Capitolul I

Să nu stați niciodată de vorbă cu necunoscuți!

La ceasul unui amurg învăpăiat de primăvară, la Moscova, în parcul Patriarșie prudî, își făcură apariția doi cetățeni. Primul, un bărbat la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat în haine gri de vară, mic de stat, brunet, dolofan și chel, ținea în mână pălăria decentă, din fetru moale; fața bine bărbierită i-o împodobeau niște ochelari uriași cu ramă neagră de baga. Celălalt, un tânăr lat în umeri, roșcovan, ciufulit, cu o șapcă în carouri dată pe ceafă, purta o cămașă de cow-boy, pantaloni albi boțiți și pantofi negri de sport.

Primul era Mihail Alexandrovici Berlioz în persoană, redactorul-șef al unei reviste lunare literar-artistice și președintele consiliului de conducere al uneia dintre cele mai de seamă grupări literare din Moscova, căreia i se spunea prescurtat Massolit, iar tânărul său însoțitor — poetul Ivan Nikolaevici Ponîrev, care semna cu pseudonimul Bezdomnîi.

Intrând sub umbra teilor abia înverziți, cei doi scriitori se și repeziră spre un chioșc vopsit în culori pestrițe, purtând firma „Bere și ape minerale”.

Da, se cuvine să semnalăm prima ciudățenie a acestei seri cumplite de mai. Nu numai lângă chioșc, ci și pe toată aleea paralelă cu strada Malaia Bronnaia, nu se afla țipenie de om. La ceasul acela, când abia mai puteai răsufla de zăpușeală, când soarele, după ce potopise cu arșiță Moscova, se prăvălea învăluit într-o pâclă uscată undeva, dincolo de Sadovoe Kolțo, nimeni nu poposea sub umbra teilor, nimeni nu ședea pe vreo bancă; de la un capăt la altul aleea era pustie.

— Apă minerală, vă rog, ceru Berlioz.

— N-avem apă minerală, îi răspunse cu un aer jignit femeia din chioșc.

— Bere aveți? se interesă cu glas răgușit Bezdomnîi.

— Ne-o aduce pe seară, îl informă vânzătoarea.

— Și ce aveți? o întrebă Berlioz.

— Sirop de caise, dar cald, preciză femeia.

— Ei, dați-ne, dați-ne, vă rog!

Siropul de caise făcu multă spumă galbenă, răspândind în jur un miros de frizerie. Îndată ce goliră paharele, pe cei doi literați îi apucă sughițul. Plătiră și se așezară pe o bancă din apropiere, cu fața spre lac și cu spatele spre strada Bronnaia.

Aici se petrecu a doua ciudățenie, privindu-l numai pe Berlioz. Sughițul i se potoli pe neașteptate, inima îi zvâcni și, pentru o clipă, o simți parcă prăbușindu-se undeva în gol, apoi revenind, dar cu un ghimpe înfipt într-însa. În același timp, îl cuprinse așa, din senin, o spaimă atât de puternică, încât îi veni să fugă din preajma lacurilor mâncând pământul.

Neputând să-și dea seama ce-l speriase, privi în jur, neliniștit și trist. Palid la față, își șterse fruntea cu batista, întrebându-se: „Ce-i cu mine? Niciodată nu mi s-a mai întâmplat una ca asta. Stau prost cu inima... M-am surmenat... Ar fi, poate, timpul să dau dracului totul și s-o întind la Kislovodsk...”

Deodată, văzduhul dogoritor din fața lui se îngroșă, și din pâcla deasă se înfiripă un cetățean străveziu, cu o înfățișare nespus de ciudată. Avea capul mititel, cu șepcuță de jocheu în creștet, și purta o haină cadrilată cam scurtă, țesută și ea în văzduh... Deși înalt de un stânjen, era îngust în umeri, nemaipomenit de slab și, luați notă, avea o față batjocoritoare.

