Crema lui Azazello
Printre crengile unui arțar se străvedea luna plină plutind pe cerul limpede al serii. Teii și salcâmii din grădină pictaseră pământul cu meșteșugite arabescuri de pete. Fereastra cu trei canaturi, larg deschisă, acoperită cu o draperie, era violent luminată. În dormitorul Margaretei Nikolaevna, toate lămpile erau aprinse, luminând dezordinea nemaipomenită care domnea acolo.
Pe pat, deasupra plăpumii, erau aruncate cămăși, ciorapi, lenjuri. Alte obiecte vestimentare, mototolite, zăceau pe podea, alături de o cutie de țigări strivită nervos cu piciorul. O pereche de pantofi se afla pe noptieră, alături de o ceașcă de cafea nebăută și de scrumiera în care mai fumega un muc de țigară. Pe speteaza unui scaun atârna o rochie neagră de seară. În cameră mirosea a parfum; afară de asta, de undeva venea un miros de fier încins.
Margareta Nikolaevna ședea în fața oglinzii, cu halatul de baie aruncat pe trupu-i gol, și cu pantofi negri, de antilopă, în picioare. Ceasul de aur — un ceas brățară — și-l pusese în față, alături de cutiuța primită de la Azazello, și nu-și mai lua ochii de la cadran.
Uneori i se părea că ceasul s-a stricat și că acele încremeniseră. Dar ele se mișcau, deși foarte încet, lipindu-se parcă de cadran; înaintau totuși și, în sfârșit, acul cel lung căzu peste al 29-lea minut după ora 9. Inima Margaretei zvâcni cumplit, cu atâta putere, încât nici nu reuși în primele clipe să ia în mână cutiuța. Învingând momentul de slăbiciune, o deschise și văzu crema grasă și gălbuie dinlăuntrul ei. I se păru că miroase a mocirlă. Cu vârful degetului, luă un pic de cremă în palmă, simțind în aceeași clipă, mai tare, mirosul de pădure și de ierburi de baltă; apoi, cu palma, începu să-și ungă fruntea și obrazul.
Crema se așternea cu ușurință și, după cum i se păru, se evapora pe dată. După câteva încercări, Margareta se privi în oglindă și scăpă din mâini cutiuța, drept pe geamul ceasului, care plesni. Închise ochii, apoi mai consultă o dată oglinda și izbucni într-un râs zgomotos.
Depilate la margini cu penseta, sprâncenele ei se făcură acum mai dese, așternându-se în două arcade egale deasupra ochilor, deveniți fără veste mai verzi și mai vii. Brazda verticală, subțire, care-i tăia rădăcina nasului, apărută atunci, în octombrie, când dispăruse maestrul, pierise acum cu desăvârșire. Pieriseră, de asemenea, și umbrele gălbui de la tâmple, precum și zbârciturile abia vizibile, de la colțul ochilor.
Pielea obrajilor prinse o culoare egală, trandafirie, fruntea era albă și pură, iar părul coafat i se despletise.
Din oglindă, pe Margareta cea de treizeci de ani o privea o femeie de douăzeci, cu părul negru, cârlionțat.
După ce râse pe săturate, se săltă făcând să-i alunece de pe umeri halatul și, luând o mână de cremă grasă și ușoară, începu să-și ungă cu ea trupul, care căpătă deodată o tentă roză și arămie. Apoi, într-o clipă, ca și când cineva i-ar fi scos din creier un ac ce o înțepa, i se calmă durerea de la tâmplă ce o chinuise întreaga seară după întâlnirea cu Azazello; mușchii brațelor și ai picioarelor i se întăriră, în timp ce trupul își pierdu greutatea.
Se săltă, rămânând suspendată în văzduh deasupra covorului, apoi încet, atrasă în jos, se lăsă pe podea.
— Vai, ce cremă! Vai, ce cremă! strigă Margareta, aruncându-se într-un fotoliu.
