Pilat din Pont
Înfășurat într-o mantie albă cu căptușeală sângerie, cu pas târșâit de cavalerist, în ziua a paisprezecea a lunii Nisan, lună de primăvară, la ceasurile dimineții, ieși sub colonada dintre cele două aripi ale palatului lui Irod cel Mare procuratorul Iudeii, Pilat din Pont.
Ura de moarte mirosul uleiului de trandafiri, iar acum totul prevestea o zi proastă, întrucât mirosul acesta prinse a-l urmări încă din zori.
I se părea că palmierii și chiparoșii din grădină exalau un parfum de trandafiri, că la mirosul specific al echipamentului de piele și al sudorii pe care-l răspândeau soldații din escortă se adăuga efluviul acela blestemat al parfumului de trandafiri.
Dinspre corpurile caselor aflate în dosul palatului, unde se instalase cohorta întâi din Legiunea a 12-a Fulminanta, venită cu procuratorul la Yerushalayim, prin terasa superioară a grădinii se prelingea până în colonadă o șuviță de fum, și, la acest fum amărui, care anunța că în centurii bucătarii se și apucaseră să gătească prânzul, se adăuga același iz de ulei de trandafiri.
„O, zei, de ce mă pedepsiți?... Da, nu mai încape nicio îndoială, este ea, din nou ea, hemicrania, boală cumplită, de neînvins, cu dureri ce cuprind o jumătate a capului... boală fără leac, fără nicio scăpare... să încerc să țin capul nemișcat...”
Pe pardoseala de mozaic, lângă havuz, îl aștepta jilțul; fără să se uite în jur, procuratorul se așeză și întinse mâna într-o parte.
Respectuos, secretarul puse în această mână un pergament. Neputându-și stăpâni o grimasă de durere, procuratorul parcurse cu coada ochiului cele scrise, înapoie secretarului pergamentul și rosti anevoie:
— Acuzatul e din Galileea? Cazul a fost prezentat tetrarhului?
— Da, procuratorule, răspunse secretarul.
— Și ce a hotărât tetrarhul?
— A refuzat să dea o hotărâre definitivă, și sentința de moarte dată de sinedriu ți-a trimis-o spre confirmare ție, îl lămuri secretarul.
Obrazul procuratorului zvâcni.
— Aduceți-l pe acuzat, porunci el încet.
Numaidecât, de pe terasa grădinii, sub colonada balconului, doi legionari aduseră un bărbat de vreo douăzeci și șapte de ani și-l împinseră în fața jilțului. Omul purta un hiton albastru, vechi și rupt. Pe cap avea o legătură albă cu o curelușă în jurul frunții, iar mâinile îi erau legate la spate. Sub ochiul stâng se vedea o vânătaie mare, iar în colțul gurii, o zdrelitură cu sânge închegat. Se uita la procurator cu o curiozitate plină de neliniște.
După câteva clipe de tăcere, procuratorul îl întrebă cu glas încet, în arameică:
— Va să zică, tu ești acela care a instigat poporul să dărâme templul din Yerushalayim?
Procuratorul ședea ca o stană de piatră, și numai buzele i se mișcară ușor de tot când rosti aceste cuvinte. Ședea ca o stană de piatră, pentru că se temea să-și miște capul ce-i ardea de o durere cumplită.
Apropiindu-se puțin, omul cu mâinile legate vorbi:
— Om bun! Crede-mă...
Dar procuratorul, tot nemișcat, îl opri, fără să ridice glasul:
— Mie îmi spui „om bun”? Te înșeli. La Yerushalayim se șușotește că sunt un monstru fioros, ceea ce e perfect adevărat, și adăugă, tot atât de monoton:
— Să vină centurionul Moartea-Șobolanilor.
Când centurionul Marcus, din centuria întâi, poreclit Moartea-Șobolanilor, se înfățișă înaintea procuratorului, tuturor li se păru că în balcon s-a lăsat întunericul. Era cu un cap mai înalt decât cel mai înalt soldat din legiune, și atât de lat în umeri, încât umbri cu desăvârșire discul soarelui ce abia se arătase la linia orizontului.
Procuratorul îi spuse centurionului în latinește:
— Infractorul acesta îmi zice „om bun”. Scoate-l câteva clipe de-aici și lămurește-l cum trebuie să-mi vorbească. Dar să nu-l schilodești.
Și toți, în afară de procuratorul nemișcat ca o stană de piatră, îl petrecură cu ochii pe Marcus-Moartea-Șobolanilor, care făcu un semn cu mâna celui arestat să-l urmeze. Oriunde apărea centurionul, toți îl urmăreau cu privirile, din pricina staturii înalte, iar cei care-l vedeau pentru întâia oară rămâneau cu ochii ațintiți la chipul său desfigurat: nasul îi fusese cândva spart de un german cu o lovitură de ghioagă.
Pe mozaic răsunară cizmele grele ale lui Marcus; omul cu mâinile legate îl urmă cu pas ușor; sub colonadă se lăsă o tăcere adâncă; în grădină, lângă balcon, se auzeau gungurind porumbeii, iar în havuz apa susura un cântec ciudat și plăcut.
Procuratorul ar fi vrut să se ridice, să-și apropie tâmpla de jetul apei și să încremenească așa. Știa însă că nici asta nu-i va ajuta.
După ce-l scoase pe arestat de sub coloane în grădină, Moartea-Șobolanilor luă un bici din mâinile legionarului care stătea la picioarele unei statui de bronz și, făcându-și alene vânt, îl lovi pe arestat peste umeri. O făcu ușor, fără zel, dar omul, ca și când i-ar fi retezat cineva picioarele, se prăbuși pe dată la pământ, cu răsuflarea tăiată, alb la față și cu ochii nemișcați, fără urmă de expresie.
Cu o singură mână, cu stânga, Marcus îl săltă ușor în aer, ca pe un sac gol, ridicându-l în picioare, și vorbi fonfăit, pronunțând stâlcit cuvintele arameice:
— Procuratorului roman îi spui „hegemon”. Alte vorbe nu rostești! Să stai smirnă! Ai înțeles, sau te mai lovesc?
Arestatul se clătină, dar izbuti să-și biruie slăbiciunea; culoarea îi reveni în obraji, își trase răsuflarea și răspunse cu glas răgușit:
— Te-am înțeles. Nu mă lovi!
Peste câteva clipe, se afla din nou înaintea procuratorului. Răsună un glas stins, bolnav:
— Numele?
— Al meu? se interesă grăbit arestatul, exprimând cu toată ființa lui dorința de a răspunde cu înțelepciune, spre a nu-i mai stârni mânia.
— Pe al meu mi-l știu. Nu te preface mai prost decât ești. Al tău, rosti încet procuratorul.
— Yeshua, se grăbi să-i răspundă arestatul.
— Ai vreo poreclă?
— Ha-Nozri.
— De unde ești de fel?
— Din orașul Gamala, răspunse arestatul, arătând cu un semn al capului că undeva, departe, în dreapta lui, la miazănoapte, se află orașul Gamala.
— Din ce seminție ești?
— Nu știu exact, răspunse vioi arestatul. Nu-i țin minte pe părinții mei. Mi s-a spus că tatăl meu ar fi fost sirian...!
— Unde locuiești?
— Nicăieri, răspunse sfios arestatul, umblu dintr-un oraș în altul.
— Asta se poate spune scurt, într-un cuvânt — vagabond, zise procuratorul și-l mai întrebă:
— Rude ai?
— Nu am pe nimeni. Sunt singur pe lume.
— Carte știi?
— Da.