Berlioz dusese o viață care nu-l deprinsese cu fenomene nefirești, ieșite din comun. Pălind și mai mult, holbă ochii și-și zise în gând, cuprins de panică: „Nu se poate una ca asta!...”

Dar, din păcate, se putea, și cetățeanul deșirat, prin care vedeai ca prin sticlă, se legăna în fața lui, când la dreapta, când la stânga, fără să atingă pământul.

Înspăimântat la culme, Berlioz închise ochii și, când îi deschise din nou, își dădu seama că totul se sfârșise, mirajul se destrămase, cadrilatul dispăruse, și, odată cu el, și ghimpele acela chinuitor din inimă.

— Pfui, drace! exclamă redactorul-șef. Știi, Ivan, adineauri, din pricina zăpușelii, era gata-gata să fac o congestie cerebrală! Am avut chiar un fel de halucinație...

Încercă să zâmbească, dar în ochi tot îi mai juca neliniștea, iar mâinile îi tremurau. Treptat, se potoli, își făcu vânt cu batista și, spunând destul de vioi: „Ei, așadar...”, reluă firul întrerupt al discuției.

Era vorba, după cum s-a aflat mai târziu, despre Isus Cristos. Redactorul-șef îi comandase poetului pentru numărul următor al revistei un amplu poem antireligios. Ivan Nikolaevici compusese poemul într-un timp foarte scurt, dar, din păcate, redactorul nu era câtuși de puțin mulțumit de operă. Bezdomnîi zugrăvise personajul principal, adică pe Isus, în culori foarte sumbre, cu toate astea, după opinia redactorului, poemul trebuia refăcut. Și acum, Berlioz îi ținea lui Ivan un fel de prelegere despre Isus, ca să-l convingă de greșeala de fond pe care acesta o comisese.

Greu de spus cum ajunsese Ivan Nikolaevici la greșeala asta: poate din cauza forței de sugestie a talentului său, ori a necunoașterii totale a problemei? În orice caz, Isus apărea în poem viu, un Isus care a existat cu adevărat, numai, ce-i drept, plin de defecte.

Berlioz însă voia să-i demonstreze poetului că esențial nu este dacă Isus a fost bun sau rău, ci că nu a fost pur și simplu, toate istorisirile despre el fiind doar niște născociri, un mit, și nimic mai mult.

Se cuvine să arătăm că redactorul-șef era om citit, și în prelegerea sa făcea cu multă iscusință referiri la istoricii din Antichitate, la Filon din Alexandria, de pildă, sau la sclipitorul erudit Iosif Flavius, care n-au pomenit niciodată despre existența lui Isus.

Dovedind o erudiție remarcabilă, Mihail Alexandrovici îi spuse poetului, printre altele, că pasajul din Analele lui Tacit, cartea a cincisprezecea, capitolul 44, unde se vorbește despre supliciul lui Isus, nu este altceva decât un adaos fals, făcut mult mai târziu.

Poetul, pentru care tot ceea ce-i împărtășea redactorul-șef constituia ceva nou, îl asculta cu luare-aminte, fixându-l cu ochii săi verzi, plini de vioiciune, sughițând doar la răstimpuri și înjurând în surdină siropul de caise.

— În Orient nu există religie, urmă Berlioz, în care să nu se spună, de regulă, că o fecioară neprihănită l-a adus pe lume pe Dumnezeu. Creștinii, la rândul lor, fără să fi născocit ceva nou, l-au creat în același chip pe Isus al lor, care nu a existat în realitate. Ei bine, tocmai pe ideea asta trebuie să cadă accentul principal...

Vocea de tenor liric a lui Berlioz răsuna pe aleea pustie și, pe măsură ce Mihail Alexandrovici se aventura într-un labirint în care numai un om foarte cult își putea permite să se aventureze fără riscul de a-și frânge gâtul, poetul afla multe lucruri interesante și instructive despre Osiris, bunul zeu egiptean, fiu al Cerului și al Pământului, despre Famuz, zeul fenicienilor, despre Marduc, și, în sfârșit, despre mai puțin cunoscutul Huitzi-Lopochi, cumplitul zeu, cândva atât de venerat de aztecii din Mexic.

