Vizitatorii ghinioniști
În timp ce sârguinciosul contabil gonea cu un taxi ca să ajungă la costumul năzdrăvan care știa să scrie, din vagonul nr. 9 de clasa întâi cu locuri rezervate al trenului de Kiev, printre ceilalți călători coborî un bărbat arătos, cu o valijoară de fibră în mână. Pasagerul nu era altcineva decât Maximilian Andreevici Poplavski, unchiul răposatului Berlioz, economist-planificator, care locuia la Kiev pe fosta stradă Institutskaia. Sosise la Moscova, chemat fiind printr-o telegramă primită în urmă cu două zile, seara târziu. Iată conținutul telegramei:
„Adineauri am fost tăiat de
tramvai la Patriarșie stop
înmormântarea vineri ora 15
stop vino stop
Berlioz.”
Maximilian Andreevici era considerat, și pe merit, drept unul dintre cei mai inteligenți oameni din Kiev. Dar chiar și pe cel mai inteligent om o asemenea telegramă poate să-l pună în derută. O dată ce omul telegrafiază că l-a tăiat tramvaiul, e limpede că nu a fost tăiat mortal. Dar atunci ce rost are aici „înmormântarea”? Sau poate e în stare gravă și prevede că va muri? Posibil, dar această precizare este cum nu se poate mai ciudată: de unde știe el că va fi înmormântat vineri la ora 15? Uluitoare telegramă!
Totuși, oamenii inteligenți tocmai de aceea sunt inteligenți ca să priceapă și să deznoade lucrurile încâlcite. Foarte simplu. S-a strecurat o greșeală și depeșa a fost transmisă cu sensul inițial denaturat. „Am fost” a nimerit, fără îndoială, aici dintr-o altă telegramă în locul cuvintelor „Berlioz a fost”, iar „Berlioz” a apărut la sfârșitul telegramei. Această corectare făcea sensul telegramei clar, deși, firește, tragic.
Când se potoli explozia de durere, care o lovise pe soția lui Maximilian Andreevici, omul începu de îndată să se pregătească de plecare la Moscova.
Se cuvine să dezvăluim o taină a lui Maximilian Andreevici. Nu se pune la îndoială faptul că-i părea rău de nepotul soției sale, dispărut în floarea vârstei. Dar, firește, ca om practic ce era, își dădea seama că n-ar fi chiar atât de necesară prezența lui la înmormântare. Totuși, Maximilian Andreevici era foarte grăbit să plece la Moscova. De ce? Dintr-un singur motiv. Locuința! O locuință la Moscova nu e de lepădat! Din cine știe ce cauze, Kievul nu-i plăcea lui Maximilian Andreevici, și gândul mutării la Moscova îl rodea atât de mult în ultima vreme, încât începuse chiar să sufere de insomnie.
Îl lăsau rece revărsările de primăvară ale Niprului, când, inundând ostroavele dinspre malul mai scund al fluviului, apa se contopea cu orizontul. Nu-i mângâia ochiul nici priveliștea, uluitor de frumoasă, care se deschidea de la statuia cneazului Vladimir. Nu-i creștea câtuși de puțin inima când primăvara, pe cărăruile pietruite ale colinei Vladimir, prindeau să joace petele de soare. Nu-i trebuia nimic din toate acestea, dorea un singur lucru: să se mute la Moscova.
Anunțurile date la ziare pentru un schimb de locuință — o oferea pe a lui, de pe strada Institutskaia din Kiev, contra unui spațiu mai redus, la Moscova — nu dăduseră niciun rezultat. Nu găsea amatori și, dacă arareori pica vreunul, propunerile nu erau tocmai onorabile.
Telegrama l-a zguduit pe Maximilian Andreevici. Era o ocazie care ar fi fost păcat să-i scape! Oamenii practici știu că asemenea ocazii nu se repetă.
Pe scurt, în ciuda oricăror obstacole, trebuia să fie abil, să pună mâna pe locuința de pe Sadovaia, să-l moștenească pe nepot. Da, era complicat, foarte complicat, dar aceste complicații trebuiau biruite cu orice preț. Mult experimentatul Maximilian Andreevici știa că pentru aceasta primul pas absolut indispensabil era înscrierea sa temporară, ca flotant, în spațiul nepotului răposat, adică în cele trei camere ale lui.
Vineri la amiază, Maximilian Andreevici intră pe ușa odăii în care își avea sediul administrația imobilului nr. 302 bis, de pe strada Sadovaia din Moscova.
Într-o cameră îngustă, în care pe un perete atârna o placardă arhaică, reprezentând în câteva tablouri procedeele folosite pentru readucerea la viață a celor înecați, la o masă de lemn simplu, stătea, singur cuc, un bărbat nebărbierit, de vârstă mijlocie, cu un fel de neliniște în ochi.
— Aș putea să-l văd pe președintele comitetului de bloc? se informă politicos economistul-planificator, scoțându-și pălăria și așezându-și valijoara pe un scaun.
Această întrebare, după cum s-ar părea nevinovată, îl amărî, nu se știe de ce, pe omul de pe scaun în așa măsură, încât se schimbă chiar la față. Se uită chiorâș, plin de panică și mormăi nedeslușit că președintele lipsește.
— O fi acasă? întrebă Poplavski.
— Am o chestiune urgentă.
Omul de pe scaun răspunse iarăși incoerent, dar se putea ghici că președintele nu era acasă.
— Și când poate fi găsit?
Omul nu-i dădu niciun răspuns la această întrebare, ci, cu un fel de jale, își aruncă ochii pe fereastră.
„Aha!” își zise perspicace Poplavski, și se interesă dacă nu poate vorbi cu secretarul.
Ciudatul personaj de la masă, stacojiu de încordare, răspundea tot mormăit că și secretarul lipsește, că nu se știe când vine și... că e bolnav...
„Aha!” își zise din nou Poplavski și urmă, stăruitor, cu glas tare:
— Totuși, cineva din comitet trebuie să fie!?
— Eu, răspunse omul cu glas slab.
— Vedeți dumneavoastră, începu răspicat Poplavski.
— Sunt singurul moștenitor al răposatului Berlioz, nepotul meu, care a pierit, după cum bine știți, la Patriarșie prudî, și sunt dator, conform legii, să preiau moștenirea care constă din apartamentul nostru numărul 50...
— Nu sunt la curent, tovarășe... îl întrerupse omul, abătut.