— Cunoști vreo limbă în afară de arameică?
— Da. Elina.
O pleoapă umflată se ridică ușor, un ochi învăluit în ceața suferinței se uită fix la arestat. Celălalt ochi rămase închis. Pilat urmă în elină:
— Va să zică, tu ești cel care voiai să dărâmi templul și ai îndemnat poporul la săvârșirea acestei fapte?
Arestatul se învioră din nou; ochii lui nu mai exprimau spaimă. Răspunse în elină:
— Eu, om b... — în ochi îi fulgeră groaza, era cât pe ce să spună ceea ce nu trebuia — eu, hegemon, nu am pus niciodată la cale dărâmarea templului și nu am instigat pe nimeni la săvârșirea acestei fapte nesăbuite.
Pe chipul secretarului, gârbovit deasupra mesei joase, ca să înscrie depoziția, se citea mirarea. Ridică privirea, apoi își plecă din nou capul asupra pergamentului.
— În zi de sărbătoare, o mulțime de oameni se scurge în acest oraș. Printre ei se află magi, astrologi, prezicători și ucigași, zise monoton procuratorul, dar și mincinoși. Tu, de pildă, ești un mincinos. Aici stă scris limpede: a instigat poporul să dărâme templul. O spun mărturiile oamenilor.
— Acești oameni buni — vorbi din nou arestatul și, adăugând repede „hegemon...”, urmă — sunt neștiutori și au încurcat tot ce le-am spus. Îndeobște, încep să mă tem că încurcătura asta va dăinui multă vreme. Și toate astea, pentru că el notează greșit vorbele mele.
Urmă o tăcere. Acum, ochii bolnavi ai procuratorului își aținteau privirea grea asupra arestatului.
— Îți repet pentru ultima oară, nu mai face pe nebunul, tâlharule, rosti Pilat, sec și monoton, nu ai multe la răboj, dar ce stă scris acolo e de ajuns ca să fii spânzurat.
— Nu, nu, hegemon, zise arestatul, încordându-se tot, în dorința de a convinge — umblă, umblă mereu unul cu pergament din piele de țap în mână și scrie tot. Într-o zi mi-am aruncat ochii pe acest pergament și m-am îngrozit. Nu rostisem nimic din ceea ce scria în el. L-am implorat: „Arde, rogu-te, pergamentul tău!” Dar el mi l-a smuls din mână și a fugit.
— Cine era? întrebă în silă Pilat, trecându-și mâna peste tâmplă.
— Levi Matei, răspunse cu bunăvoință omul; strângea dările; m-am întâlnit cu el prima dată pe drumul spre Betfaghe, în locul unde iese în clin o grădină de smochini, și am stat de vorbă cu dânsul. La început, s-a purtat dușmănos cu mine și chiar m-a jignit, adică a crezut el că mă jignește, făcându-mă câine.
Spunând aceasta, arestatul zâmbi:
— Eu nu văd nimic rău în acest animal, și cuvântul n-are de ce să mă supere.
Secretarul nu mai notă nimic, aruncând cu coada ochiului o privire mirată, nu arestatului, ci procuratorului.
— ... Dar, după ce m-a ascultat, Levi s-a mai îmblânzit, urmă Yeshua; până la urmă a aruncat banii în drum, spunând că merge cu mine să pribegească...
Pilat zâmbi neîncrezător, rânjindu-și dinții galbeni, cu obrazul bolnav nemișcat, și rosti, întorcându-se cu tot trupul spre secretar:
— O, cetatea Yerushalayimului! Câte nu se aud în ea! Auziți! Cel ce strânge dările a aruncat banii în drum!
Neștiind ce să răspundă la aceste vorbe, secretarul socoti de cuviință să repete zâmbetul lui Pilat.
— Mi-a spus că din ziua aceea urăște banii, lămuri Yeshua faptele ciudate ale lui Levi Matei și adăugă:
— De atunci, Levi e tovarășul meu de drum.
Rânjind mereu, procuratorul se uită la arestat, apoi la soarele ce se înălța neabătut tot mai sus deasupra statuilor ecvestre de pe hipodromul ce se întindea jos, departe, în dreapta, și deodată, cu un fel de chin sâcâitor, se gândi că lucrul cel mai simplu ar fi să-l alunge din balcon pe tâlharul acesta ciudat, rostind numai două cuvinte: „la spânzurătoare”. Să alunge și escorta, să plece de sub colonadă, să intre în palat, să poruncească să i se facă întuneric în odaie, să se trântească pe pat, să ceară apă rece, să-și strige cu glas jalnic câinele, pe Banga, și să i se plângă de hemicranie. Și prin capul chinuit al procuratorului trecu deodată, ademenitor, gândul la otravă.
Îl privea cu ochii tulburi pe omul din fața sa și câtva timp nu scoase o vorbă, chinuindu-se să-și aducă aminte de ce la acest ceas de arșiță al dimineții, sub soarele necruțător al Yerushalayimului, stă dinaintea lui arestatul acesta cu chipul desfigurat de pe urma bătăilor îndurate și ce întrebări inutile va trebui să-i mai pună.
— Levi Matei? întrebă cu glas răgușit bolnavul și închise ochii.
— Da, Levi Matei, auzi el glasul metalic, chinuitor.
— Dar ce spuneai tu mulțimii din piață despre templu?
Glasul acesta, ce străpungea parcă tâmpla lui Pilat, era negrăit de chinuitor; și acest glas rostea:
— Eu, hegemon, spuneam că se va prăbuși templul credinței vechi și se va înălța un nou templu — al adevărului. Am vorbit așa, ca să fie mai pe înțelesul oamenilor.
— Pentru ce, vagabondule, ai tulburat în piață mințile oamenilor cu vorbele tale, povestind despre un adevăr de care n-ai habar? Ce este adevărul?
Vorbind, procuratorul gândea: „O, zei! Îi iau un interogatoriu fără rost... Mintea nu mă mai ajută deloc...” Și din nou i se năzări o cupă cu licoare întunecată. „Otravă, vreau otravă...”
Auzi iar glasul acela:
— Adevărul e, în primul rând, că te doare capul, și te doare atât de tare, încât te gândești cu lașitate să-ți curmi zilele. Nu numai că nu ești în stare să vorbești cu mine, dar îți e greu chiar să mă și privești. Iar acum, fără să vreau, sunt călăul tău, ceea ce mă mâhnește. Nu te poți gândi la nimic și dorești doar să vină câinele tău, singura vietate, pesemne, de care ești legat. Dar chinurile tale se vor sfârși de îndată, are să-ți treacă durerea de cap.
Secretarul holbă ochii, ațintindu-i asupra arestatului, și se opri din scris.
Pilat îl fixă cu o privire chinuitoare pe arestat și descoperi că soarele se înălțase destul de sus, deasupra hipodromului, că o rază pătrunsese sub colonadă și se strecura acum spre sandalele scâlciate ale lui Yeshua, care se ferea de soare.
Procuratorul se ridică din jilț, își strânse capul în mâini, și pe fața lui gălbuie, bărbierită, se întipări groaza. În clipa următoare, izbuti să se stăpânească printr-un efort al voinței și se lăsă din nou în jilț.
În timpul acesta, arestatul nu contenea să vorbească, dar secretarul nu mai nota nimic, ci, stând cu gâtul întins, ca un gânsac, se străduia să nu piardă niciun cuvânt.