Chiar în timp ce Mihail Alexandrovici îi povestea poetului cum modelau aztecii din aluat figurina lui Huitzi-Lopochi, pe alee se ivi, în sfârșit, un om.

Ulterior, când, sincer vorbind, era prea târziu, diferite instituții l-au descris pe omul cu pricina în câte o notiță informativă, a căror confruntare nu putea să nu trezească uimirea. Astfel, în prima se spunea că era mic de stat, avea dinți de aur și șchiopăta de piciorul drept. În a doua, dimpotrivă, că era un uriaș, avea coroane de platină și șchiopăta de piciorul stâng. A treia informa laconic că nu avea semne particulare.

Suntem siliți să recunoaștem că niciuna din aceste mărturii nu e demnă de crezare.

În primul rând, individul nu șchiopăta defel, nu era nici scund și nici uriaș, ci, pur și simplu, înalt. În ce privește dinții, în partea stângă avea coroane de platină, iar în dreapta — de aur. Purta un costum scump, din stofă cenușie, și pantofi la culoare, de proveniență străină. Bereta cenușie și-o pusese falnic pe-o ureche, iar sub braț ținea un baston cu măciulie neagră, înfățișând un cap de pudel. După aparență, avea vreo patruzeci și ceva de ani. Era proaspăt bărbierit, brunet, cu gura cam strâmbă. Ochiul drept — negru, stângul — verde. Sprâncenele — negre, una mai sus decât cealaltă, într-un cuvânt, un străin, om de pe alte meleaguri.

Trecând prin dreptul băncii pe care ședeau redactorul-șef și poetul, străinul îi privi cu coada ochiului, se opri un pic, apoi se așeză pe banca vecină, la doi pași de cei doi prieteni.

„Un neamț...” își spuse Berlioz. „Englez...”, gândi Bezdomnîi. „Ia te uită! Poartă mănuși! Cum de nu moare de căldură!”

Străinul aruncă o privire peste clădirile înalte ce formau un pătrat în jurul lacului și se vedea cât de colo că se afla pentru întâia oară prin aceste locuri și că-i stârneau interesul. Ochii i se opriră la etajele de sus, unde în geamurile ferestrelor se răsfrângea sclipirea soarelui care avea să-l părăsească pentru totdeauna pe Mihail Alexandrovici; apoi, străinul își mută privirea în jos, unde geamurile începeau să capete culorile amurgului, zâmbi condescendent și ironic unui gând ascuns, făcu ochii mici, își puse mâinile pe măciulia bastonului și-și propti bărbia în ele.

— Tu, Ivan, zise Berlioz, ai zugrăvit cu ironie și foarte izbutit, de pildă, nașterea lui Isus, fiul lui Dumnezeu, dar buba e că încă înaintea lui Isus s-au născut un șir întreg de fii ai Domnului, ca, de pildă, Attis din Frigia. Mai pe scurt, niciunul din ei, de fapt, nu s-a născut cu adevărat, n-a existat, după cum n-a existat nici Isus, și se impune ca în loc să descrii nașterea lui Isus sau, să zicem, venirea magilor, să vorbești despre zvonurile stupide legate de această naștere. Altfel, din povestirea ta reiese că Isus s-a născut într-adevăr!...

Bezdomnîi încercă să-și curme sughițul care-l secătuise de puteri; își opri răsuflarea, dar asta-l făcu să sughițe mai chinuitor și mai zgomotos; în aceeași clipă Berlioz își întrerupse prelegerea, întrucât străinul se ridică deodată și veni spre cei doi scriitori, care-l priveau mirați.

