Iertarea și eternul refugiu
O zei! Ce trist e pământul în faptul serii! Ce tainice par negurile deasupra mlaștinilor! O știe cel care a rătăcit prin aceste neguri, cel care a suferit mult înainte de moarte, cel care a trecut în zbor deasupra pământului, purtând în spate o povară peste puterile lui. O știe cel obosit, care, fără regret, părăsește negurile pământului, mlaștinile și râurile lui, și, cu inima ușoară, se lasă în mâinile morții, știind că numai ea îi va dărui tihna.
Caii fermecați, negri ca pana corbului, obosiseră și ei, purtându-i acum pe călăreți agale, iar noaptea de neînlăturat gonea mereu, ajungându-i din urmă. Simțindu-i suflarea, se potolise până și zburdalnicul Behemoth și, cu ghearele înfipte în șa, zbura, taciturn și grav, cu coada stufoasă în vânt.
Noaptea își așternea năframa neagră peste păduri și lunci, aprindea mici luminițe triste, undeva jos, departe, luminițe străine, acum lipsite de interes, atât pentru Margareta, cât și pentru maestru — nu mai aveau nevoie de ele. Noaptea o lua înaintea cavalcadei, cernându-se de sus asupra ei, presărând ici-colo cerul trist cu albul stelelor.
Noaptea, tot mai neagră, zbura alături, smulgând pelerinele de pe umerii călăreților, dând la iveală înșelătoriile. Și când, mângâiată de adierile unui vânt răcoros, Margareta deschise ochii, văzu cum se schimbă înfățișarea celor care zburau spre țelul lor. Iar atunci când, de după marginea unei păduri, ieși în întâmpinarea lor luna, plină și purpurie, toate înșelătoriile pieriră, se prăvăliră în mlaștină, iar negurile înghițiră instabilele veșminte vrăjitorești.
Ar fi fost greu de recunoscut Koroviev-Fagot, pseudo-interpretul misteriosului consultant — care nu avea nevoie de niciun interpret și de niciun fel de tălmăcire — în persoana călărețului care zbura acum alături de Woland, în dreapta prietenei maestrului. În locul aceluia care, în haine zdrențăroase de pehlivan, părăsise Colinele Vorobiovî sub numele de Koroviev-Fagot, galopa acum, făcând să zornăie încetișor lanțul de aur al frâului, un cavaler violet, sumbru, cu chipul mohorât, care nu zâmbea niciodată. Își ținea bărbia în piept, nu se uita la lună, nu-l interesa nici pământul; se gândea la ale lui, zburând umăr la umăr cu Woland.
— De ce s-a schimbat el așa? — îl întrebă pe Woland Margareta, în timp ce vântul șuiera la urechile ei.
— Cavalerul acesta a făcut cândva o glumă foarte nereușită — îi răspunse Woland, întorcând spre Margareta chipul său cu acel ochi ce ardea molcom. — Calamburul pe care-l făcuse, referitor la lumină și întuneric, nu era tocmai bun. Și cavalerul a trebuit după aceea să glumească ceva mai mult și mai multă vreme decât a presupus el. Dar noaptea asta e o noapte când se încheie răfuielile. Cavalerul și-a plătit contul și l-a închis.
Noaptea îi smulsese și lui Behemoth coada stufoasă, îl lăsase fără blană, împrăștiind-o smocuri-smocuri prin mlaștini. Cel ce fusese motan și mare meșter în a-l înveseli pe prințul întunericului se dovedi a fi un adolescent subțirel, un demon-paj, cel mai grozav bufon din câți au existat vreodată pe lume. Se potolise și el acum, și zbura, tăcut, lăsându-și pradă chipul tânăr mângâierilor argintii ale lunii.
Ultimul din stânga, în armura-i de oțel, scânteietoare, călărea Azazello. Luna îi schimbase înfățișarea. Clonțul stupid și hidos dispăruse fără urmă, iar privirea sașie se corectase și ea. Ochii erau acum simetrici, goi și negri, iar chipul, alb și rece. Zbura sub înfățișarea lui adevărată — un demon al pustiului arid, un demon-ucigaș.