— Iată, durerea a pierit, urmă arestatul, uitându-se cu adâncă bunăvoință la Pilat, și sunt tare bucuros. Te-aș sfătui, hegemon, să părăsești pentru o vreme palatul și să te plimbi pe jos, undeva prin împrejurimi, chiar și prin grădinile de pe Muntele Măslinilor. Furtuna se va dezlănțui... — Yeshua se întoarse spre soare, își îngustă ochii — mai târziu, spre seară. O plimbare ți-ar fi de mare folos, și eu te-aș însoți cu plăcere. Mi-au trecut prin minte unele gânduri noi, care, cred, ar putea să-ți pară vrednice de luare-aminte; ți le-aș împărtăși cu plăcere, cu atât mai mult, cu cât pari un om foarte înțelept.
Secretarul se făcu palid ca moartea și lăsă să-i scape sulul pe podea.
— Din nefericire, ești prea închis în tine, urmă arestatul, pe care nimeni nu-l întrerupea, și ai pierdut cu desăvârșire încrederea în oameni. Că doar nu-i îngăduit, recunoaște, să-ți dăruiești toată dragostea de care ești în stare unui câine. Săracă ți-e viața, hegemon.
Și, spunând aceasta, Yeshua își îngădui să zâmbească.
Secretarului nu-i venea să-și creadă urechilor. Dar era nevoit s-o facă. Se strădui deci să-și imagineze ce formă capricioasă anume va îmbrăca mânia procuratorului, impulsiv din fire, la auzul acestei nemaipomenite obrăznicii. Dar nu izbuti să-și imagineze asta, cu toate că-l cunoștea bine pe procurator.
Atunci răsună glasul spart, răgușit, al procuratorului, care porunci pe latinește:
— Dezlegați-i mâinile.
Un legionar din escortă își lovi lancea de pământ, o trecu altuia, se apropie și desfăcu frânghiile arestatului. Secretarul ridică sulul de jos, hotărât să nu noteze deocamdată nimic și să nu se mire de nimic.
— Recunoști, întrebă Pilat încet, în elină, că ești un mare vraci?
— Nu, procuratorule, nu sunt vraci, răspunse arestatul, frecându-și cu desfătare încheietura stacojie, umflată și amorțită a mâinii.
Cu o căutătură aspră, zvârlită pe sub sprâncene, Pilat îl sfredelea pe arestat, iar ochii lui nu mai erau acum tulburi, în ei apăruseră bine cunoscutele scăpărări.
— Nu te-am întrebat, zise procuratorul, cunoști cumva și limba latină?
— Da, o cunosc, răspunse arestatul.
Obrajii gălbui ai lui Pilat se îmbujorară; întrebă pe latinește:
— Cum de ți-ai dat seama că am vrut să-mi strig câinele?
— Foarte simplu, răspunse arestatul, tot în latinește. Îți plimbai mâna — arestatul repetă gestul lui Pilat —, ca și cum ai fi vrut să mângâi un câine, iar buzele tale...
— Da, încuviință Pilat.
Urmă o clipă de tăcere. Apoi Pilat îl întrebă în elină:
— Așadar, ești vraci?
— Nu, nu, răspunse cu vioiciune arestatul. Crede-mă, nu sunt vraci.
— Bine, dacă vrei ca asta să rămână o taină, fie. Nu are o legătură nemijlocită cu cazul tău. Afirmi, deci, că n-ai îndemnat oamenii la dărâmarea... sau incendierea, sau distrugerea pe altă cale a templului?
— Nu am îndemnat pe nimeni, hegemon, repet, la astfel de fapte. Par eu un om slab de minte?
— E adevărat, nu pari un om slab de minte, răspunse încet procuratorul, cu un zâmbet, dar un zâmbet înfricoșător. Jură atunci că așa ceva nu s-a întâmplat.
— Pe ce vrei să-ți jur? întrebă, înviorându-se vădit, omul cu mâinile dezlegate.
— Chiar și pe viața ta, îi ceru procuratorul, și e tocmai momentul să juri pe viața ta, deoarece, află de la mine, ea atârnă de un fir de păr.
— Nu crezi, cumva, hegemon, că tu ai atârnat-o? îl întrebă arestatul. Dacă o crezi, te înșeli amarnic.
Pilat tresări și-i răspunse printre dinți:
— Pot să tai firul acesta.
— Și în privința asta te înșeli, îl contrazise arestatul, cu un zâmbet senin, ducându-și mâna pavăză la ochi, spre a se feri de lumina soarelui. Recunoști că nu poate să-l taie decât cel care a atârnat viața mea de acest fir?
— Da, da, rosti, zâmbind, Pilat, acum nu mă îndoiesc defel că tot soiul de gură-cască din Yerushalayim s-au ținut după tine, pas cu pas. N-am habar de cel ce ți-a atârnat limba în gură, dar e bine atârnată. Ia spune, e adevărat că ai intrat în Yerushalayim prin Poarta Susa, călare pe un asin, însoțit de gloata care te aclama ca pe un proroc?
Spunând aceasta, procuratorul făcu un gest spre sulul de pergament.
Arestatul îl privi cu nedumerire.
— Nici măcar nu am asin, hegemon, zise el. Am intrat în Yerushalayim într-adevăr prin Poarta Susa, dar pe jos, însoțit doar de Levi Matei, și nimeni nu a strigat nimic, deoarece nimeni nu mă cunoștea atunci la Yerushalayim.
— Dar tu îi cunoști cumva, urmă Pilat, cu ochii țintă la Yeshua, pe Dismas, Hestas și pe Baraba?
— Nu-i cunosc pe acești oameni buni, răspunse arestatul.
— Spui adevărul?
— Adevărul.
— Și acum, răspunde, pentru ce tot zici „oameni buni”? Le spui tuturor așa?
— Tuturor, încuviință arestatul, oameni răi nu sunt pe lume.
— Pentru prima oară aud una ca asta, zâmbi ironic Pilat. Dar poate că nu cunosc destul viața!...
— Nu e nevoie să notezi mai departe, se întoarse el spre secretar, deși acesta nu mai nota nimic, și urmă, adresându-se din nou arestatului:
— Ai citit despre asta în vreo carte elinească?
— Nu, cu mintea mea am ajuns să cuget astfel.
— Și propovăduiești lucrul ăsta?
— Da.
— Și centurionul Marcus, de pildă, poreclit Moartea-Șobolanilor, cum e după părerea ta, bun?
— Da, răspunse arestatul, e bun; însă, ce-i drept, e un nefericit. De când oamenii buni l-au sluțit, a devenit aspru și crud. Ar merita să se știe cine l-a schilodit.
— Îți spun eu, bucuros, îi răspunse Pilat, fiindcă am fost de față. Oamenii buni se năpusteau asupra lui, ca niște câini asupra ursului. Germanii îl apucaseră de gât, de mâini și de picioare. Manipulul de infanterie căzuse în încercuire, și, dacă din flanc nu ar fi pătruns un escadron de cavalerie, pe care îl comandam eu, tu, filozofule, nu ai mai fi avut ocazia să stai de vorbă cu Moartea-Șobolanilor. Acestea s-au petrecut în bătălia de la Idistaviso, în Valea Fecioarelor.
— Dacă aș fi putut sta de vorbă cu el, zise deodată visător arestatul, sunt convins că s-ar fi schimbat mult.
— Presupun, se grăbi să riposteze Pilat, că nu i-ar fi făcut plăcere legatului legiunii, dacă ai fi încercat să vorbești cu vreunul din ofițerii sau soldații săi. De altfel, asta nici nu se va întâmpla, spre norocul tuturor, și cel dintâi care va avea grijă de lucrul acesta voi fi eu.