— Vă rog să mă iertați, vorbi omul cu accent străin, dar fără a stâlci cuvintele, că-mi permit, deși nu ne cunoaștem, însă obiectul discuției dumneavoastră științifice este atât de interesant, încât...

Astfel vorbind, își scoase politicos bereta, și celor doi prieteni nu le mai rămase altceva de făcut decât să se ridice și să-l salute.

„Mai degrabă-i francez...” gândi Berlioz.

„O fi polonez?...” gândi Bezdomnîi.

Se cuvine să adăugăm că străinul îi făcu poetului o impresie foarte proastă de cum deschise gura; în schimb lui Berlioz îi plăcu; de fapt, nu asta este expresia potrivită, ci, cum să zic... Îi stârni curiozitatea.

— Îmi îngăduiți să mă așez lângă dumneavoastră? zise politicos străinul, și cei doi, fără voie, îi făcură loc între ei, iar omul se instală sprinten la mijloc, intrând direct în discuție.

— Dacă am auzit bine, ați binevoit să afirmați că Isus nu a existat? întrebă el, fixându-l pe Berlioz cu ochiul stâng — cel verde.

— Da, ați auzit bine, confirmă reverențios Berlioz, tocmai asta spuneam.

— Ah, ce interesant! exclamă străinul.

„Ce dracu o fi vrând și ăsta?” se întrebă Bezdomnîi, încruntându-se.

— Și dumneavoastră erați de acord? se informă necunoscutul, întorcându-se spre Bezdomnîi.

— Sută-n sută! confirmă poetul, căruia îi plăcea să se exprime colorat și în metafore.

— Uimitor! exclamă interlocutorul nepoftit și, privind cu precauție în jur și coborându-și vocea gravă, urmă: Iertați-mă că vă plictisesc atâta, dar, după cum am înțeles, dumneavoastră, pe deasupra, nu credeți nici în Dumnezeu?

Spunând aceasta, făcu niște ochi speriați și adăugă:

— Vă jur că n-am să suflu o vorbă nimănui!

— Da, nu credem în Dumnezeu, confirmă Berlioz cu o umbră de zâmbet pe buze, amuzat de spaima turistului străin, dar despre asta se poate vorbi liber, cu voce tare.

Străinul se lăsă pe speteaza băncii și întrebă cu glas pițigăiat, de curios ce era:

— Sunteți atei?!

— Da, suntem atei, răspunse zâmbind Berlioz, iar Bezdomnîi gândi, înfuriindu-se: „Ian te uită cum se ține scai de noi șmecherul ăsta din străinătățuri!”

— O, e încântător! strigă uimitorul personaj, răsucindu-și capul când la dreapta, când la stânga și măsurându-i cu privirea pe cei doi literați.

— În țara noastră, ateismul nu mai miră pe nimeni, remarcă Berlioz cu politețe diplomatică. Marea majoritate a populației noastre, devenind conștientă, de mult nu mai crede în poveștile cu Dumnezeu.

Aici, străinul făcu următoarea figură: se ridică în picioare și îi strânse mâna redactorului-șef, uluit, însoțindu-și gestul cu cuvintele:

— Dați-mi voie să vă mulțumesc din tot sufletul!

— Pentru ce, mă rog, îi mulțumiți? se interesă Bezdomnîi, clipind des din ochi.

— Pentru informația extrem de valoroasă și deosebit de interesantă pentru mine, care călătoresc, îl lămuri ciudatul străin ridicând semnificativ degetul arătător.

Informația importantă făcuse, după cât se vedea, într-adevăr, o impresie puternică asupra turistului, deoarece-și roti ochii speriați peste case, de teamă parcă să nu apară cumva la fiecare fereastră câte un ateu.

„Nu, nu-i englez”, hotărî Berlioz, iar Bezdomnîi se întrebă: „Interesant, unde-o fi învățat să turuie așa rusește?” și se încruntă din nou.