Crema o schimbase nu numai la înfățișare. Acum, în ea, în tot trupul ei, în fiecare părticică a lui, clocotea bucuria, pe care o simțea ca pe niște bășici ce-i înțepau trupul. Se simțea liberă, eliberată de toate. Pe deasupra, înțelegea acum limpede că se întâmplase tocmai ceea ce presimțise de dimineață, și că acum își părăsește pentru totdeauna casa și viața ei de altădată. Din această viață de altădată, se desprinse totuși gândul că are de împlinit numai o datorie, una singură, înainte de-a începe ceva nou, neobișnuit, care o trăgea sus, în văzduh. Și, așa cum era, goală, trecu din dormitor, ridicându-se mereu în văzduh, în cabinetul bărbatului ei și, luminându-l, se repezi spre masa de scris. Luă un creion, smulse o filă din blocnotes și scrise repede cu caractere mari, fără ștersături, un bilet:
„Iartă-mă și uită-mă cât se poate de repede. Te părăsesc pentru totdeauna. Nu mă căuta, este inutil. Am ajuns vrăjitoare din cauza durerii și a nenorocirilor care m-au lovit. E timpul să plec. Adio. Margareta.”
Cu sufletul ușor ca un fulg, zbură apoi în dormitor, iar în urma ei veni în fugă Natașa, cu mâinile încărcate de tot felul de lucruri. De îndată, toate acestea — un umeraș de lemn cu o rochie, batiste de dantelă, pantofi albaștri de atlaz pe calapoade, o cingătoare — toate se risipiră pe podea, și Natașa își plesni în culmea uimirii mâinile, acum eliberate de povară.
— Ce zici, sunt frumoasă? strigă cu glas tare, răgușită, Margareta Nikolaevna.
— E cu putință? șopti Natașa, dându-se înapoi.
— Cum faceți asta, Margareta Nikolaevna?
— E crema! Crema, crema! țipă Margareta, arătând spre cutiuța scânteietoare de aur și răsucindu-se în fața oglinzii.
Uitând de rochia șifonată, ce zăcea pe podea, Natașa se apropie de oglindă și, cu ochii în flăcări, privi restul de unsoare din cutie. Buzele îi șopteau ceva. Din nou se întoarse spre Margareta și spuse cu un fel de venerație:
— Pielea! Pielea, cum e! Margareta Nikolaevna, să știți că pielea dumneavoastră lucește.
Apoi își reveni, se repezi la rochie, o ridică și începu s-o scuture.
— Lasă! Lasă! îi strigă Margareta.
— Dă-o dracului. Lasă totul. Deși, nu, ia-o drept amintire. Ia tot ce este în cameră!
Ca ieșită din minți de uimire, Natașa încremeni, privind-o un timp pe Margareta, apoi i se aruncă de gât, sărutând-o și strigând:
— Pielea e ca de atlaz! Luminoasă! Ca de atlaz! Dar sprâncenele, vai, ce mai sprâncene!
— Ia toate cârpele astea, ia-ți parfumurile și cară-le la dumneata în cufăr. Ascunde-le, mai strigă Margareta.
— Dar să nu te atingi de bijuterii, ca să nu fii învinuită de furt!
Natașa strânse într-o boccea tot ce-i căzu sub mână: rochii, pantofi, ciorapi, lenjerie, și ieși în fugă din dormitor.
Tocmai în momentul acela, de undeva dinspre partea cealaltă a ulicioarei, dintr-o fereastră deschisă, țâșni un vals grațios și răsunător și se auzi zgomotul unei mașini ce stopa în fața porții.
— Îndată o să telefoneze Azazello! strigă Margareta, ascultând valsul ce se revărsa în ulicioară.
— Are să telefoneze! Iar străinul este inofensiv, da, acum înțeleg că este inofensiv!
Mașina urui, depărtându-se. Apoi, portița se trânti cu zgomot, și pe lespezile cărării răsunară pași.
„E Nikolai Ivanovici, îl cunosc după pași — se gândi Margareta —; trebuie să fac la despărțire ceva caraghios și interesant în același timp.”
Trase la o parte draperia ferestrei, așezându-se într-o rână pe pervaz, și-și cuprinse genunchiul cu brațele. O rază argintie o mângâia din dreapta. Margareta ridică ochii spre lună, cu un aer îngândurat și poetic. Pașii mari răsunară un timp, apoi se opriră. După ce mai admiră un pic clarul de lună, Margareta oftă, întoarse privirea spre grădină și-l văzu într-adevăr pe Nikolai Ivanovici, vecinul de la etajul de jos. Era scăldat în lumina strălucitoare a lunii. Ședea pe bancă și se vedea de la o poștă că nimerise involuntar acolo. Ochelarii îi stăteau strâmb pe nas, iar servieta și-o strângea în brațe.