— Dați-mi voie, spuse Poplavski cu glas răsunător.
— Ca membru în comitetul de bloc sunteți obligat...
La acest punct al conversației, în cameră își făcu apariția un cetățean. Văzându-l, omul de pe scaun îngălbeni.
— Dumneata ești Piatnajko, membru al comitetului de bloc? îl întrebă nou-venitul.
— Eu, răspunse acesta abia auzit.
Nou-venitul îi șopti ceva omului de pe scaun, iar acesta, mâhnit din cale-afară, se ridică, și peste câteva clipe Poplavski se trezi singur în camera goală a administrației.
„Măi, ce complicație! Ca un făcut, tocmai acum să nu fie niciunul care...” gândi cu năduf Poplavski, străbătând cu pas grăbit curtea asfaltată, ca să ajungă la apartamentul nr. 50.
De îndată ce economistul-planificator atinse soneria, ușa se deschise și el pătrunse într-un vestibul cufundat în semiobscuritate. Îl surprinse întrucâtva o împrejurare: nu-și dădea seama cine-i deschisese. În vestibul, pe un scaun, ședea un motan negru, uriaș; încolo nu mai era nimeni.
Maximilian Andreevici tuși ca să-și anunțe prezența, se foi pe loc bocănind, și atunci ușa dinspre cabinet se deschise, iar în vestibul intră Koroviev. Maximilian Andreevici se înclină cu politețe, dar demn, și spuse:
— Mă numesc Poplavski. Sunt unchiul...
Nu apucă să sfârșească vorba: Koroviev scoase din buzunar o batistă murdară, își afundă nasul în ea și începu să plângă.
— ...răposatului Berlioz...
— Da, da, sigur! îl întrerupse Koroviev, luându-și batista de la nas.
— De îndată ce v-am văzut, am și ghicit cine sunteți!
Din nou, cutremurat de plâns, începu să strige:
— Ce nenorocire! Cum a fost cu putință una ca asta?!
— L-a călcat tramvaiul? întrebă în șoaptă Poplavski.
— L-a făcut zob! strigă Koroviev.
Și lacrimile începură să-i curgă de sub pince-nez șiroaie.
— Zob! Am fost martor. Mă credeți, pac! Și capul i s-a dus într-o parte. Apoi, trosc! — piciorul drept tăiat în două. Trosc! — și cel stâng tăiat în două. Iată unde te aduc tramvaiele!
Și, ca și cum n-ar fi fost în stare să se stăpânească, Koroviev se izbi cu nasul în perete, zguduit de plâns.
Unchiul lui Berlioz fu profund impresionat de comportarea necunoscutului. „Și se mai spune că în secolul nostru nu întâlnești oameni de inimă!” se gândi el, simțind că și pe el îl ustură ochii. În același timp, un nor neplăcut îi întunecă sufletul și, de îndată, îl străfulgeră gândul perfid, dacă nu cumva acest om de inimă se și trecuse în cartea de imobil, ca locatar, în apartamentul răposatului, deoarece au mai fost pe lume și astfel de cazuri.
— Iertați-mă, erați prieten cu răposatul Mișa? întrebă el, ștergându-se cu mâneca la ochiul stâng, uscat, în timp ce cu dreptul îl studia pe Koroviev răvășit de o profundă întristare. Dar acesta plângea atât de amarnic, încât nu puteai înțelege nimic altceva în afara cuvintelor pe care le repeta întruna: „Trosc, și în două!” După ce boci pe săturate, Koroviev se desprinse în sfârșit de perete și rosti:
— Nu, nu mai pot! Mă duc să iau trei sute de picături de valeriană eterată...
Și, întorcând spre Poplavski o față răvășită de lacrimi, adăugă:
— Astea-s tramvaiele!
— Scuzați-mă că vă întreb, dumneavoastră mi-ați trimis telegrama? întrebă Maximilian Andreevici, chinuindu-se să ghicească cine ar putea fi acest plângăreț ciudat.
— El, răspunse Koroviev, și arătă cu degetul spre motan.
Poplavski holbă ochii, presupunând că nu auzise bine.
— Nu, nu sunt în stare, nu mai pot, continuă Koroviev smiorcăindu-se.
— Numai când mi-aduc aminte: roata i-a venit peste picior... o roată atârnă zece puduri... Trosc! Mă duc să mă vâr în pat, să adorm, să uit...
Spunând acestea, dispăru din vestibul. Motanul se mișcă, sări de pe scaun, se așeză pe labele dinapoi, își puse labele dinainte în șolduri, deschise botul și spuse:
— Ei bine, eu am dat telegrama. Altceva ce mai vrei?
Maximilian Andreevici simți cum amețește, mâinile și picioarele îi amorțiră, scăpă geamantanul și se lăsă pe scaun în fața motanului.
— Ți-am vorbit rusește, mi se pare, spuse cu severitate motanul.
— Altceva ce mai vrei?
Poplavski însă rămase fără grai.
— Buletinul de identitate! răcni motanul, întinzând o labă durdulie.
Pierzând uzul rațiunii și văzând înaintea sa doar cele două scântei arzând în ochii motanului, Poplavski își scoase din buzunar buletinul ca pe un pumnal. Motanul luă de pe măsuța de sub oglindă niște ochelari cu ramă neagră groasă, și-i arboră pe nas făcându-se și mai impunător; apoi smulse buletinul din mâna tremurătoare a lui Poplavski.
„Interesant, oare voi leșina sau nu?”... se gândea unchiul. De departe, se auzeau smiorcăielile lui Koroviev, tot vestibulul se umpluse de miros de eter, valeriană și încă ceva grețos.
— Ce secție ți-a eliberat documentul? întrebă motanul, privind atent pagina.
Dar nu primi niciun răspuns.
— Patru sute doisprezece, vorbi pentru sine motanul, plimbându-și laba pe act și ținându-l cu josul în sus.
— Păi sigur. Cunosc secția asta care eliberează acte la fieșcine. Eu, de pildă, nu l-aș fi eliberat unui individ ca dumneata; pentru nimic în lume nu l-aș fi eliberat! Mi-aș fi aruncat mai întâi ochii pe fața dumitale și te-aș fi refuzat.
Motanul se mâniase în asemenea hal, încât trânti actul pe podea.
— Participarea dumitale la înmormântare se contramandează, urmă el pe un ton oficial.
— Fă bine și pleacă acolo unde domiciliezi.