În clipa aceea, sub colonadă, veni în zbor ca o săgeată o rândunică; descrise un cerc sub plafonul aurit, coborî mai jos, gata-gata să atingă cu aripa-i ascuțită chipul statuii de bronz dintr-o firidă și dispăru apoi după capitelul unei coloane. Plănuise, poate, să-și facă acolo cuibul.
Cât ținu zborul rândunicii, în capul procuratorului, acum limpede și ușor, se închegă următoarea formulă: interogându-l cu de-amănuntul pe filozoful vagabond Yeshua, poreclit Ha-Nozri, hegemonul nu a găsit elementele constitutive ale unei infracțiuni, și, mai ales, nu a constatat nicio legătură între faptele lui Yeshua și tulburările ce avuseseră loc cu puțin înainte la Yerushalayim. Filozoful vagabond s-a dovedit a fi un alienat mintal și, drept urmare a acestei constatări, procuratorul nu confirmă sentința de moarte a lui Ha-Nozri, dată de Micul Sinedriu. Având în vedere că vorbele utopice, scornite de mintea tulburată a lui Ha-Nozri, ar putea să provoace tulburări la Yerushalayim, procuratorul îl va exila pe Yeshua din Yerushalayim și-l va închide în Cezareea, pe țărmul Mării Mediterane; cu alte cuvinte, chiar acolo unde se află reședința procuratorului.
Rămânea doar să dicteze secretarului hotărârea luată.
Aripile rândunicii fâlfâiră chiar deasupra capului hegemonului, pasărea zvâcni spre bazinul havuzului și zbură de sub colonadă în grădină. Procuratorul ridică ochii și, ațintindu-i asupra arestatului, zări lângă acesta o trâmbă de colb aprinzându-se parcă și strălucind în soare.
— Asta e totul în legătură cu el? îl întrebă Pilat pe secretar.
— Din păcate, nu, declară pe neașteptate secretarul, întinzându-i lui Pilat un alt pergament.
— Ce mai e? se încruntă procuratorul.
După ce citi pergamentul, se schimbă și mai tare la față. Pesemne un val de sânge negru îi năvăli în obraz și de-a lungul gâtului, sau poate alta fu pricina că pielea lui își pierdu nuanța gălbuie, bătând acum în cafeniu, iar ochii i se afundară parcă în orbite.
Probabil că tot sângele o fi fost de vină, sângele care-i năvălise în cap și-i pulsa în tâmple, fapt este că procuratorului i se tulbură vederea. I se năzări deodată că vede cum capul arestatului începe să plutească și apoi se face nevăzut, iar în locul lui apare un altul, pleșuv, cu o cunună de aur, cu zimți rari; pe frunte avea o rană rotundă, deschisă, unsă cu alifie. O gură știrbă, căzută, cu buza de jos atârnându-i capricioasă. Lui Pilat i se năzări deodată că nu mai vede coloanele trandafirii ale balconului, că acoperișurile depărtate ale Yerushalayimului au dispărut, că totul s-a cufundat în desișul verde al grădinilor din Capri. Ceva straniu se întâmpla și cu auzul lui: se făcea, ca și când undeva, departe, răsună încet și amenințător trâmbițele și se aude limpede o voce nazală, însăilând trufaș cuvintele: „Legea cu privire la lezmajestate...”
Gândurile porniră să zboare, scurte, fără șir, neobișnuite. „Sunt pierdut!...” Apoi: „Suntem pierduți!...” Și un altul, cu totul absurd, printre ele, despre nu se știe ce nemurire, și nemurirea aceasta îi trezi un simțământ de jale insuportabilă.
Pilat se încordă tot, alungă vedenia, își întoarse privirea spre balcon, și din nou ochii lui întâlniră ochii omului arestat.
— Ascultă, Ha-Nozri, vorbi procuratorul, uitându-se cam ciudat la Yeshua — chipul procuratorului era amenințător, dar în ochi i se cuibărise neliniștea —, ai vorbit cândva despre marele cezar? Răspunde! Ai vorbit?... Sau... nu... ai vorbit?
Pilat lungi cuvântul „nu” ceva mai mult decât se cuvine în timpul unei judecăți și, în privirea îndreptată spre Yeshua, îi trimise acestuia un gând, pe care ar fi vrut parcă să i-l sugereze.
— E ușor și plăcut să spui adevărul, observă arestatul.
— Nu am nevoie să știu, ripostă Pilat cu glas înăbușit, plin de ură, dacă îți este plăcut sau neplăcut să spui adevărul. Dar va trebui să-l mărturisești. Cântărește-ți însă fiecare cuvânt, altfel te așteaptă moartea. O moarte nu numai de neînlăturat, dar și chinuitoare.
Nimeni nu știa ce se petrecuse cu procuratorul Iudeii: el își îngădui să ridice mâna, apărându-se parcă de o rază de soare și, ținând-o așa ca pe un scut, să-i trimită arestatului o privire care dădea de înțeles ceva.
— Așadar, răspunde, urmă el, îl cunoști pe un oarecare Iuda din Kiriat și ce anume i-ai vorbit, dacă i-ai vorbit, despre cezar?
— Lucrurile s-au petrecut așa, începu să povestească, bucuros, arestatul; alaltăieri seara, lângă templu, am făcut cunoștință cu un tânăr, care mi-a zis că este din orașul Kiriat și că îl cheamă Iuda. M-a poftit la el acasă, în Orașul de Jos, și m-a ospătat...
— E om bun? întrebă Pilat, și o lucire diabolică îi fulgeră în ochi.
— Foarte bun, și un om care vrea să știe tot, încuviință arestatul; era tare curios să-mi cunoască ideile, s-a arătat cât se poate de primitor...
— A aprins făcliile... strecură printre dinți, în tonul lui Yeshua, Pilat, și ochii îi scânteiară.
— Chiar așa, urmă Yeshua, mirându-se oarecum cât de bine informat era procuratorul; m-a rugat să-i spun ce gândesc despre stăpânire. Îl interesa nespus.
— Și ce ai răspuns? întrebă Pilat. Vrei să zici, poate, că ai uitat ce i-ai spus atunci? Și în tonul procuratorului nu se mai deslușea nicio speranță.
— Printre altele, i-am spus, mărturisi arestatul, că orice stăpânire e o silnicie, o asuprire a omului și că va veni ziua când nu va mai fi nici stăpânirea cezarilor, nicio altfel de stăpânire. Omul va păși în împărăția adevărului și a dreptății, unde nu va mai fi trebuință de stăpânirea nimănui.
— Mai departe!
— Mai departe nu a mai fost nimic, preciză arestatul; în casă s-au năpustit niște oameni, care m-au legat și m-au dus la închisoare.
Străduindu-se să nu-i scape nicio vorbă, secretarul înșira repede cuvintele pe pergament.
— N-a fost, nu este și nu va fi niciodată pe fața pământului o stăpânire mai măreață și mai minunată pentru oameni ca aceea a împăratului Tiberiu!
Glasul frânt, bolnav, al lui Pilat se amplifică. Procuratorul se uita nu se știe de ce cu ură la secretar și la escortă.
— Și nu tu, criminal smintit, ești cel chemat să-ți spui părerea în această privință!
— Scoateți escorta din balcon! zbieră deodată Pilat și, întorcându-se spre secretar, adăugă:
— Lasă-mă între patru ochi cu criminalul, e vorba de un proces politic!
Soldații din escortă își ridicară lăncile și, bocănind ritmic cu potcoavele încălțărilor, ieșiră din balcon în grădină, urmați de secretar.