— Dar permiteți-mi să vă pun o întrebare, urmă noul sosit, după câteva clipe de neliniștită cugetare, cum rămâne cu demonstrarea existenței lui Dumnezeu, cu argumentele, care, după cum se știe, sunt exact cinci la număr?

— Din păcate, răspunse compătimitor Berlioz, niciunul din aceste argumente nu face doi bani, și omenirea le-a trecut de mult la arhivă. Sunteți, cred, de acord că, rațional, nu poate fi vorba de nicio demonstrare a existenței lui Dumnezeu.

— Bravo! strigă străinul. Bravo! Ați reprodus întocmai ideea bătrânului și neobositului Immanuel, cu privire la această temă. Dar iată nostimada: el a dărâmat cu desăvârșire toate cele cinci argumente, ca apoi, râzând parcă de sine însuși, să emită un al șaselea, al său personal.

— Nici argumentul lui Kant, obiectă cu un zâmbet subtil eruditul redactor-șef, nu este convingător. Nu degeaba spune Schiller că raționamentul lui Kant în această problemă îi poate satisface numai pe sclavi, iar Strauss râdea pur și simplu de acest argument.

În timp ce vorbea, Berlioz se întreba în sine: „Cine-o fi totuși tipul ăsta? Și cum de vorbește atât de bine rusește?”

— Pentru argumentele lui, Kant ăsta ar merita băgat pe vreo trei ani la răcoare, la Solovki! trânti, din senin, Ivan Nikolaevici.

— Ivan! șopti stânjenit Berlioz.

Dar propunerea de a-l expedia pe Kant la Solovki nu avu darul să-l uimească pe necunoscut, ci, dimpotrivă, îl făcu să se extazieze.

— Exact, exact! vociferă el, și ochiul stâng, cel verde, cu care îl fixa pe Berlioz, scăpără.

— Acolo îi e locul! Că doar i-am zis eu atunci, la dejun: „Orice ați spune, domnule profesor, ați născocit ceva ce nu stă în picioare. O fi, poate, inteligent, însă prea-i de neînțeles. Lumea o să facă haz pe seama dumneavoastră.”

Berlioz holbă ochii de uimire. „La dejun?... I-a zis lui Kant?!... Ce tot îndrugă ăsta?” se întrebă el.

— Numai că, urmă străinul, adresându-se poetului, fără să se simtă jenat de mirarea lui Berlioz, nu-i cu putință să fie trimis la Solovki, dat fiind că de o sută de ani și mai bine bătrânul sălășluiește pe meleaguri mult mai îndepărtate decât Solovki și nu poate fi scos de acolo cu niciun chip — vă asigur.

— Păcat! replică arțăgos poetul.

— Și mie îmi pare rău, se declară de acord necunoscutul, și ochiul îi scăpără. Mă neliniștește însă un lucru: dacă Dumnezeu nu există, atunci se pune întrebarea: cine îndrumă viața omului și, în general, toată rânduiala de pe pământ?

— Omul le îndrumă pe toate, se grăbi Bezdomnîi să dea un răspuns răspicat la această chestiune, ce-i drept, nu prea clară.

— Să-mi fie cu iertare, obiectă blând necunoscutul, ca să îndrumi, trebuie să ai un plan cât de cât exact pentru o perioadă mai lungă de timp. Or, dați-mi voie să vă întreb, cum poate îndruma omul lucrurile, când el nu numai că nu-i în stare să întocmească un asemenea plan, chiar și pentru un timp derizoriu de scurt, să zicem, de o mie de ani, dar nici măcar să garanteze pentru ziua de mâine a propriei lui persoane? Într-adevăr — aici necunoscutul se întoarse spre Berlioz — închipuiți-vă că dumneavoastră, de pildă, o să-ncepeți să îndrumați, să dispuneți de dumneavoastră și de alții, într-un cuvânt, ca să zic așa, să prindeți gust, și deodată... faceți... he... he... un sarcom la plămâni...

Spunând aceasta, străinul zâmbi dulce, ca și cum gândul la sarcomul pulmonar îi făcea plăcere...