Și răcni spre ușă:
— Azazello!
La această chemare, în vestibul veni în fugă, strâns într-un tricou negru și cu un cuțit înfipt la brâu, un bărbat mic, roșcat, șchiop, cu un clonț gălbui ieșind din gură și cu albeață la ochiul stâng.
Poplavski simți că se înăbușă, se ridică și se dădu înapoi ținându-se de inimă.
— Condu-l, Azazello! porunci motanul, ieșind din vestibul.
— Poplavski, spuse încet și fonfăit bărbatul care intrase.
— Nădăjduiesc că totul e limpede?
Poplavski dădu afirmativ din cap.
— Întoarce-te imediat la Kiev, continuă Azazello.
— Stai acolo cuminte, nu crâcni și mută-ți gândul; n-ai să pupi niciun apartament la Moscova. Înțeles?
Acest pitic, care-l înspăimântase de moarte pe Poplavski cu clonțul lui, cu cuțitul și cu ochiul sașiu, îi ajungea economistului numai până la umăr, dar acționa energic și organizat.
În primul rând ridică actul și-l înmână lui Maximilian Andreevici care-l luă cu o mână vlăguită. Apoi, numitul Azazello ridică cu o mână geamantanul, cu cealaltă deschise ușa și, ținându-l de braț pe unchiul lui Berlioz, îl conduse pe palier. Poplavski se sprijini de perete. Fără a avea nevoie de cheie, Azazello descuie geamantanul, scoase din el, învelită într-un ziar unsuros, o găină uriașă friptă, cu un picior lipsă, și o puse pe palier. Pe urmă scoase două rânduri de lenjerie, o curea de ascuțit briciul, un carnet și un toc; și toate acestea le împinse cu piciorul în casa scării, lăsând pe palier numai găina. Tot într-acolo zbură și valiza goală. Se auzi cum se rostogolea huruind și, judecând după sunet, îi sărise capacul.
Pe urmă, banditul cel roșcat apucă găina de unicul picior și izbi atât de strașnic cu ea în grumazul lui Poplavski, încât trupul găinii se desprinse și Azazello rămase numai cu piciorul în mână. „Totul se învălmășise în casa Oblonski”, după cum prea bine s-a exprimat celebrul scriitor Lev Tolstoi. La fel s-ar fi spus și în cazul de față. Da! Totul se învălmășise în ochii lui Poplavski. Văzu un fel de scânteie prelungă, care apoi luă înfățișarea unui șarpe îndoliat ce stinse pentru o clipă lumina zilei senine de mai, și Poplavski zbură pe scări în jos, ținându-și în mână documentul.
Zbură așa până la prima cotitură, izbi la palierul următor cu piciorul într-un geam și se așeză pe o treaptă. Pe lângă el trecu, sărind din treaptă în treaptă, găina fără picioare și se prăbuși în casa scării. Azazello, rămas sus, înfulecă într-o clipă carnea de pe picior, vârî osul în buzunarul lateral al tricoului, se întoarse în apartament și trânti ușa cu zgomot.
În vremea aceasta, de jos răsunară pași. Cineva urca tiptil treptele.
După ce mai parcurse un etaj, Poplavski se așeză pe o banchetă de lemn, întâlnită în cale și-și trase răsuflarea.
Urca un omuleț în vârstă, pirpiriu, cu o față neobișnuit de tristă, într-un costum de modă veche din alpaca, cu o pălărie de pai, tare, cu panglică verde. Se opri lângă Poplavski.
— Îngăduiți-mi să vă întreb, cetățene, se informă cu tristețe omul, unde este apartamentul numărul 50?
— Mai sus, răspunse scurt Poplavski.
— Cu plăcere vă mulțumesc, cetățene, spuse omul la fel de trist.
Își continuă urcușul, iar Poplavski părăsi bancheta, coborând în fugă.
Se naște întrebarea: oare nu cumva Maximilian Andreevici alergă la miliție să se plângă de bandiții care-l atacaseră ziua-nămiaza mare? Nu, în niciun caz, o putem afirma cu toată tăria. Să intri la miliție și să spui că, vedeți dumneavoastră, un motan cu ochelari mi-a descifrat buletinul de identitate, iar mai apoi un om în tricou, cu un cuțit... Nu, oameni buni, Maximilian Andreevici era într-adevăr o persoană inteligentă.
Ajunse jos și chiar lângă ieșire zări o a doua ușă care dădea într-un soi de cămară. Geamul ei era spart. Poplavski își ascunse buletinul în buzunar, aruncă o privire în jur, nădăjduind să-și găsească lucrurile aruncate. Dar nici urmă de ele. Singur se minună cât de puțină amărăciune îi pricinuia pierderea. Îl preocupa un alt gând interesant și ademenitor: să mai verifice încă o dată cu ajutorul acelui omuleț apartamentul blestemat. De vreme ce s-a interesat unde se află, înseamnă că se duce acolo pentru prima oară. Deci, în momentul de față, e gata să cadă drept în ghearele bandei care se cuibărise în apartamentul nr. 50. Ceva îi spunea că omulețul va ieși foarte curând din sus-numitul apartament. Maximilian Andreevici nu mai intenționa, firește, să se ducă la înmormântarea nepotului său și, până la plecarea la Kiev, era încă destulă vreme. Economistul aruncă o privire în jur și se strecură în cămară.
În timpul acesta, departe, sus, se trânti o ușă. „A intrat”, își zise Poplavski cu o strângere de inimă. În cămară era răcoare și duhnea a șoareci și a cizme. Maximilian Andreevici se așeză pe un butuc de lemn și se hotărî să aștepte. Avea o poziție favorabilă: din cămară se vedea tocmai ușa de la scara a șasea.
Dar unchiul din Kiev trebui să aștepte mai mult decât își închipuise. În tot timpul acesta, scara rămase pustie. Se deslușea bine orice se petrecea; într-un târziu, la etajul patru pocni o ușă. Poplavski îngheță. „Da, sunt pașii lui. Coboară”... Se deschise o ușă cu un etaj mai jos. Pașii se potoliră. Răsună un glas de femeie. Apoi vocea omului trist, da, era vocea lui... Se auzi parcă: „Lasă, pentru numele lui Dumnezeu...” Poplavski își lipi urechea de geamul spart. Auzi un râs de femeie. Pași repezi și ușori în jos. Și iată apărând un spate de femeie. Cu o poșetă verde în mână, ieșea din hol în curte. Acum pașii omulețului răsunară din nou mai departe. „Ciudat! Se înapoiază în apartament! Nu cumva face parte și el din bandă? Da, se întoarce. Uite, din nou s-a deschis ușa de sus. Bine, să mai așteptăm...”