Un timp, doar cântecul apei din havuz tulbură tăcerea de sub colonadă. Pilat privea cum pe deasupra țevii subțiri din havuz apa se umflă treptat formând un fel de tipsie, cum se destramă marginile acestei tipsii, cum cade apa în șuvițe.
Cel dintâi vorbi arestatul.
— Faptul că am stat de vorbă cu tânărul acela din Kiriat pare a fi pricinuit o nenorocire. Presimt, hegemon, că i se va întâmpla ceva rău și mi-e tare milă de el.
— Cred, îi răspunse procuratorul cu un zâmbet ironic, ciudat, că mai este pe lumea asta cineva, de care ar trebui să-ți fie milă mai mult decât de Iuda din Kiriat, și care va avea o soartă cu mult mai rea decât Iuda!... Așadar, Marcus-Moartea-Șobolanilor, călău din convingere și cu sânge rece, oamenii care, după cum văd — procuratorul făcu un gest spre chipul maltratat al lui Yeshua —, te-au bătut pentru predicile tale, tâlharii Dismas și Hestas, care împreună cu complicii lor au omorât patru soldați, și, în sfârșit, Iuda, trădătorul acela mârșav — sunt cu toții oameni buni, după tine?
— Da, urmă răspunsul.
— Și va veni împărăția adevărului?
— Va veni, hegemon, întări cu convingere Yeshua.
— Nu va veni niciodată! zbieră pe neașteptate Pilat, cu un glas atât de înspăimântător, încât Yeshua se dădu înapoi.
Tot așa, cu mulți ani în urmă, Pilat strigase călăreților săi în Valea Fecioarelor: „Spintecă-i! Taie-i! Uriașul Marcus-Moartea-Șobolanilor a căzut în mâna dușmanului!”
Procuratorul mai ridică glasul, spart de comenzile strigate altădată, așa încât cuvintele să-i fie auzite în grădină:
— Criminal! Criminal! Criminal!
Apoi, cu vocea scăzută, întrebă:
— Yeshua Ha-Nozri, tu crezi în puterea vreunor zei?
— Dumnezeu este unul, răspunse Yeshua, cred în El.
— Atunci, roagă-te lui! Roagă-te mai cu osârdie! Deși... — aici glasul lui Pilat se frânse — asta nu are să te ajute. Nevastă ai? întrebă apoi Pilat, melancolic, fără să înțeleagă ce-i cu el.
— Nu, sunt singur, nu am pe nimeni.
— Odios oraș, mormăi pe neașteptate procuratorul și umerii îi tresăriră ca și când s-ar fi înfiorat; apoi își frecă mâinile, spălându-le parcă:
— Dacă ai fi fost înjunghiat înainte de a te fi întâlnit cu Iuda din Kiriat, chiar că ar fi fost mai bine.
— Ce-ar fi să-mi dai drumul, hegemon? îl rugă pe neașteptate arestatul, și glasul lui avu o nuanță de neliniște. Văd că vor să mă omoare.
O convulsie schimonosi chipul procuratorului care, îndreptându-și spre Yeshua ochii injectați, împânziți de vinișoare roșii, glăsui:
— Socoți, nefericitule, că un procurator roman ar da drumul unui om care a vorbit ce-ai vorbit tu? O, zei! Sau crezi oare că sunt gata să-ți iau locul? Nu împărtășesc ideile tale! Și, ia aminte ce-ți spun: dacă din clipa asta mai scoți un singur cuvânt, dacă mai vorbești cu cineva, atunci păzește-te de mânia mea! Îți repet: păzește-te!
— Hegemon...
— Taci! urlă Pilat, petrecând cu o căutătură turbată rândunica ce zburase din nou în balcon.
— Veniți încoace! strigă el apoi.
Când secretarul și escorta se întoarseră la locurile lor, procuratorul confirmă sentința de moarte dată de adunarea Micului Sinedriu criminalului Yeshua Ha-Nozri, iar secretarul notă cuvintele lui Pilat.
În clipa următoare, în fața lui Pilat stătea Marcus-Moartea-Șobolanilor. Procuratorul îi dădu poruncă să-l predea pe nelegiuit șefului serviciului secret și să-i transmită ordinul ca Yeshua Ha-Nozri să fie despărțit de ceilalți condamnați, iar gărzii serviciului secret să i se interzică sub amenințarea unei pedepse crunte orice discuție cu Yeshua și orice răspuns la întrebările acestuia.
La un semn al lui Marcus, escorta se strânse în jurul lui Yeshua și-l scoase din balcon.
Apoi, dinaintea procuratorului se prezentă un bărbat de o rară frumusețe, cu barbă blondă și pene de vultur la coif. Pe piept purta podoabe de aur, reprezentând capete de leu, pe centironul paloșului plăcuțe tot din aur, iar în picioare avea încălțări cu talpă triplă, strânse cu șireturi până la genunchi. Pe umărul stâng își aruncase o pelerină purpurie. Era legatul, comandant al legiunii.
Procuratorul îl întrebă unde se află în acel moment cohorta sebastiană. Legatul îl înștiință că această cohortă a împresurat piața din fața hipodromului, unde sentința dată nelegiuiților va fi adusă la cunoștința poporului.
Atunci, procuratorul porunci legatului să desemneze din cohorta romană două centurii. Una din ele, sub comanda lui Marcus, va trebui să-i escorteze pe condamnați, carele cu cele necesare execuției și pe călăi, în drumul spre Golgota, iar, odată ajunsă acolo, să împresoare partea ei de sus. Cealaltă centurie trebuia trimisă de îndată pe Golgota, să procedeze neîntârziat la împresurarea locului. În același scop, adică pentru a asigura paza muntelui, procuratorul îi ceru legatului să expedieze într-acolo un regiment de cavalerie auxiliar — ala siriană.
Imediat ce legatul părăsi balconul, procuratorul porunci secretarului să invite la palat pe prezidentul Sinedriului, pe doi membri ai acestuia, precum și pe comandantul gărzii templului din Yerushalayim, adăugând că roagă să se facă în așa fel, ca, înainte de a ține sfat cu toți acești oameni, el să poată sta de vorbă cu prezidentul între patru ochi.
Ordinul procuratorului a fost îndeplinit prompt și întocmai; soarele, care pârjolea în acele zile cu o înverșunare nemaivăzută Yerushalayimul, nu apucase să ajungă la zenit, când pe terasa de sus a grădinii, în dreptul celor doi lei din marmură albă ce străjuiau scara, se întâlniră procuratorul și Iosif Caiafa, marele preot al Iudeii, prezidentul ad-interim al Sinedriului.
În grădină stăruia o tăcere adâncă. Ieșind însă de sub colonadă pe terasa de sus, scăldată în soare, terasa unde se înălțau palmieri pe picioare gigantice de elefant și de unde ochilor procuratorului li se deschise întreaga panoramă a odiosului Yerushalayim, cu punțile lui suspendate, cu cetățile și, mai ales, cu acea stâncă indescriptibilă, durată din marmură, cu solzi de dragon din aur curat în loc de acoperiș — templul Yerushalayimului —, procuratorul, cu auzul său fin, surprinse departe, undeva jos, acolo unde un zid de piatră despărțea terasele inferioare ale grădinii palatului de piața orașului, un fel de mârâit înfundat, acoperit în răstimpuri de niște vaiete sau strigăte slabe, subțiri.
Procuratorul își dădu seama că acolo, în piață, se și strânsese o mare mulțime de locuitori ai Yerushalayimului, tulburați de ultimele frământări din oraș, că această mulțime așteaptă cu nerăbdare pronunțarea sentinței și că de acolo vin și strigătele gălăgioșilor vânzători de apă.