— Da, un sarcom... repetă el cuvântul răsunător, îngustându-și ochii ca un motan, și iată că s-a isprăvit cu îndrumarea dumneavoastră!... Nu vă mai interesează nimic altceva decât propria dumneavoastră soartă. Rudele încep să vă mintă în față. Simțind că nu-i a bine, consultați urgent medicii, apoi apelați la șarlatani și uneori, chiar și la ghicitoare. Toate acestea sunt lipsite de sens, o știți și dumneavoastră foarte bine. Deznodământul este tragic: cel care, mai ieri, socotea că îndrumă, conduce — se pomenește dintr-o dată întins țeapăn într-o cutie de lemn, iar cei din jur, dându-și seama că nu mai e bun de nimic, îl ard într-un cuptor. Dar se poate întâmpla și mai rău: își pune omul în gând să plece la Kislovodsk — străinul îl ațintește printre gene pe Berlioz — un lucru dintre cele mai banale, s-ar părea, ușor de realizat, dar nici asta nu izbutește să facă, pentru că, așa, din pricini neștiute, alunecă pe neașteptate și nimerește sub roțile unui tramvai! Puteți susține că a îndrumat chiar el lucrurile în felul ăsta? Nu ar fi mai corect să credem că altcineva a decis în privința lui?

La aceste cuvinte, necunoscutul chicoti din cale-afară de ciudat.

Berlioz ascultase cum nu se poate mai atent povestea neplăcută despre sarcom și tramvai și începură să-l chinuiască niște gânduri confuze, alarmante. „Ăsta nu-i străin... Nu-i venit de peste hotare...”, își spunea el. „E un individ cum nu se poate mai bizar... Dar mă întreb, totuși, cine e?...”

— Doriți o țigară, nu-i așa? îl întrebă deodată necunoscutul pe Bezdomnîi. Ce marcă preferați?

— Aveți la alegere? îl întrebă posomorit poetul, care-și terminase țigările.

— Din care preferați? repetă necunoscutul.

— Ei bine, „Marca noastră”, îl informă, furios, Bezdomnîi.

Necunoscutul scoase numaidecât din buzunar portțigaretul și-l oferi lui Bezdomnîi.

— Poftim, serviți „Marca noastră”...

Pe cei doi literați îi ului nu atât faptul că în portțigaret se găseau tocmai țigările „Marca noastră”, cât portțigaretul în sine. Era uriaș, din aur fin, și pe capacul lui, când îl deschise, sclipi, cu reflexe albastre și albe, un triunghi din briliante.

Aici, literații cugetară, fiecare în felul său. Berlioz: „Da, e un străin”, iar Bezdomnîi: „Ian te uită, al naibii!”

Poetul și cu posesorul portțigaretului își aprinseră câte o țigară, iar Berlioz, nefiind fumător, refuză. „Va trebui să-i ripostez cam așa”, hotărî Berlioz: „Da, omul este muritor, nimeni nu neagă acest lucru. Dar adevărul e că...”

Nu apucă să rostească aceste cuvinte, că vorbi străinul:

— Da, omul este muritor, dar asta n-ar fi încă nimic. Rău e că lucrurile se petrec uneori subit — aici e clenciul! Și că, în general, el nu-i în stare să spună nici măcar ce va face astă-seară!

„Ce mod absurd de a aborda chestiunea...” gândi Berlioz și ripostă:

— Ei, asta-i cam exagerat. Cât privește seara de astăzi, știu mai mult sau mai puțin exact cum va decurge. Se înțelege de la sine că, dacă o iau pe strada Bronnaia, și acolo o să-mi cadă o cărămidă în cap...

— Așa, din senin, cărămida nu cade în cap nimănui niciodată, îl întrerupse pe un ton categoric necunoscutul. În ce vă privește, vă asigur că ea nu vă amenință în niciun caz. Dumneavoastră o să muriți de altă moarte.