De data asta n-avu mult de așteptat. Zgomotul unei uși. Pași. Pașii se sting. Tăcere. Un urlet desperat. Un mieunat de pisică. Pași mai repezi, mărunți, coborând în jos, în jos, mereu în jos!
Poplavski nu așteptase degeaba. Făcându-și semnul crucii și mormăind ceva, omul cel trist zbura pe scări, fără pălărie, cu o față de nebun, cu chelia zgâriată și cu pantalonii complet uzi. Începu să tragă de clanța ușii de la ieșire, speriat cum era, nedându-și seama dacă se deschide în afară sau înăuntru; apoi, îi veni de hac și zbură în curte, spre soare.
Verificarea apartamentului fusese efectuată. Fără să se mai gândească la nepotul răposat ori la apartament, cutremurat de gândul primejdiei la care se expusese, Maximilian Andreevici, șoptind întruna două cuvinte: „Totu-i limpede, totu-i limpede!”, ieși fuga din imobil. Peste câteva minute, troleibuzul îl ducea pe economistul-planificator spre gara Kiev.
Câtă vreme economistul stătuse ascuns în cămară, omulețului pirpiriu i se întâmplase o istorie dintre cele mai neplăcute. Era bufetier la Teatrul de varietăți, se numea Andrei Fokici Sokov. În timp ce la teatru avusese loc ancheta, Andrei Fokici se ținuse la o parte de evenimente; de remarcat e numai faptul că devenise mai trist decât era de obicei și, pe deasupra, că se informase la curierul Karpov unde trăsese magul sosit din străinătate.
Așadar, după ce se despărți de economist pe palier, bufetierul ajunse la etajul patru și sună la apartamentul 50.
I se deschise de îndată, dar bufetierul tresări, se trase înapoi și mai zăbovi în prag. Era de înțeles! Îi deschisese o jună care n-avea nimic altceva pe ea decât un șorțuleț cochet de dantelă și o bonetă albă pe cap. În picioare, ce-i drept, purta niște pantofi aurii. Avea un trup desăvârșit, și singurul cusur al ei putea fi considerat doar cicatricea stacojie de la gât.
— Intrați o dată, de vreme ce ați sunat, spuse juna pironindu-l pe bufetier cu niște ochi verzi și desfrânați.
Andrei Fokici oftă, clipi și, scoțându-și pălăria, păși în vestibul. Tocmai atunci, în vestibul sună telefonul. Punându-și un picior pe scaun, impudica subretă ridică receptorul și spuse:
— Alo!
Bufetierul nu știa unde să-și ascundă ochii, se foia de pe un picior pe altul, gândind: „Halal subretă mai are și străinul ăsta! Ptiu, ce spurcăciune!” și, ca să nu se spurce, privi în lături cam cruciș.
Întreaga încăpere, spațioasă și semiobscură, era împânzită cu fel de fel de lucruri neobișnuite. Astfel, pe speteaza unui scaun era aruncată o mantie îndoliată, căptușită cu un material purpuriu, pe măsuța de la oglindă zăcea o sabie lungă cu mâner de aur scânteietor. Alte trei săbii cu mânere de argint stăteau rezemate într-un colț, tot așa de firesc, ca niște umbrele sau bastoane. Iar pe coarnele de cerb din perete atârnau berete cu pene de vultur.
— Da, spuse subreta la telefon.
— Cum, baronul Meigel? Vă ascult. Da, domnul artist este acasă astăzi. Da, va fi bucuros să vă vadă. Da, are oaspeți... Frac sau haine negre. Cum? Pe la ora douăsprezece noaptea.
Terminând convorbirea, puse receptorul la loc și se adresă bufetierului:
— Ce doriți?
— Trebuie să-l văd negreșit pe cetățeanul artist.
— Cum? Chiar pe dânsul în persoană?
— Pe dânsul, răspunse trist bufetierul.
— Am să întreb, zise, parcă șovăielnic, femeia și, întredeschizând o ușă care dădea în cabinetul răposatului Berlioz, anunță:
— Cavalere, a venit un om mărunțel care spune că trebuie să-l vadă negreșit pe messire.
— Să intre, răsună din cabinet glasul spart al lui Koroviev.
— Poftiți în salon, spuse juna cu firescul unei persoane îmbrăcate omenește și, crăpând ușa spre salon, părăsi vestibulul.
Intrând unde fusese invitat, bufetierul uită până și de treaba pentru care venise, într-atât îl uimi interiorul camerei. Prin vitraliile ferestrelor mari (fantezia văduvei bijutierului, dispărută fără urmă), se prelingea o lumină neobișnuită, ca într-o biserică. În șemineul străvechi, uriaș, deși afară era o zi caldă, de primăvară, duduia un foc viu. În cameră însă nu era deloc cald; dimpotrivă, când intrai, te izbea o umezeală de pivniță. În fața șemineului, pe o blană de tigru, ședea un motan negru uriaș, care-și mijea blajin ochii, fixând flăcările din șemineu. Mai era acolo și o masă: privind-o, bufetierul, om cu frica lui Dumnezeu, tresări: era acoperită cu un brocart bisericesc. Pe masă se lăfăiau o mulțime de sticle burduhănoase, pline de praf și mucegai. Printre sticle sclipea un platou, care se vedea bine că era din aur curat. În fața șemineului, un individ scund, roșcat, cu un cuțit la brâu, prăjea câteva bucăți de carne înfipte în vârful unei săbii lungi de oțel. Sucul picura direct în flăcări, iar fumul se pierdea undeva sus, prin coșul șemineului. Mirosea a friptură, a parfum foarte tare și a tămâie, din care cauză bufetierul, care aflase din ziare despre moartea lui Berlioz și știa că locuise aici, se gândi că se oficiase pesemne un parastas pentru odihna sufletului celui răposat. Dar alungă acest gând ca pe ceva lipsit de noimă.
Uluit, auzi deodată o voce profundă de bas, interogativă:
— Cu ce vă pot fi util?
În aceeași clipă bufetierul descoperi în umbra încăperii pe cel de care avea nevoie.