Procuratorul începu prin a-l pofti pe marele preot în balcon, întrucât afară era o arșiță cumplită; dar Caiafa se scuză politicos: nu-și putea îngădui acest lucru în ajun de sărbătoare. Pilat își tufli gluga pe capul său cu un început de chelie și intră în subiect. Discuția decurse în elină.
Procuratorul îl înștiință pe marele preot că a examinat cazul lui Yeshua Ha-Nozri și a întărit sentința de condamnare la moarte.
Astfel, la pedeapsa capitală care urma să fie aplicată în aceeași zi, erau condamnați trei tâlhari: Dismas, Hestas, Baraba; iar, în afară de aceștia, și numitul Yeshua Ha-Nozri. Primii doi, care ațâțaseră mulțimea la răscoală împotriva cezarului și fuseseră prinși, în urma unei lupte, de autoritățile romane, nu-l priveau decât pe procurator, deci, nu intrau în discuție. Pe ceilalți doi, Baraba și Ha-Nozri, puseseră mâna autoritățile locale și-i osândise Sinedriul. Potrivit legii, potrivit datinii, unuia dintre cei doi răufăcători trebuia să i se dea drumul în cinstea marii sărbători a Paștelui, care începea în ziua aceea. Așadar, procuratorul vrea să știe pe care din cei doi răufăcători intenționează să-l elibereze Sinedriul. Pe Baraba, sau pe Ha-Nozri?
Caiafa dădu din cap, vrând să arate că întrebarea îi este limpede, și răspunse:
— Sinedriul cere să fie eliberat Baraba.
Procuratorul știa prea bine că acesta va fi răspunsul marelui preot, dar țelul lui era să arate că un asemenea răspuns îi trezește o adâncă uimire.
Ceea ce și făcu Pilat cu multă iscusință. Arcurile sprâncenelor se săltară pe chipu-i semeț și procuratorul, mirat, îl privi drept în ochi pe marele preot.
— Mărturisesc, răspunsul acesta m-a uimit, rosti blând procuratorul; mă tem să nu fie vorba de o neînțelegere...
Și Pilat lămuri mai pe larg ce voia să spună. Autoritățile romane nu atentează câtuși de puțin la drepturile autorităților locale religioase; marele preot știe bine că așa este. De data aceasta, însă, e neîndoielnic vorba de o greșeală. Și îndreptarea acestei greșeli interesează, de bună seamă, autoritățile romane.
Într-adevăr, fărădelegile săvârșite de Baraba și de Ha-Nozri nu se puteau asemui în ceea ce privește gravitatea lor. Dacă al doilea, un om vădit nebun, se făcuse vinovat prin vorbele sale lipsite de noimă, rostite la Yerushalayim și în alte câteva locuri, primul purta povara unor fapte mult mai grave. Nu numai că-și îngăduise să cheme poporul la răzvrătire, dar, la încercarea de a fi prins, ucisese pe unul din străjeri. Baraba este cu mult mai primejdios decât Ha-Nozri.
Ținând seama de cele arătate, procuratorul îl roagă pe marele preot să revizuiască hotărârea luată și să-l elibereze pe acela dintre cei doi osândiți care se dovedește a fi mai puțin primejdios; și acesta este, fără nicio îndoială, Ha-Nozri. Așadar?...
Cu glas încet, dar ferm, Caiafa arătă că Sinedriul a studiat cu luare-aminte faptele celor doi și aduce pentru a doua oară la cunoștința procuratorului că intenționează să-l pună în libertate pe Baraba.
— Cum? Chiar și după demersul meu? Demersul făcut de cel a cărui persoană reprezintă puterea Romei? Mare preot, repetă pentru a treia oară ce ai rostit.
— Și pentru a treia oară îți repet că-l vom pune în libertate pe Baraba, răspunse încet Caiafa.
Totul se sfârșise și cei doi nu mai aveau nimic a-și spune. Ha-Nozri era pentru totdeauna pierdut, iar durerile cumplite, necruțătoare, ale procuratorului nu mai avea cine să le tămăduiască; ele nu aveau leac, în afară de moarte. Dar nu gândul acesta străfulgeră mintea lui Pilat. Aceeași mâhnire inexplicabilă, aceeași întristare adâncă ce-l mai cuprinsese pe când șezuse în balcon îi străbătea acum întreaga făptură. Încercă pe loc să și-o explice și explicația se dovedi ciudată: avea senzația tulbure că, vorbind cu cel osândit, nu spusese tot ce avea de spus, nu ascultase tot ce se cuvenea să asculte.
Pilat alungă acest gând, care-și luă zborul într-o clipă, așa cum venise. Își luă zborul, dar mâhnirea rămase la fel de inexplicabilă, căci nu i-o putu, firește, explica un alt gând fugar, ce-i trecuse ca fulgerul prin minte, ca să se stingă de îndată — „Nemurirea... a venit nemurirea...” A cui nemurire venise?
Procuratorul nu înțelese acest lucru; dar gândul la enigmatica nemurire îl făcu să înghețe, așa cum stătea în bătaia soarelui dogoritor.
— Bine, zise Pilat, așa să fie.
Întoarse capul și își plimbă privirea în jur, uimit de schimbările petrecute. Pierise tufa încărcată de trandafiri înfloriți, pieriseră chiparoșii ce străjuiau terasa de sus, și granatul, și desișul verde al grădinii, și statuia albă ascunsă în desiș. Totul pierise; prin fața ochilor săi pluti o învolburare stacojie; în ea se clătinau lujerele unor plante acvatice, care se urniră din loc cătând cine știe încotro, iar, împreună cu ele, se urni și Pilat. Acum îl stăpânea, arzându-l și înăbușindu-l, cea mai groaznică dintre mânii — mânia neputinței.
— Mă înăbuș, rosti Pilat, mă înăbuș!
Cu mâna rece, jilavă, își smuci paftaua de la gulerul mantiei, și aceasta căzu pe nisip.
— Astăzi e zăpușeală, undeva s-a dezlănțuit furtuna, observă Caiafa, privind întruna chipul congestionat al procuratorului și prevăzând toate chinurile ce-l mai așteaptă. „O, ce cumplită e luna Nisan în anul acesta!”
— Nu, zise Pilat, nu zăpușeala e de vină, mă înăbușă aerul pe care-l respir împreună cu tine, Caiafa, și, îngustându-și ochii, Pilat adăugă cu un zâmbet:
— Ia seama, mare preot!
Ochii negri ai marelui preot scăpărară — și cu nimic mai prejos decât o făcuse Pilat puțin înainte — el așternu pe chipul său o expresie de adâncă uimire.
— Ce mi-e dat să aud, procuratorule? răspunse mândru și calm Caiafa. Mă ameninți după sentința dată de Sinedriu, întărită de tine însuți? Oare e cu putință? Ne-am obișnuit ca procuratorul roman să-și măsoare vorbele înainte de a le rosti. De nu ne-ar auzi careva, hegemon!
Pilat își aținti ochii stinși spre marele preot și, rânjind, își stoarse un zâmbet.
