Destinul maestrului și al Margaretei este hotărât
La asfințitul soarelui, sus, deasupra orașului, pe terasa de piatră a uneia dintre cele mai frumoase clădiri din Moscova, construită cu aproape o sută cincizeci de ani în urmă, stăteau Woland și Azazello. Nu puteau fi văzuți de jos din stradă, pentru că de privirile nedorite îi ascundea balustrada împodobită cu vase și flori din ghips. Ei însă vedeau orașul până la periferiile lui cele mai îndepărtate.
Îmbrăcat în sutana lui neagră, cu spada lungă și lată înfiptă vertical între două lespezi crăpate ale terasei, alcătuind astfel un cadran solar, Woland ședea pe un taburet pliant. Umbra spadei se lungea încet și neabătut, târându-se spre pantofii negri ai Satanei. Chircit pe taburet, cu un picior strâns sub el și cu bărbia ascuțită în pumn, Woland nu-și desprindea ochii de la îngrămădirea necuprinsă de palate, case gigantice și cocioabe sortite demolării.
Azazello, care-și luase rămas-bun de la costumul lui modern — haina, melonul și pantofii de lac —, îmbrăcat, ca și Woland, în negru, stătea în picioare, nemișcat, în preajma stăpânului său, cu ochii ațintiți, ca și el, asupra orașului.
Woland vorbi:
— Ce oraș interesant, nu-i așa?
Azazello se mișcă și-i răspunse reverențios:
— Messire, mie îmi place mai mult la Roma.
— Da, e chestie de gust, îi răspunse Woland.
Peste un timp, răsună din nou glasul lui:
— Dar de ce o fi atâta fum acolo pe bulevard?
— Arde «Griboedov», îi răspunse Azazello.
— Trebuie să presupunem că perechea inseparabilă, Koroviev și Behemoth, a trecut pe acolo?
— Fără nicio îndoială, messire.
Din nou se lăsă tăcerea, și cei doi, aflați pe terasă, priveau cum în ferestrele îndreptate spre apus, la etajele de sus ale coloșilor, se aprindea un soare frânt, orbitor. Ochiul lui Woland ardea întocmai ca una din aceste ferestre, deși Woland ședea cu spatele spre apusul soarelui.
Deodată, ceva îl făcu pe Woland să-și îndrepte atenția spre turnul rotund înălțat pe acoperiș, în spatele său. Din zidul turnului se desprinse un om cu barbă neagră, posomorit, înveșmântat cu un hiton rupt, mânjit cu argilă și cu sandale grosolane în picioare.
— Ha! — exclamă Woland, întâmpinându-l cu o privire ironică. — Nu m-așteptam să te văd aici! Pentru ce ai binevoit să vii, musafir nepoftit, dar prevăzut?
— Vin la tine, duh al răului și stăpân al umbrelor, răspunse nou-venitul, uitându-se dușmănos pe sub sprâncene la Woland.
— Dacă vii la mine, de ce nu mi-ai dat bună ziua, fost dăbilar? — zise Woland cu asprime.
— Pentru că nu vreau să te bucuri de zile bune, răspunse obraznic nou-venitul.
— Dar va trebui să te împaci cu ideea asta — replică Woland, și gura i se strâmbă într-un zâmbet ironic. — De cum ai apărut pe acoperiș, ai și trântit o inepție, și uite, îți spun îndată în ce constă: inflexiunile vocii tale. După tonul tău s-ar zice că nu recunoști nici existența umbrelor, nici a răului. Ia fii bun și te gândește puțin la următoarea întrebare: ce s-ar fi făcut binele tău, dacă n-ar fi existat răul, și cum ar fi arătat pământul, dacă l-ar fi părăsit umbrele? Că doar obiectele și oamenii dau naștere umbrelor. Uite, colo e umbra aruncată de spada mea. Copacii și făpturile vii aruncă și ele umbră. Nu ai vrea cumva să jumulești globul pământesc, măturând de pe fața lui toți copacii și tot ce este viu, numai dintr-un capriciu al tău, din dorința de a te desfăta cu lumina nudă? Ești un nătâng!
— N-o să discut în contradictoriu cu tine, bătrâne sofist, îi răspunse Levi Matei.
— Tu nici nu poți să discuți cu mine în contradictoriu — replică Woland — din pricina pomenită mai înainte; ești un nătâng. Și acum, spune pe scurt, să nu mă obosești, de ce ai venit? — îl întrebă el apoi.
— M-a trimis El.
— Și ce ți-a poruncit să-mi vestești, robule?
— Nu sunt rob — îi răspunse Levi Matei tot mai înrăit — sunt ucenicul lui.
— Ca întotdeauna, vorbim limbi diferite — ripostă Woland — și, cu toate astea, lucrurile despre care vorbim rămân aceleași, neschimbate. Așadar?...
— El a citit opera maestrului — vorbi Levi Matei — și te roagă să-l iei tu pe maestru și să-l răsplătești cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului?
— Pentru mine nimic nu-i greu — răspunse Woland — și tu o știi prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă:
— Dar de ce nu-l luați voi, în lumină?
— El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi.
— Spune-i că așa va fi, îl încredință Woland, adăugând în timp ce ochiul îi scânteia:
— Și lasă-mă singur, chiar acum.
— Te mai roagă s-o luați cu voi și pe cea care l-a iubit și a suferit pentru el, zise din nou Levi, pentru prima oară cu un ton rugător.
— Ce să spun, fără tine nu ne-ar fi dat prin cap s-o facem!