Magicianul stătea tolănit pe un divan jos, imens, cu o mulțime de perne aruncate ici și colo. Bufetierului i se păru că străinul nu avea pe el decât lenjerie neagră de corp și pantofi negri cu botul ascuțit.
— Sunt, începu cu amărăciune bufetierul, responsabilul bufetului de la Teatrul de varietăți...
Actorul întinse înainte o mână cu degetele încărcate de pietre scânteietoare, ca și când ar fi vrut să oprească vorbele vizitatorului său, și începu înflăcărat:
— Nu, nu, nu! Niciun cuvânt în plus! În niciun caz, niciodată! N-am să iau în gură nimic de la bufetul dumitale! Aseară, stimabile, am trecut pe lângă tejgheaua dumitale și nu pot uita nici până azi nisetrul și brânza! Scumpul meu, brânză de culoare verde nu există! Te-a păcălit cineva. Brânza trebuie să fie albă. Da, și ceaiul?! Niște lături! Am văzut cu ochii mei cum o tânără cam murdară turna apă rece din găleată în uriașul dumitale samovar, și în același timp clienții continuau să fie serviți cu ceai de acolo. Nu, dragul meu, așa ceva e inadmisibil.
— Scuzați-mă, vă rog, încercă să riposteze Andrei Fokici, uluit de acest atac neașteptat.
— N-am venit în problema asta, și nisetrul n-are nici în clin, nici în mânecă...
— Cum adică, nici în clin, nici în mânecă, dacă era stricat?
— Mi s-a trimis la bufet nisetru cu prospețime de gradul doi, îi comunică bufetierul.
— E o prostie, puișorule!
— Ce e o prostie?
— Prospețimea de gradul doi! Prospețimea poate fi de un singur fel: un aliment ori e proaspăt, ori nu e. Dacă nisetrul are prospețimea de gradul doi, înseamnă că s-a împuțit.
— Scuzați, vă rog... începu din nou bufetierul, neștiind cum să scape de artistul care-i căuta nod în papură.
— Nu pot scuza, îi răspunse acesta cu hotărâre.
— Am venit în altă problemă, îngână amărât de-a binelea bufetierul.
— În altă problemă? Ce altă problemă poate să te aducă la mine? Dacă nu mă înșală memoria, din persoanele înrudite cu dumneata ca profesie n-am avut de-a face decât cu o vivandieră, dar și asta demult, pe când nici nu erai venit pe lume. Totuși, sunt bucuros să te primesc. Azazello! Un taburet pentru domnul responsabil de bufet!
Individul care frigea carnea se întoarse, îngrozindu-l pe bufetier cu colțul lui, și-i dădu cu dibăcie unul din taburetele aproape negre, din lemn de stejar. Alte scaune nu existau în cameră.
— Vă mulțumesc respectuos, rosti timid responsabilul.
Se lăsă pe taburet. În aceeași clipă, un picior din spate se rupse trosnind, și bietul vizitator se prăbuși, izbindu-se zdravăn cu dosul de podea. În cădere, agăță cu piciorul un alt taburet din fața lui și-și răsturnă peste pantaloni o cupă plină de vin negru.
— Vai, nu cumva te-ai lovit? exclamă artistul.
Azazello îl ajută pe ghinionist să se ridice și-i oferi alt taburet. Cu vocea adânc îndurerată, acesta refuză propunerea gazdei de a-și scoate pantalonii pentru a-i pune la uscat în fața focului. Simțindu-se nespus de stingherit în hainele și lenjeria ude leoarcă, se așeză prevăzător pe al doilea taburet.
— Îmi place să șed pe scaune joase, urmă artistul.
— Nu e nici prea periculos când cazi. Așadar, ne-am oprit la nisetru. După cum am mai spus, dragul meu, prospețime, prospețime și iar prospețime! Aceasta trebuie să fie deviza fiecărui bufetier. Apropo, n-ai vrea să guști...
La aceste cuvinte, în lumina purpurie a șemineului, în fața vizitatorului sclipi o spadă, și Azazello puse pe farfuria de aur o bucată sfârâitoare de carne, apoi o stropi cu zeamă de lămâie și-i întinse bufetierului o furculiță de aur cu doi dinți.
— Vă mulțumesc frumos, dar eu...
— Te rog, te rog să guști!
Din politețe, responsabilul băgă o bucățică în gură și simți imediat că mestecă ceva într-adevăr foarte proaspăt și, îndeosebi, ceva grozav de gustos. Dar, după ce mestecă bucățica de carne aromată și suculentă, fu cât pe ce să se înece și să cadă din nou. Din camera de alături veni în zbor o pasăre mare, neagră, atingând ușor cu aripa chelia bufetierului. Se așeză pe tăblia șemineului alături de ornic. Era o bufniță. „Doamne, Dumnezeule! — își zise Andrei Fokici, nervos ca toți bufetierii. — Halal apartament, n-am ce spune!”
— O cupă de vin? Alb, negru? La ora aceasta ce vin preferi? Din ce țară?
— Vă mulțumesc... nu sunt băutor...
— Rău faci! Atunci poate dorești o partidă de zaruri? Sau preferi alte jocuri? Domino, cărți?
— Nu joc, răspunse, sfârșit, bufetierul.
— Rău de tot, conchise gazda. Treaba dumitale, dar după mine, bărbații care se feresc de vin, de jocuri, de compania femeilor frumoase și de o discuție la o masă amicală ascund ceva necurat. Oamenii de soiul ăsta sau sunt bolnavi, sau mizantropi. Nu-i mai puțin adevărat că există și excepții. Uneori, printre cei ce au luat cu mine parte la vreun ospăț s-au aflat și ticăloși notorii!... Așadar, te ascult.
— Aseară ați binevoit să faceți scamatorii...
— Eu? sări uimit magicianul. Gândește-te ce spui! Nici nu mi-ar sta bine una ca asta!
— Vă rog să mă scuzați, rosti buimac bufetierul.
— Bine, dar... ședința de magie neagră...
— A, da, da! Dragul meu, am să-ți dezvălui o taină. Nu sunt deloc artist. Pur și simplu doream să-i văd pe moscoviți în mulțime, și cel mai comod era s-o fac la teatru. Ei, și suita mea — făcu un semn în direcția motanului — a organizat acest spectacol; în ce mă privește, eu am stat și m-am uitat la moscoviți. Dar, te rog, nu te schimba la față și spune-mi ce anume legat de acest spectacol te-a adus la mine?
— Binevoiți să vă reamintiți că printre altele au căzut din tavan niște hârtii.