— Ce spui, mare preot! Cine ar putea să ne audă aici, în clipa asta? Semăn eu oare cu băiețandrul care astăzi va fi executat? Mă crezi copil, Caiafa? Știu ce spun și unde spun. În jurul grădinii e un cordon de soldați, în jurul palatului alt cordon; niciun șoarece n-ar putea pătrunde aici! Dar nu numai un șoarece, n-ar putea pătrunde nici ăla, cum îi zice... din Kiriat. Fiindcă veni vorba, îl cunoști, mare preot? Da... De-ar fi pătruns aici unul ca el, s-ar fi căit nespus, de asta cred că nu te îndoiești o clipă? Și să știi, mare preot, de azi înainte n-ai să-ți mai afli liniștea! Nici tu, nici poporul tău — și Pilat arătă cu mâna departe, spre dreapta, acolo unde sus de tot, în înalturi, se profila templul cuprins de învăpăierile soarelui — ți-o spun eu, Pilat din Pont, călărețul cu Lancea de Aur!
— Știu, știu, răspunse neînfricat Caiafa, cel cu barba neagră, și ochii îi scăpărară.
Înălță mâna spre cer și urmă:
— Știe poporul iudeu că-l urăști de moarte, și multe suferințe ai să-i aduci, dar n-ai să-l poți pierde! Dumnezeu o să-l apere. O să ne audă, o să audă cezarul atotputernic și o să ne ferească de cumplitul Pilat.
— O, nu! strigă Pilat și, după fiecare cuvânt rostit, se simțea tot mai ușurat: nu trebuia să se mai prefacă, nu era nevoie să-și măsoare vorbele.
— Prea te-ai plâns de mine cezarului, și acum e rândul meu, Caiafa! Acum are să zboare vestea, dar n-am să i-o trimit guvernatorului în Antiohia, și nici la Roma, ci, de-a dreptul la Capri, însuși împăratului, ca să afle că voi, la Yerushalayim, îi scăpați de la moarte pe răzvrătiții notorii. Și potolesc eu setea Yerushalayimului, dar nu cu apă din eleșteul lui Solomon, cum am vrut atunci spre binele vostru, nu, nu cu apă! Adu-ți aminte cum a trebuit să scot de pe pereți scuturile cu însemnele împăratului, să mut oștile de pe un loc pe altul și, vezi bine, a trebuit să vin, să văd cu ochii mei ce se petrece la voi! Ține minte ce-ți spun, mare preot, ai să vezi aici, la Yerushalayim, multe cohorte, da, multe! Sub zidurile orașului va veni toată Legiunea Fulminanta, va veni călărimea arabă; atunci o să auzi tu plânset amar și gemete și atunci o să-ți amintești de Baraba cel salvat și ai să regreți că ai trimis la moarte pe filozoful cu pașnica lui predică!
Chipul marelui preot se acoperi de pete roșii, ochii îi ardeau. Zâmbi, ca și procuratorul, rânjindu-și dinții, și răspunse:
— Crezi, oare, procuratorule, ceea ce spui în clipa asta? Nu, nu crezi! Nu pace, o, nu, ne-a adus la Yerushalayim ademenitorul poporului, și tu, călărețule, o înțelegi perfect. Ai vrut să-l lași slobod, ca să răzvrătească mulțimea, să profaneze credința și să îngenuncheze poporul iudeu sub săbiile romanilor! Dar eu, mare preot al iudeilor, cât voi trăi pe lume, nu voi îngădui să fie pângărită credința și voi apăra poporul! Auzi, Pilat?
Zicând aceasta, Caiafa ridică mâna amenințător:
— Ascultă, procuratorule!
Caiafa tăcu, și procuratorului i se păru din nou că aude vuietul mării rostogolindu-se până la zidurile grădinii lui Irod cel Mare. Venind de jos, vuietul se ridica până la picioarele, până la fața procuratorului; în spatele lui, dincolo de aripile palatului, răsuna glasul alarmat al trâmbițelor, scrâșnetul greu al sutelor de picioare, zăngănit de arme. Procuratorul își dădu seama că infanteria romană pornise conform ordinului său și se îndrepta spre locul unde avea să se desfășoare parada, înfricoșătoare pentru răsculați și tâlhari, din preajma execuției.
— Auzi, procuratorule? repetă încet marele preot. Ai să-mi spui oare — aici marele preot ridică amândouă mâinile, și gluga întunecată îi căzu de pe cap — că toate acestea le-a stârnit jalnicul tâlhar Baraba?
Cu dosul palmei, procuratorul își șterse fruntea umedă și rece, privi în pământ, apoi, scrutând cerul printre gene, văzu discul de foc al soarelui aproape deasupra creștetului său, iar umbra lui Caiafa, strânsă, chircită, la coada unuia dintre lei; și spuse încet și nepăsător:
— Se apropie de amiază. Ne-am luat cu vorba, dar trebuie să continuăm.
Cerându-și scuze marelui preot în cuvintele cele mai alese, Pilat îl pofti să aștepte pe o bancă, la umbra magnoliei, până ce va chema persoanele menite să ia parte la o ultimă și scurtă consfătuire, și va mai da un ordin relativ la execuție.
Caiafa se înclină politicos, ducându-și mâna la inimă, și rămase în grădină, iar Pilat se întoarse în balcon. Acolo îi ordonă secretarului ce-l aștepta să-i poftească în grădină pe legatul legiunii, pe tribunul cohortei, pe cei doi membri ai Sinedriului, precum și pe șeful gărzii templului, care tocmai stăteau în așteptare pe terasa de jos a grădinii, într-un chioșc rotund cu havuz. Adăugând că nu va întârzia să se alăture celor din grădină, Pilat se retrase în palat.
În timp ce secretarul îi chema pe cei ce urmau să ia parte la sfat, într-o încăpere cu storuri negre trase, cufundată în penumbră, procuratorul se întâlni cu un bărbat al cărui chip era pe jumătate ascuns în glugă, deși razele soarelui, neputând să pătrundă înăuntru, nu aveau cum să-l supere. Întrevederea a fost foarte scurtă. Procuratorul schimbă cu dânsul în șoaptă doar câteva cuvinte, după care acesta se retrase, iar Pilat, traversând colonada, ieși în grădină.
Acolo, în prezența tuturor celor pe care dorise să-i vadă, procuratorul declară solemn și rece că încuviințează osândirea la moarte a lui Yeshua Ha-Nozri, informându-se totodată, oficial, la membrii Sinedriului, căruia dintre răufăcători doresc ei să i se cruțe viața. Auzind numele lui Baraba, procuratorul zise:
— Foarte bine!
Apoi porunci secretarului să consemneze de îndată aceasta în protocol, strânse în pumn paftaua pe care i-o ridicase din nisip secretarul și rosti solemn:
— E timpul!
Porniră cu toții în jos, pe treptele scării largi de marmură, străjuită de doi pereți de trandafiri ce răspândeau un parfum amețitor, coborând mereu mai jos spre zidul palatului, spre poarta ce dădea într-o piață largă, pietruită, la capătul căreia, de cealaltă parte, se înălțau coloanele și statuile din arenele Yerushalayimului.
De cum ieșiră din grădină în piață și se urcară pe podiumul înalt și spațios de piatră ce domina piața, Pilat, privind în jur printre gene, se lămuri asupra situației.
Drumul pe care-l străbătuse cu câteva clipe mai înainte, adică drumul de la zidul palatului până la podium, era pustiu; în schimb, piața din fața sa dispăruse. O potopise mulțimea. Aceasta s-ar fi revărsat și peste podium, și peste acel drum rămas pustiu, dacă n-ar fi ținut-o în loc un rând triplu de soldați din cohorta sebastiană, la stânga lui Pilat, și acela al soldaților din cohorta auxiliară ituriană, la dreapta lui. Așadar, Pilat se urcă pe podium, închizând pleoapele și strângând în pumn cu strășnicie, mașinal și fără rost, paftaua aceea. Procuratorul închisese ochii nu pentru că-l orbise soarele, nu! O făcuse fiindcă nu voia să vadă grupul de osândiți, care, după cum știa prea bine, era acum împins în urma lui pe podium.