Margareta nu știa cum arată ea însăși, dar vedea prea bine cât de mult se schimbase maestrul. Părul sclipitor de alb în lumina lunii se strânsese la spate într-o coadă și-i flutura în zbor. De câte ori vântul dădea la o parte pelerina maestrului, dezvelindu-i picioarele, Margareta vedea pe botforii lui, când aprinzându-se, când stingându-se, steluțele pintenilor. Ca și adolescentul-demon, maestrul zbura cu ochii la lună, dar îi zâmbea, ca unei ființe apropiate și dragi, și mormăia întruna ceva pe sub nas, după obișnuința căpătată în rezerva 118.
În sfârșit, și Woland galopa sub adevărata sa înfățișare. Margareta n-ar fi putut spune din ce era frâul calului său, poate din niște lănțișoare țesute de lună, calul lui — un bloc rupt din beznă, coama calului — un nor, iar pintenii călărețului — petele albe ale stelelor.
Zburară astfel multă vreme în tăcere, până ce jos, departe, prinse a se schimba înfățișarea peisajului. Pădurile triste se lăsară înghițite de întunericul Terrei, târând după ele și lamele brumate ale râurilor. Jos, în adâncuri, se arătară ici-colo, licărind, bolovani uriași, iar printre ei abisuri negre, în care nu pătrundea lumina lunii.
Woland își opri calul pe un vârf turtit, pietros și trist, și atunci călăreții trecură la pas, ascultând cum caii strivesc cu potcoavele pietrele din drum. Peste platoul golaș, luna revărsa o lumină vie, verde, și curând Margareta desluși în locul acela deșert un jeț, iar în el, silueta albă a unui bărbat. Poate că omul era surd sau părea cufundat în gânduri: nu auzi cum se cutremura pământul pietros sub greutatea cailor, așa încât călăreții se apropiară de el, fără să-l tulbure.
Luna îi venea de minune în ajutor Margaretei, luminând mai bine decât cea mai grozavă lanternă electrică, și Margareta vedea cum omul din jeț, care părea orb, își freacă mâinile și își ațintește ochii fără vedere spre discul lunii. Apoi, la picioarele jețului greu de piatră, pe care luna aprindea mici scântei, Margareta văzu, tolănit, un câine uriaș, cu urechile ascuțite. Ca și stăpânul său, câinele se uita, neliniștit, la lună.
La picioarele omului din jeț zăceau cioburile unui urcior spart și tot acolo se întindea o băltoacă de un roșu aproape negru, ce nu se mai usca.
Călăreții opriră caii.
— Romanul dumitale a fost citit — vorbi Woland, întorcându-se spre maestru — și singura observație ar fi că, din păcate, e neterminat. De aceea, am vrut să ți-l arăt pe eroul dumitale. De vreo două mii de ani șade pe platoul acesta și doarme, dar când e lună plină, după cum vezi, e chinuit de insomnie. Împreună cu el, se chinuiește și paznicul lui credincios, câinele. Dacă-i adevărat că lașitatea este cel mai grav dintre vicii, cred că dulăul nu păcătuia prin asta. Singurul lucru pe lume de care se temea curajosul câine era furtuna. Ce să-i faci, cel care iubește trebuie să împartă soarta celui pe care îl iubește.
— Ce spune? — întrebă Margareta, și peste chipul ei liniștit se lăsă vălul compătimirii.