— Hai! Du-te!
Levi Matei pieri, iar Woland îi făcu semn lui Azazello să se apropie și-i porunci:
— Zboară la ei și rânduiește totul.
Azazello părăsi terasa, și Woland rămase singur.
Dar singurătatea lui nu dură mult. Pe lespezile terasei răsunară pași, se auziră glasuri însuflețite, și în fața lui Woland apărură Koroviev și Behemoth. Grăsanul nu mai purta niciun primus în brațe, în schimb era încărcat cu alte obiecte. Astfel, avea la subțioară un mic peisaj în ramă aurie, peste braț își aruncase un halat de bucătar pe jumătate ars, iar în cealaltă mână ținea un somon întreg cu coadă. Koroviev și Behemoth miroseau a zgură, mutra lui Behemoth era plină de funingine, iar șapca, arsă zdravăn.
— Salut, messire! — strigă perechea cea făr' de astâmpăr, și Behemoth își avântă somonul în aer.
— Halal vouă, zise Woland.
— Messire, închipuiți-vă! — strigă agitat și bucuros Behemoth. — M-au luat drept jefuitor-speculant!
— Judecând după obiectele aduse de tine — îi răspunse Woland, uitându-se la peisaj — ești chiar un jefuitor-speculant!
— Mă credeți, messire... — începu Behemoth cu un glas intim și cordial.
— Nu, nu te cred, răspunse scurt Woland.
— Messire, vă jur, am făcut încercări eroice să salvez tot ce se putea salva, și asta-i tot ce am putut salva.
— Spune-mi, mai bine, de ce a luat foc «Griboedov»? — îl întrebă Woland.
Amândoi, și Koroviev, și Behemoth, își desfăcură mâinile, ridicară ochii spre cer, apoi Behemoth strigă:
— Nu înțeleg defel! Ședeam pașnic, liniștit, luam o gustare...
— Și deodată — pac, pac! — urmă Koroviev. — Focuri de armă! Înnebuniți de frică, Behemoth și cu mine ne-am repezit fuga spre bulevard, urmăritorii după noi, atunci ne-am aruncat spre Timireazev.
— Dar simțul datoriei — intră în vorbă iar Behemoth — a învins frica noastră rușinoasă, și ne-am întors.
— Ah, v-ați întors? — zise Woland. — Ei, sigur, atunci clădirea a ars până-n temelii.
— Până-n temelii! — confirmă îndurerat Koroviev — adică, literalmente, până-n temelii, messire, după cum ați binevoit să vă exprimați foarte potrivit. Nu au rămas decât tăciuni!
— M-am îndreptat spre sala de ședințe, aceea cu coloane, messire, contând să scot ceva prețios. Ah, messire, nevastă-mea, dacă aș fi fost însurat, risca să rămână văduvă de douăzeci de ori! Dar, spre fericire, messire, eu nu sunt însurat, și vă spun drept, sunt fericit că nu sunt! Ah, messire, cum poți să schimbi libertatea de holtei pe jugul greu de om însurat!...
— Iar a început o aiureală, observă Woland.
— Ascult și continuu — răspunse motanul — m-da, poftim peisajul! Altceva nu se putea lua din sală, flacăra m-a izbit drept în față. Am alergat în cămară și am salvat somonul. Am alergat în bucătărie, am salvat halatul. Consider, messire, că am făcut tot ce am putut, și nu înțeleg cum se explică expresia sceptică de pe chipul dumneavoastră.
— Și ce făcea Koroviev în timp ce tu jefuiai? — întrebă Woland.
— Eu îi ajutam pe pompieri, messire, răspunse Koroviev, arătându-și pantalonii rupți.
— Ah, dacă-i așa, va trebui, bineînțeles, construită o clădire nouă.
— Va fi construită, messire — răspunse Koroviev — îndrăznesc să vă asigur.
— Ei, ce să zic, rămâne să dorim ca ea să fie mai bună decât cea veche, observă Woland.
— Așa va fi, messire, spuse Koroviev.
— Credeți-mă — adăugă motanul — eu sunt un profet sadea.
— În orice caz, messire, ne-am prezentat — raportă Koroviev — și așteptăm porunci.
Woland se ridică de pe taburet, se apropie de balustradă și rămase multă vreme tăcut și singur, cu spatele la suita sa, scrutând depărtările. Apoi, părăsind balustrada, se lăsă din nou pe taburet și spuse:
— Nu am de dat nicio poruncă. Ați făcut tot ce s-a putut; deocamdată nu mai am nevoie de voi. Vă puteți odihni. Începe curând furtuna, ultima furtună, ea va încheia tot ceea ce încă trebuie să fie încheiat, și vom porni la drum.
— Prea bine, messire, răspunseră cei doi poznași, retrăgându-se numaidecât după turnul rotund din mijlocul terasei.
Furtuna despre care vorbise Woland se grămădea amenințătoare la orizont. Un nor negru se înălțase la apus, tăind până la brâu soarele. Apoi îl acoperi în întregime. Pe terasă se lăsase răcoarea. După un timp se înstăpâni întunericul.
Acest întuneric, venit dinspre apus, învălui imensul oraș. Dispărură podurile, palatele. Totul dispăru, ca și când nici n-ar fi existat vreodată pe lume. Peste întreg cerul alergă un singur fir de foc. Apoi tunetul zgudui orașul. El se repetă și începu să se dezlănțuie furtuna. În pâcla ce se lăsase, Woland nu se mai vedea.