Îndată ce mantia albă cu căptușeala sângerie se ivi sus, pe stânca ce domina marea de oameni, Pilat, orbit, simți revărsându-i-se în urechi o undă sonoră: „Ha-a-a-a...”, întâi încet, venind de undeva de departe, de lângă hipodrom, apoi, crescând asemenea unui tunet, și, după ce-și păstră câteva clipe tăria, începu să scadă. „M-au văzut”, gândi procuratorul. Dar n-apucă unda să se domolească cu totul, când alta își porni deodată colindul, vibrând cu și mai mare putere decât cea dinainte, iar în această a doua undă se deslușea un clocot șuierător, aidoma clocotului iscat de un talaz în spume, în al cărui tumult se învălmășeau gemete răzlețe de femei. „Au fost suiți pe eșafod”, își spuse Pilat. „Gemetele sunt ale câtorva femei strivite, în vreme ce mulțimea s-a repezit înainte.”
Așteptă un timp, știind că nicio forță nu ar putea sili mulțimea să amuțească, până ce nu se va revărsa tot ce se adunase într-însa, și nu va amuți singură.
Când clipa aceea veni, procuratorul își repezi în sus mâna dreaptă, și peste mulțime se așternu o tăcere desăvârșită. Atunci, Pilat aspiră adânc-adânc în piept aerul fierbinte și strigă:
— În numele cezarului!...
Și glasul lui frânt pluti peste miile de capete.
În urechi îi năvăli de câteva ori un strigăt metalic — cohortele de soldați, avântându-și lăncile și însemnele în aer, vuiră:
— Trăiască cezarul!
Pilat își ridică ochii drept în soare. Sub pleoape îi țâșni o flacără verde care-i învălui creierul; și glasul lui răgușit străpunse văzduhul, peste mulțime, rostind în arameică:
— Patru nelegiuiți, arestați la Yerushalayim pentru omor și instigare la răscoală, pentru nesocotirea legilor și profanarea credinței, au fost osândiți la o moarte rușinoasă — răstignirea. Osânda va fi îndeplinită îndată pe Golgota! Nelegiuiții — Dismas, Hestas, Baraba și Ha-Nozri — se și află în fața voastră!
Pilat arătă cu mâna spre dreapta, fără să-i vadă pe cei osândiți, dar știind că sunt acolo unde se cuvenea să fie.
Mulțimea îi răspunse printr-un vuiet prelung, parcă de mirare sau ușurare. Când vuietul se stinse, procuratorul urmă:
— Vor muri însă numai trei, fiindcă, după lege și datină, în cinstea sărbătorii Paștelui unuia dintre osândiți, la alegerea Micului Sinedriu și cu încuviințarea autorităților romane, generosul cezar îi redă viața demnă de dispreț!
Strigând aceste cuvinte, Pilat auzea cum vuietul se stinge treptat, și peste tot și toate se așterne o liniște adâncă. Nu mai deslușea nicio suflare, niciun foșnet, ba chiar veni clipa când i se păru că pierise întreaga fire. Orașul pe care-l ura atâta murise, și doar el, procuratorul, mai rămăsese în picioare, singur, cu obrazul rezemat de cer, mistuit de razele pieptișe ale soarelui. Pilat mai tăcu vreo câteva clipe, apoi strigă răspicat:
— Numele celui căruia i se va da drumul de îndată în fața voastră e...
Din nou făcu o pauză înainte de a rosti numele, chibzuind dacă spusese tot ce se cuvenea; deoarece știa că orașul mort se va reînsufleți după ce el va fi rostit numele fericitului și niciuna din vorbele sale nu se va mai putea auzi după aceea.
„Am spus tot?”, își șopti, fără glas, Pilat. „Tot. Numele!” Și, rostogolind litera „r” peste orașul învăluit în tăcere, procuratorul strigă:
— Bar-raba!
În clipa aceea i se păru că, țiuind strident, soarele plesni deasupra capului său, revărsându-și văpaia în urechile lui. Și, în văpaia aceasta, se-nvolburau sălbatic urlete, țipete ascuțite, gemete, hohote de râs și fluierături.
Pilat se întoarse și o porni înapoi, spre treptele ce coborau de pe podium, cu ochii la mozaicul pestriț al pardoselii de sub picioarele sale, ca să nu se poticnească. Știa că acum, în spatele lui, pe podium, zboară ca o grindină monede de bronz și curmale, că, în mulțimea ce urlă, oamenii se cațără, strivindu-se unii pe alții, să vadă cu ochii lor minunea — cum se smulge din ghearele morții omul! Cum desfac legionarii frânghiile care-l legau, pricinuindu-i fără să vrea o durere ascuțită în brațele răsucite la interogatoriu, cum se schimonosește și geme acest om, schițând totuși un zâmbet stupid, de nebun.
Procuratorul știa că, în vremea asta, escorta însoțea spre treptele laterale pe cei trei cu mâinile legate, pentru a-i duce pe drumul dinspre apus, afară din oraș, pe Golgota. Pilat deschise ochii numai după ce ajunse în spatele podiumului, știind că scăpase de primejdia de a-i vedea pe osândiți.
Prin vuietul mulțimii ce se potolea treptat se auzeau acum deslușit strigătele pătrunzătoare ale crainicilor, repetând în limba arameică și elină ceea ce procuratorul strigase cu câteva clipe mai înainte. În afară de toate acestea, auzi apropiindu-se un tropot cadențat de copite și glasul trâmbiței cântând o melodie scurtă și veselă. Acestor sunete le răspunseră fluierăturile sfredelitoare ale copiilor cățărați pe acoperișurile caselor rânduite pe strada care ducea de la bazar spre piața hipodromului și strigăte de: „Ia seama!”
Un soldat, care stătea singuratic în partea pustie a pieței, ținând în mână un însemn, îl avântă speriat, și întreaga procesiune — procuratorul, legatul legiunii, secretarul și escorta — se opri.
În trap tot mai întins, un grup de călăreți ieși ca vântul în piață, ca, tăindu-i marginea, să ocolească mulțimea de oameni și să se îndrepte spre Golgota, luând-o pe drumul cel mai scurt, prin ulicioara de sub zidul de piatră năpădit de viță de vie.
Comandantul călăreților, un sirian, micuț ca un băiețandru, tuciuriu ca un mulatru, ajungând în goana calului în dreptul lui Pilat, strigă ceva cu glas subțire, scoțând din teacă sabia. Calul iute, negru ca pana corbului, tot numai spume, se smuci, ridicându-se pe picioarele dinapoi. După ce vârî sabia în teacă, tânărul comandant biciui calul peste grumaz, făcându-l să cadă pe picioare, și porni în goană pe ulicioară, îndepărtându-se în galop. În urma lui, în rânduri de câte trei, într-un nor de praf, zburau călăreții, și vârfurile lăncilor, ușoare, de bambus, săltau; pe dinaintea procuratorului treceau ca vântul chipuri ce păreau și mai întunecate în contrast cu turbanele albe și dinții sclipitori, ce și-i arătau rânjind.
Stârnind nori de praf, călăreții pătrunseră în ulicioară, și ultimul care trecu prin fața lui Pilat fu un soldat, în spate cu o trâmbiță sclipind în soare.
Ferindu-se de praf cu o mână și strâmbându-se nemulțumit, Pilat porni mai departe, spre poarta grădinii palatului; în urma lui veneau legatul, secretarul și escorta.
Era în jurul orei zece dimineața.