— Spune — îi răspunse Woland — mereu același lucru. Că nici atunci când e lună nu-și află liniștea și că are o funcție tare ingrată. Spune întotdeauna așa, când nu doarme, iar când doarme, visează mereu același vis: un drum argintat de lună; vrea s-o ia pe acest drum și să stea de vorbă cu arestatul Ha-Nozri, pentru că, după cum afirmă el, n-a spus totul, până la capăt, atunci, demult, în ziua a paisprezecea a lui Nisan, lună de primăvară. Din păcate, însă, nu reușește să pășească pe acest drum, și nimeni nu vine la el. Și atunci, ce să-i faci, nu-i rămâne decât să vorbească singur! De altfel, are omul nevoie, măcar cât de cât, de variație, și, ținându-și discursul despre lună, adaugă, deseori, că cel mai mult pe lume își urăște nemurirea și faima nemaiauzită. Susține că și-ar schimba bucuros soarta cu vagabondul zdrențuit Levi Matei.
— Nu e oare prea mult, douăsprezece mii de luni pentru o lună cândva? — întrebă Margareta.
— Se repetă istoria cu Frida? — o întrebă insinuant Woland. — Dar, Margareta, nu trebuie să te neliniștești. Totul va fi drept, așa este construită lumea...
— Lăsați-l liber! — strigă deodată cu glas strident Margareta, așa cum țipase cândva, când era vrăjitoare, și strigătul ei făcu să se desprindă, undeva sus, în munți, o piatră, care prinse a se rostogoli cu un vuiet infernal peste stânci.
Margareta însă nu era sigură: vuietul din munți a fost vuietul căderii sau vuietul unui râs satanic? Oricum, Woland râdea, uitându-se la Margareta, și spunea:
— Degeaba strigi aici, în munți, el e obișnuit cu prăbușiri de stânci și aceasta nu-l poate tulbura. Nu-i nevoie să intervii pentru el, Margareta; pentru el a și intervenit cel cu care ar vrea atât de mult să stea de vorbă.
Aici Woland se întoarse din nou spre maestru și-i spuse:
— Ei bine, acum poți să-ți închei romanul cu o singură frază!
Maestrul, care până atunci rămăsese nemișcat, privindu-l pe procurator, aștepta parcă aceste cuvinte.
Așezându-și mâinile pâlnie, strigă atât de tare, încât ecoul se rostogoli peste munții golași și pustii:
— Ești liber! Liber! El te așteaptă!
Munții preschimbară glasul maestrului în tunet, și tot tunetul acesta îi făcu să se năruie. Blestematele ziduri stâncoase se prăbușiră și rămase doar platoul deșert, cu jețul de piatră în mijloc. Deasupra abisului negru în care se prăvăliseră zidurile, se aprinseră luminile unui oraș necuprins, dominat de idoli scânteietori, ce se înălțau peste grădina care crescuse luxuriantă în multe mii de luni. Drept spre grădina aceea se așternuse drumul argintat de lună, mult așteptat de procurator, și cel dintâi se repezi pe acest drum câinele cu urechile ascuțite. Omul în mantie albă cu căptușeala sângerie se ridică din jeț și strigă ceva cu glas hârâit, frânt. Nu se putea desluși dacă plânge sau râde, și ce anume strigă. Se văzu numai cum, urmându-și paznicul credincios, alergă și el impetuos pe drumul argintat de lună.
— Trebuie să-l urmez? — întrebă maestrul plin de neliniște, atingând cu mâna frâul.
— Nu — răspunse Woland —, la ce bun să alergi pe urmele a ceva ce s-a sfârșit?
— Deci, într-acolo? — întrebă iar maestrul, întorcându-se și arătând înapoi, spre locul unde, în depărtare, se țesuse orașul de curând părăsit, cu turnurile ca de turtă dulce ale mănăstirilor și cioburi de soare scânteind în geamuri.
— Nici într-acolo — îi răspunse Woland, și glasul lui, îngroșat, se revărsă peste stânci. — O, romanticul maestru! Acela pe care abia așteaptă să-l vadă eroul plămădit de dumneata, eroul căruia, adineauri, i-ai dat drumul să plece, ți-a citit romanul.
