

Scuturând cuțitul furat nu în zadar, poticnindu-se pe pietrele lunecoase, agățându-se de tot ce-i sta la îndemână, târându-se în genunchi, el zorea spre stâlpii de supliciu. Aci dispărea în deplina întunecime, aci era luminat dintr-o dată de scăpărarea fulgerelor.

Când, în sfârșit, izbuti să ajungă la stâlpi, cu apa până peste glezne, smulse de pe el taleth-ul rece, îngreunat de ploaie, rămase doar în cămașă și se lipi de picioarele lui Yeshua. Tăie funiile ce-i legau gleznele, se urcă pe traversa de jos, îl cuprinse pe Yeshua în brațe și-i eliberă și brațele de legăturile strânse. Trupul gol și umed al lui Yeshua se prăvăli peste el, doborându-l la pământ și strivindu-l sub greutatea-i. Levi vru să-l salte îndată pe umeri, dar un gând îl opri. Lăsă acolo jos, în apă, trupul cu capul căzut pe spate și brațele desfăcute, și alergă, lunecând pe argila moale, spre ceilalți doi stâlpi. Le tăie și celorlalți funiile, iar cele două trupuri se prăbușiră și ele.

Peste câteva clipe, pe colină nu mai rămaseră decât două trupuri și cei trei stâlpi de supliciu goi. Apa lovea puternic leșurile.

Dar în vremea aceasta, pe colină nu se mai afla nici Levi, nici trupul lui Yeshua.