Bufetierul coborî vocea și privi jenat în jur.
— Bineînțeles, lumea a sărit buluc să le prindă. În pauză vine la bufet la mine un tânăr și-mi dă o hârtie de zece ruble, la care i-am dat rest opt ruble și jumătate. Apoi altul...
— Tot un tânăr?
— Nu, unul în vârstă. Apoi un al treilea, al patrulea... Le-am dat la toți restul. Azi-dimineață verific casa și, în loc de bani, dau peste bucăți de hârtie tăiată. Au păgubit bufetul cu o sută nouă ruble.
— Vai, vai, vai! se miră actorul.
— Cum puteau să creadă că sunt bani adevărați? Nici nu concep măcar că au făcut-o intenționat!
Bufetierul aruncă o privire piezișă și tristă în jur, fără să scoată o vorbă.
— Să fi fost niște escroci? îl întrebă alarmat magul pe musafir.
— E posibil ca printre moscoviți să existe escroci?
Drept răspuns, păgubașul zâmbi cu atâta amărăciune, încât nu mai încăpea nicio îndoială; da, printre moscoviți erau și escroci.
— Ce josnicie! se revoltă Woland.
— Ești un om sărac... Nu-i așa?
Bufetierul își strânse capul între umeri, așa încât se vedea limpede că e un om sărac.
— Cât ai la casa de economii?
Tonul întrebării era plin de simpatie, totuși o întrebare de felul ăsta numai delicată n-o poți numi. Bufetierul se fâstâci.
— Două sute patruzeci și nouă de mii de ruble, la cinci case de depuneri, dădu replica din camera vecină o voce spartă.
— Iar acasă, sub dușumea, încă două sute monede de aur a câte zece ruble.
Bufetierul rămase parcă lipit de taburet.
— Ei, la urma urmei, nu e cine știe ce sumă, îi spuse îngăduitor Woland musafirului.
— Deși, nici de banii ăștia nu ai nevoie. Când ai să mori?
De data aceasta bufetierul se revoltă.
— Nimeni n-o poate ști, și pe nimeni nu privește.
— Ți-ai găsit! „Nimeni n-o poate ști!” se auzi aceeași voce mizerabilă din cabinet.
— Ce să spun! Binomul lui Newton, nu alta! Va muri peste nouă luni, în februarie viitor, de cancer la ficat, la clinica universitară nr. 1 din Moscova, salonul patru.
Fața condamnatului se făcu galbenă ca ceara.
— Nouă luni... calcula îngândurat Woland.
— Două sute patruzeci și nouă de mii... una peste alta, revine la douăzeci și șapte de mii pe lună... cam puțin, dar dacă duci o viață modestă, ajunge... Unde mai pui și monedele de aur...
— De monedele de aur nu se va atinge, se băgă pe fir aceeași voce, care îngheța inima bufetierului.
— După moartea lui Andrei Fokici, casa va fi imediat demolată, iar monedele găsite sub podea vor fi expediate la banca de stat.
— Nici nu te-aș sfătui să te internezi la clinică, continuă artistul.
— Ce sens are să mori într-un salon, în gemetele și horcăielile unor bolnavi condamnați la moarte? N-ar fi mai bine să faci un chef grozav cu aceste douăzeci și șapte de mii și apoi să iei otravă, să te muți pe lumea cealaltă în sunetul strunelor, înconjurat de femei frumoase, amețite de vin, și de prieteni — oameni de viață?
Viitorul răposat ședea nemișcat. Îmbătrânise din cale-afară în câteva clipe. Cearcăne vineții îi umbreau ochii, obrajii i se scofâlciseră, falca de jos îi atârna.
— Dar ne-am cam lăsat pradă visării, exclamă amfitrionul.
— Să trecem la lucruri concrete. Arată-mi, te rog, bucățile dumitale de hârtie.
Tulburat, bufetierul scoase din buzunar pachetul, îl desfăcu și încremeni. În pachet erau bancnote adevărate de câte zece ruble.
— Dragul meu, ești într-adevăr bolnav, spuse Woland, strângând din umeri.
Bufetierul, cu un zâmbet dement, se ridică de pe taburet.
— A-a-a... bâlbâi el.
— Dar dacă ele din nou vor... aia...
— Hm, căzu pe gânduri artistul.
— Atunci să treci din nou pe la noi. Mai poftește, sunt bucuros de cunoștință...
Din cabinet țâșni Koroviev și, repezindu-se la bufetier, îi înșfacă mâna și începu să i-o scuture, rugându-l să transmită tuturor, dar absolut tuturor, complimente. Năucit de-a binelea, Andrei Fokici o luă din loc spre antreu.
— Hella, condu-l pe domnul! strigă Koroviev.
Din nou roșcata cea despuiată se afla în antreu! Bufetierul se strecură pe ușă, piuind: „La revedere”, și se îndepărtă cu pas de om beat. Coborând scara, se opri, se așeză pe o treaptă, scoase pachetul și-l verifică. Banii erau la locul lor.
Tocmai atunci, dintr-un apartament pe același palier ieși o femeie cu o geantă verde. Văzând omul de pe trepte, care privea tâmp la banii ce-i avea într-un pachet, femeia zâmbi, spunând gânditoare:
— Ce casă păcătoasă și la noi... Ăsta s-a cherchelit dis-de-dimineață... geamul de pe scara noastră iar l-a spart careva!
Uitându-se însă mai atent la bufetier, adăugă:
— Tii, ce mai bănet, să-l mănânci cu lingura!... Mai bine l-ai împărți cu mine, cetățene. Ce zici?
— Pentru numele lui Cristos, lasă-mă în pace! spuse speriat bufetierul, vârându-și banii cu îndemânare în buzunar.
Femeia izbucni în râs.
— Lua-te-ar naiba, zgârie-brânză! Am glumit...
Și începu să coboare scara.
Bufetierul se ridică încet, își duse mâna la pălărie s-o îndrepte și descoperi cu uimire că n-o mai are pe cap. Tare n-ar fi vrut să se mai întoarcă, dar îi părea rău de pălărie. După o clipă de șovăială, se întoarse totuși și sună la ușă.
— Ce mai vrei? îl întrebă blestemata de Hella.
— Mi-am uitat pălărioara... șopti bufetierul împungându-și cu degetul chelia.