— Să trăiești, Nikolai Ivanovici, zise Margareta cu o voce tristă.
— Bună seara! Vii de la o ședință?
Nikolai Ivanovici rămase tăcut.
— Și eu — urmă Margareta, aplecându-se tot mai mult pe fereastră — stau singură, după cum vezi, mă plictisesc, privesc luna și ascult valsul...
Își trecu mâna stângă peste tâmplă, potrivindu-și o șuviță de păr, apoi zise furioasă:
— Să știi că e nepoliticos din partea dumitale, Nikolai Ivanovici! Sunt femeie, la urma urmei! E o bădărănie să nu răspunzi când ți se vorbește.
Nikolai Ivanovici se profila clar în lumina lunii, deslușindu-i-se până și ultimul nasture la vesta lui cenușie, până și cel din urmă fir de păr din barbișonul lui spălăcit; deodată zâmbi ca un dement, se ridică de pe bancă și, nemaiștiind, se vede, de el, stânjenit cum era, în loc să-și scoată pălăria, își avântă servieta și-și îndoi picioarele, ca și când s-ar fi pregătit să joace.
— Ah, ce tip plicticos ești, Nikolai Ivanovici! urmă Margareta.
— În general, nici nu pot să-ți spun cum mi s-a urât de voi toți, și sunt atât de fericită că mă despart de voi! Lua-v-ar mama dracului pe toți!
În clipa asta, în spatele Margaretei, în dormitor, zbârnâi telefonul. Margareta sări de pe pervaz și, uitând de Nikolai Ivanovici, smulse receptorul din furcă.
— Azazello la telefon, se auzi în receptor.
— Dragul meu, dragul meu Azazello! strigă Margareta.
— E timpul. Ia-ți zborul, urmă Azazello în receptor, și din tonul lui se simțea că-i face plăcere elanul sincer, bucuria Margaretei.
— Când ai să treci deasupra porții, strigă: „Sunt invizibilă!” Apoi mai zboară puțin deasupra orașului, ca să te mai obișnuiești, după care o iei spre sud, afară din oraș, și drept la râu te oprești. Ești așteptată!
Margareta puse la loc receptorul și, în aceeași clipă, în camera alăturată se auzi un bocănit, un fel de șchiopătat și un ciocănit. Margareta deschise larg ușa și, dansând, peria de parchet zbură în dormitor. Bătea cu vârful ei darabana pe podea, zvârlea din coadă și se repezea spre fereastră. Chiuind de bucurie, Margareta încălecă pe coada periei. Abia atunci își aminti călăreața că în toată învălmășeala asta uitase să se îmbrace. Porni în galop spre pat și înhăță primul obiect ce-i căzu în mână — o cămașă albastră. Apoi, avântând-o în aer ca pe un stindard, ieși în zbor pe geam. Deasupra grădinii valsul răsună mai tunător.
Lunecând de pe pervaz în jos, Margareta îl văzu pe Nikolai Ivanovici stând pe bancă. Parcă încremenise acolo, complet uluit, trăgând cu urechea la strigătele și bocănelile care se auzeau din dormitorul viu luminat al locatarilor de sus.
— Nikolai Ivanovici, adio! strigă Margareta dănțuind prin fața lui.
Acesta oftă adânc și lunecă de pe bancă jos, agitându-și mâinile și trăgând servieta după el.
— Adio pentru totdeauna! Îmi iau zborul! strigă Margareta, acoperind cu glasul ei sunetele valsului.
Aici își dădu seama însă că n-are deloc nevoie de cămașă și, cu un sinistru hohot de râs, acoperi cu ea capul lui Nikolai Ivanovici. Orbit, acesta se prăbuși pe lespezile aleii.
Ca să arunce o ultimă privire spre casa în care se chinuise atâția ani, Margareta întoarse capul și zări la fereastra cuprinsă parcă de flăcări chipul Natașei schimonosit de uimire.
— Adio, Natașa! strigă Margareta, smucind coada periei.
— Sunt invizibilă! Sunt invizibilă! strigă ea și mai tare și, trecând peste poartă printre crengile arțarului care-i șfichiuiră obrajii, zbură în ulicioară, urmărită de sunetele total demente ale valsului.