Spunând aceasta, Woland se întoarse spre prietena maestrului:
— Margareta Nikolaevna! Este imposibil să nu credem că te-ai străduit să închipui pentru maestru cel mai frumos viitor, dar, te asigur, cel pe care vi-l propun eu și pe care mi l-a cerut pentru voi Yeshua — e mai bun! Lăsați-i în doi — urmă Woland și, plecându-se din șa spre șaua maestrului, schiță un gest în urma procuratorului, care se depărta —, să nu-i tulburăm. Și poate, până la urmă, or să ajungă ei să se înțeleagă cumva.
Rostind aceste cuvinte, Woland își avântă mâna spre Yerushalayim, și orașul se stinse în zare.
— Iar acolo, la fel — arătă Woland înapoi —, ce să faci dumneata în hruba aceea?
Și soarele frânt în geamuri se stinse pe dată.
— Pentru ce să te întorci? — urmă Woland blând și convingător. — O, maestre, de trei ori romantic, e oare cu putință să nu vrei dumneata să te plimbi ziua cu prietena dumitale sub vișinii înfloriți, iar seara să asculți muzica lui Schubert? Se poate să nu-ți facă plăcere să scrii cu pană de gâscă, la lumina făcliilor? Nu vrei dumneata, asemenea lui Faust, să stai aplecat asupra unei retorte, în speranța că vei reuși să plămădești un nou homunculus? Acolo! Acolo! Acolo te și așteaptă o casă și un servitor bătrân. Luminările sunt aprinse, dar în curând se vor stinge, pentru că numaidecât veți întâmpina zorile. Pe drumul acesta, maestre, numai pe acesta! Adio, venit-a ceasul să plec!
— Adio! — îi răspunseră într-un strigăt maestrul și Margareta.
Atunci, fără să țină seama de niciun drum, Woland cel negru se aruncă într-o surpătură și, în urmă-i, se prăvăli cu zgomot întreaga lui suită.
Pieriră toate — stâncile și platoul, drumul argintat de lună și Yerushalayimul. Nici caii negri nu mai erau. Maestrul și Margareta văzură zorile făgăduite. Se aprinseră îndată după luna din miez de noapte. În strălucirea celor dintâi raze ale dimineții, maestrul și prietena lui străbăteau o punte mică din piatră, năpădită de mușchi. Trecură puntea, pârâul rămase în urma celor doi amanți credincioși, care pășeau acum pe un drum nisipos.
— Ascultă glasul tăcerii — îl rugă Margareta pe maestru, și nisipul foșnea sub picioarele ei desculțe. — Ascultă și desfată-te cu ceea ce nu ți-a fost dat în viață — cu liniștea. Uite, vezi înaintea noastră casa ta, casa ta eternă, care ți-a fost dată drept răsplată. Am și văzut fereastra cu trei canaturi și vița sălbatică ce se cațără până-n acoperiș. Iată casa ta, eterna ta casă. Știu, seara vor veni la tine cei pe care-i iubești, care te interesează și care nu te vor neliniști, nu te vor tulbura. Îți vor cânta la instrumente și din glas, ai să vezi ce lumină e în odaie când ard luminările. Vei adormi, arborându-ți tichia aceea slinoasă de totdeauna. Vei adormi cu zâmbetul pe buze. Somnul te va reconforta, gândurile tale vor fi pline de înțelepciune. Și n-ai să mă mai poți alunga. Somnului tău voi sta eu de veghe.
Astfel vorbea Margareta, mergând cu maestrul spre casa lor, spre casa lor eternă, și maestrului i se părea că vorbele Margaretei curg susurând, cum curgea și susura pârâul lăsat în urmă, și memoria maestrului, neliniștită, memoria împunsă cu noian de ace, începu să se stingă. Cineva îl lăsa liber pe maestru, așa cum el însuși îl lăsase liber adineauri pe eroul pe care-l crease. Acest erou plecase în beznă, plecase fără întoarcere, iertat în noaptea de duminică, fiu al regelui-cititor în stele, al cincilea procurator al Iudeii, cel cumplit, călărețul Pilat din Pont.