— Știți, poate, de ce moarte anume? se interesă Berlioz cu o ironie cum nu se poate mai firească, antrenându-se într-o discuție într-adevăr stupidă. N-ați vrea să-mi spuneți și mie?

— Cu plăcere, se grăbi să încuviințeze străinul. Îl măsură pe Berlioz cu privirea, ca și când s-ar fi pregătit să-i coasă un costum de haine, mormăi printre dinți: „Unu, doi... Mercur se află în a doua casă... luna s-a dus... șase — nenorocire... seara — șapte...” — după care declară cu glas tare, plin de voioșie: O să vi se taie capul!

Bezdomnîi, turbat de furie, se holbă la obraznicul necunoscut, iar Berlioz îl întrebă, zâmbind strâmb:

— Și cine anume o va face? Dușmanii? Intervenționiștii?

— Nu, urmă răspunsul, o rusoaică, o comsomolistă.

— Hm... mârâi Berlioz, enervat de gluma necunoscutului; asta, vă rog să mă scuzați, e puțin probabil.

— Și pe mine vă rog să mă scuzați, sări străinul, însă așa stau lucrurile. Dați-mi voie să vă întreb ce faceți în seara asta, dacă nu e un secret?

— Nu-i niciun secret. De aici mă duc pe acasă, în strada Sadovaia, apoi voi prezida o ședință la zece seara, la Massolit.

— Nu, asta n-o să se întâmple în niciun caz! rosti străinul cu o neclintită convingere.

— De ce, mă rog?

— Pentru că, urmă el, ațintindu-și ochii îngustați spre cer, unde, presimțind răcoarea serii, păsări întunecate însăilau neauzit bolta, pentru că Annușka a și cumpărat uleiul de floarea-soarelui, și nu numai că l-a cumpărat, dar l-a și vărsat. Așa că ședința nu va mai avea loc.

După aceste cuvinte, e de la sine înțeles că în umbra teilor se lăsă tăcerea.

— Iertați-mă, se interesă după o scurtă pauză Berlioz, uitându-se uluit la străinul care îndrugase verzi și uscate, ce amestec au în treaba asta uleiul de floarea-soarelui... și numita Annușka?

— Îți spun eu ce amestec au, sări deodată Bezdomnîi, hotărât, se vede, să declare război interlocutorului nepoftit. Ați avut vreodată prilejul, cetățene, să vă aflați într-un spital de alienați?

— Ivan!... exclamă încet Mihail Alexandrovici.

Străinul însă nu se simți ofensat câtuși de puțin, ci râse cu poftă.

— Am fost, am fost, și nu o dată! strigă el, tot râzând, dar fără să-și ia privirea gravă de la poet. Unde n-am fost eu! Păcat numai că nu m-am învrednicit să mă documentez la profesorul psihiatru despre schizofrenie. Așa că, vedeți, Ivan Nikolaevici, interesați-vă personal la dânsul ce înseamnă asta!

— De unde-mi știți numele?

— Vai de mine, Ivan Nikolaevici, dar cine nu vă cunoaște?

Spunând aceasta, străinul scoase din buzunar numărul din Literaturnaia Gazeta apărut în ajun, și Ivan Nikolaevici își văzu pe prima pagină portretul, iar dedesubt — versurile. Dar această mărturie a gloriei și popularității ce-l bucurase încă mai ieri de astă dată nu-l încânta deloc.

— Scuzați, vă rog, zise el, întunecându-se la față. Puteți să ne așteptați o clipă? Trebuie să-i spun o vorbă tovarășului meu.

— Cu plăcere! E atât de bine aici, sub tei, exclamă necunoscutul. Și, fiindcă veni vorba, nu mă grăbesc defel.

— Iată ce-i, Mișa, șopti poetul, trăgându-l pe Berlioz deoparte, ăsta nu-i turist străin, ci spion. E emigrant rus, care s-a strecurat în țară. Ia cere-i actele, altfel ne scapă...