Hella se întoarse cu spatele spre el. Bufetierul își scuipă mental în sân și închise ochii. Când îi deschise din nou, Hella îi întindea pălăria și o spadă cu mânerul negru.
— Nu-i a mea... șopti bufetierul, dând la o parte spada și punându-și cu repeziciune pălăria pe cap.
— Ai venit fără spadă? se miră Hella.
Bufetierul mormăi ceva și se repezi pe scară în jos. Nu-și dădu seama ce anume, dar îl incomoda ceva în creștet și-i era prea cald cu pălăria. O scoase și sări în sus de groază, scăpând un țipăt înfundat. Ținea în mâini o beretă de catifea cu o pană ponosită de cocoș. Își făcu semnul crucii. În aceeași clipă, bereta scoase un mieunat, se prefăcu într-un pisoi negru și, sărind înapoi pe capul lui Andrei Fokici, își înfipse ghearele în chelia lui. Cu un răcnet desperat, bufetierul o luă la goană în jos, iar pisoiul se desprinse de la chelie și o zbughi pe scară în direcția opusă.
Ieșind la aer, bufetierul străbătu în trap mărunt drumul până la poartă și părăsi pentru totdeauna acel cuib al diavolului — imobilul cu numărul 302 bis.
Se știe cu lux de amănunte ce s-a petrecut mai apoi. Ieșind în goană din gang, aruncă o privire sălbatică în jur, ca și când ar fi căutat ceva. Peste câteva clipe se afla în farmacia de peste drum. Nici n-apucă să rostească bine:
— Spuneți-mi, vă rog...
Și farmacista exclamă:
— Cetățene, capul dumitale e numai zgârieturi!
După alte cinci minute, bandajat la cap, bufetierul află că cei mai buni specialiști în boli de ficat sunt profesorii Bernadski și Kuzmin. Interesându-se care e mai aproape, află, în culmea bucuriei, că profesorul Kuzmin locuiește chiar a doua casă de-acolo, într-o vilișoară albă și peste încă două minute intră în acea vilișoară.
Înăuntru totul era străvechi, dar foarte, foarte intim. În amintirea bufetierului rămase o dădacă bătrână, care îi ieșise prima în întâmpinare. Bătrâna vru să-i ia pălăria, dar, fiindcă nu avea așa ceva, plecă molfăind cu gura-i știrbă.
În locul ei, lângă oglinda așezată sub o arcadă, se afla acum o femeie de vârstă mijlocie, cu halat alb, care-i declară că nu-l poate înscrie decât pentru ziua de 19. Bufetierul pricepu pe loc ce are de făcut. Aruncând o privire stinsă ca de muribund pe sub arcadă și văzând că în încăperea ce putea fi numită camera de așteptare ședeau trei pacienți, șopti:
— Sunt grav bolnav, pe moarte...
Femeia privi nedumerită capul bandajat al pacientului și spuse după un moment de ezitare:
— Dacă-i așa...
Și-l lăsă să treacă pe sub arcadă.
În aceeași clipă, ușa de vizavi se deschise, și în cadrul ei străluci un pince-nez de aur. Femeia cu halatul spuse:
— Cetățeni, bolnavul acesta va intra peste rând.
Nici nu apucă să se dezmeticească bine că se și trezi în cabinetul profesorului Kuzmin. Camera aceea prelungă nu avea nimic din aerul înspăimântător, solemn, al unui cabinet medical.
— Ce-ați pățit? îl întrebă cu vocea caldă profesorul Kuzmin, privindu-i cu oarecare îngrijorare capul bandajat.
— Adineauri am aflat dintr-o sursă sigură, răspunse bufetierul, examinând cu privirea sălbăticită o fotografie de grup înrămată, că în februarie viitor voi muri de cancer la ficat. Vă implor, opriți evoluția bolii.
Profesorul Kuzmin se lăsă pe speteaza înaltă în stil gotic a fotoliului său de piele.
— Iertați-mă, dar nu vă înțeleg... Ați fost la vreun medic? De ce aveți capul bandajat?
— Ce medic... Dacă l-ați fi văzut pe medicul ăsta... răspunse bufetierul.
Începu deodată să clănțăne din dinți.
— În ce privește capul, dați-l dracului, n-are nici în clin, nici în mânecă... Altceva vă rog... Opriți evoluția bolii!...
— Dați-mi voie, cine v-a spus asta?
— Credeți-l! îl ruga fierbinte bufetierul.
— Știe el bine ce știe!
— Nu pricep nimic, spuse profesorul, dând din umeri și îndepărtându-se cu fotoliul cu tot de masă.
— Cum poate să știe dumnealui când veți muri? Cu atât mai mult, cu cât nici nu-i medic!
— În salonul patru, răspunse bufetierul.
Profesorul se uită lung la pacient, la capul lui, la pantalonii uzi, și-și spuse: „Asta mai lipsea; e nebun!”
— Obișnuiți să beți votcă? îl întrebă el.
— În viața mea n-am pus votcă în gură.
Atunci profesorul îl puse să se dezbrace și să se culce pe canapeaua rece, tapisată cu mușama. Îi pipăi burta, și bufetierul se însenină, întrucât Kuzmin îi spuse categoric că în prezent, cel puțin în clipa de față, nu găsește niciun indiciu de cancer. Totuși, dacă lucrurile stau așa, adică dacă-i e teamă, dacă a dat peste un șarlatan care l-a băgat în sperieți, trebuie să facă toate analizele...
Profesorul umplu câteva foi de hârtie, explicându-i unde să meargă și ce să ducă. Afară de asta, îi dădu un bilet către profesorul-neuropatolog Bourre, spunând pacientului că sistemul lui nervos este complet zdruncinat.
— Cât vă datorez, domnule profesor? întrebă bufetierul cu o voce duioasă și tremurătoare, scoțând un portofel umflat doldora.
— Cât doriți, răspunse sec și scurt profesorul.
Pacientul scoase treizeci de ruble și le puse pe masă, apoi, pe neașteptate, puse încetișor, cu o mișcare felină, peste bancnote, un fișic zăngănitor, învelit într-o hârtie de ziar.
— Ce-nseamnă asta? întrebă Kuzmin, răsucindu-și mustața.
— Vă rog să primiți, cetățene profesor, șopti el.
— Vă implor, opriți evoluția cancerului.
— Să-ți iei imediat aurul de-aici, spuse profesorul mândru de el.
— Mai bine ți-ai îngriji nervii. Chiar mâine să-ți duci urina la analiză, să nu bei mult ceai, iar mâncarea să fie complet nesărată.
— Nici în supă să nu pun sare?
— Nicăieri, îi ordonă Kuzmin.
— O-of! exclamă întristat bufetierul.
Și, privindu-l duios pe profesor, strânse aurul și o luă spre ușă de-a-ndăratelea.
În seara aceea profesorul nu avusese prea mulți pacienți; când pogorî amurgul, plecă și ultimul dintre ei. Scoțându-și halatul, aruncă o privire spre locul unde bufetierul lăsase banii și, în loc de bancnote, văzu trei etichete de la șampania „Abrau-Durso”.
— Dracu știe ce-o mai fi și asta! bolborosi Kuzmin târându-și poalele halatului pe podea și pipăind hârtiile.
— Pesemne că ăsta nu-i numai schizofrenic, ci și escroc! Nu înțeleg ce a vrut de la mine? Recomandație scrisă pentru analiza urinei? M-aș mira! Vai, vai, vai! O fi furat paltoanele!
Profesorul se năpusti în antreu, așa cum era, cu halatul îmbrăcat numai pe o mână.
— Xenia Nikitișna! strigă el strident.
— Vezi dacă nu lipsește vreun palton.
Paltoanele erau la locul lor. În schimb, când profesorul, revenit în cabinet, își lepădă în sfârșit halatul de pe el și aruncă o privire spre birou — încremeni și-și simți picioarele țintuite parcă de parchet. Pe locul unde se găseau etichetele ședea un pisoi negru, mic și orfan, cu un botișor trist, mieunând deasupra unei farfurioare cu lapte.
— Dați-mi voie, a-asta ce-o mai fi? Asta întrece...
Și Kuzmin își simți ceafa ca un sloi de gheață.
La strigătul stins și jalnic al profesorului, veni în fugă Xenia Nikitișna care-l calmă pe loc, spunându-i că, fără doar și poate, careva dintre pacienți lăsase pisoiul acolo, și că în lumea profesorilor se întâmplă frecvent asemenea lucruri.
— Probabil că o duc greu, explică ea.
— Pe când noi, desigur...
S-au apucat să-și dea cu presupusul care anume dintre pacienți abandonase pisoiul. Bănuiala căzu pe bătrânica cu ulcer la stomac.
— Ea, fără-ndoială, declară convinsă Xenia Nikitișna.
— Ce-o fi zis bătrâna: „Tot trebuie să mor, păcat de pisic...”
— Bine, bine! striga Kuzmin.
— Dar laptele? Farfurioara! Tot ea le-a adus?
— Laptele l-o fi adus în sticluță și aici l-o fi turnat în farfurioară, explică Xenia Nikitișna.
— În orice caz, ia de-aici pisoiul și farfurioara, spuse Kuzmin, conducând-o pe Xenia Nikitișna până la ușă.
Când se întoarse, situația era schimbată.
Atârnându-și halatul în cui, profesorul auzi de afară hohote de râs. Privind pe fereastră, rămase năuc. Prin curte fugea spre căsuța de vizavi o doamnă îmbrăcată numai în cămașă. Profesorul o cunoștea și-i știa numele. Se numea Maria Alexandrovna. În curte, un băiat se prăpădea de râs.
— Ce-i asta? zise disprețuitor Kuzmin.
Imediat, în camera de alături, ocupată de fiica profesorului, patefonul începu să cânte foxtrotul „Halleluiah”, și, în aceeași clipă, profesorul auzi în spatele său un ciripit de vrabie. Se întoarse și văzu un vrăbioi mare săltând pe birou.
„Hm... trebuie să-mi păstrez calmul!” își propuse profesorul. „O fi intrat când m-am îndepărtat de fereastră. Totul e-n ordine!” hotărî el, simțind dimpotrivă că totul e într-o dezordine cumplită și asta, fără îndoială, mai ales din cauza acestui vrăbioi. Privindu-l mai atent, profesorul se convinse din capul locului că vrăbioiul nu e unul obișnuit. Parșivul se lăsa pe piciorușul stâng, dansa foxtrot în sunetele patefonului, ca un om beat lângă tejghea, și se obrăznicea în fel și chip, privindu-l cu impertinență pe profesor.
Mâna profesorului se lăsă pe telefon. Se pregătea să-l întrebe pe colegul său de promoție, Bourre, ce semnificație poate avea apariția unui vrăbioi din ăsta, când ai șaizeci de ani și, pe deasupra, mai suferi și de amețeli?
Între timp, vrăbioiul se așeză pe călimara primită cadou de către profesor, se găinăță în ea (nu glumesc deloc!), se avântă în sus, rămase atârnat în aer, apoi, luându-și elan, se repezi cu ciocul său dur ca oțelul în geamul fotografiei cu promoția de absolvenți ai anului 1894, îl făcu țăndări și numai după aceea își luă zborul pe fereastră.
Profesorul se răzgândi și, în loc să-i telefoneze colegului său Bourre, telefonă la „Serviciul lipitori”, spunându-și numele și titlul și rugând să i se trimită neîntârziat acasă niște lipitori. Puse receptorul la loc și, întorcându-se cu fața spre birou, scoase un urlet. La birou ședea, cu boneta pe cap, o infirmieră, ținând în mână o geantă pe care scria „Lipitori”. Profesorul porni să urle și mai sălbatic: femeia avea o gură de bărbat, căscată și strâmbă, care-i ajungea până la urechi, un clonț enorm și ochi de moartă.
— Bănuții am să-i strâng eu, spuse cu o voce de bas infirmiera.
— N-au de ce să zacă aici.
Adună, cu ghearele ei de pasăre, etichetele și se topi în văzduh.
Două ore mai târziu, profesorul Kuzmin ședea în dormitorul său, lungit pe pat; la tâmple, după urechi și la gât îi atârnau lipitori. La picioarele lui, pe plapuma de mătase, stătea profesorul Bourre, un bărbat cu mustața căruntă; îl privea compătimitor pe Kuzmin și încerca să-l consoleze, spunându-i că peripețiile lui erau o nimica toată. De afară, noaptea se uita pe fereastră.
Ce întâmplări năstrușnice s-or mai fi petrecut în noaptea aceea la Moscova nu știm și, desigur, nici nu vom căuta să aflăm, cu atât mai mult, cu cât a sosit timpul să trecem la partea a doua a acestei istorisiri adevărate. Vino cu mine, cititorule!