— Crezi? rosti în șoaptă, alarmat, redactorul-șef, și în sinea lui: „Să știi că are dreptate...”

— Poți să mă crezi, îi hârâi în ureche poetul; face pe prostul ca să ne tragă de limbă. Ai auzit doar cum vorbește rusește.

Poetul îi tot dădea înainte, urmărindu-l cu coada ochiului pe necunoscut, ca nu cumva acesta să dispară.

— Hai să punem mâna pe el, că de nu, o șterge...

Și-l trase pe Berlioz spre banca unde-l lăsaseră pe străin.

Acesta nu mai ședea. Se ridicase în picioare și-i aștepta ținând în mână un carnețel cu scoarțe cenușii, un plic elegant și o carte de vizită.

— Iertați-mă, vă rog, în focul discuției noastre am uitat să mă prezint. Poftiți cartea mea de vizită, pașaportul și invitația de a veni la Moscova pentru o consultație, rosti necunoscutul, convingător, aruncând o privire sfredelitoare celor doi literați.

Aceștia se simțiră jenați. „Drace, a auzit tot...”, gândi Berlioz și, printr-un gest plin de politețe, îi dădu să înțeleagă că nu este necesar să-și prezinte actele; în timp ce străinul i le vâra sub nas redactorului-șef, poetul apucă să citească pe cartea de vizită, scris cu litere latine, cuvântul „profesor” și litera majusculă cu care începea numele — un „W”.

— Îmi face plăcere să vă cunosc, mormăi între timp redactorul-șef, fâstâcit, și necunoscutul băgă actele din nou în buzunar.

Relațiile fiind astfel restabilite, toți trei se instalară din nou pe bancă.

— Ați fost invitat la noi în calitate de consultant, profesore? îl întrebă Berlioz.

— Da, în calitate de consultant.

— Sunteți german? se informă Bezdomnîi.

— E-e-u?... făcu profesorul, căzând deodată pe gânduri. Da, aș putea zice că sunt german, confirmă el în cele din urmă.

— Vorbiți strașnic rusește, remarcă Bezdomnîi.

— O, sunt poliglot, cunosc foarte multe limbi, preciză profesorul.

— Și ce specialitate aveți? întrebă, curios, Berlioz.

— M-am specializat în magia neagră.

„Asta-i bună!...” simți ca un sfredel în creier Mihail Alexandrovici.

— Și... ați fost invitat, aici, la noi, în specialitatea asta? întrebă el, bâlbâindu-se.

— Da, în această specialitate, confirmă profesorul și-l lămuri: Aici, la biblioteca de stat, au fost găsite manuscrise autentice datând din secolul al zecelea, aparținând necromantului Gerbert de Aurillac. Mi se cere să le descifrez. Sunt unicul specialist din lume.

— A-a! Sunteți istoric? întrebă Berlioz cu ușurare și profund respect.

— Da, sunt istoric, confirmă învățatul și adăugă tam-nesam: Astă-seară, la Patriarșie prudî, va avea loc o istorie interesantă!

Spusele lui îi uimiră din nou la culme pe poet și pe redactorul-șef: profesorul le făcu semn să vină mai aproape și, când se aplecară spre el, șopti:

— Să știți că Isus a existat.

— Uitați-vă, domnule profesor, replică Berlioz cu un zâmbet silit, avem toată stima pentru vastele dumneavoastră cunoștințe, dar, în ce ne privește, ne menținem punctul nostru de vedere în această problemă.

— Dar nu-i nevoie de niciun punct de vedere, declară ciudatul profesor, pur și simplu a existat, și atâta tot.

— Bine, dar se impun totuși niște argumente, începu Berlioz.

— Nu-i nevoie de niciun fel de argumente, ripostă profesorul și urmă, cu glas scăzut, pierzându-și, nu se știe de ce, accentul străin: Totul este cât se poate de simplu: în mantie albă...