Ultimele aventuri ale lui Koroviev și Behemoth
Desigur, nu se poate spune cu certitudine dacă aceste siluete au existat cu adevărat sau li s-au năzărit numai locatarilor zguduiți de groază, din imobilul cu ghinion de pe Sadovaia. Iar în cazul în care au existat totuși, nimeni nu știe încotro au pornit-o. Nu putem spune clar nici unde s-au despărțit, știm numai că aproximativ la un sfert de oră după incendiul de pe Sadovaia, lângă ușile cu oglinzi ale magazinului Torgsin din piața Smolenski apăru un cetățean lung cât o prăjină, îmbrăcat în haine cadrilate, însoțit de un motan mare, negru.
Șerpuind cu îndemânare printre trecători, cetățeanul deschise ușa de afară a magazinului. Dar aici un portar scund, scofâlcit și dușmănos din cale-afară, îi bară drumul și-i zise iritat:
— Cu motani nu e voie.
— Pardon — zdrăngăni lunganul și-și propti mâna noduroasă de ureche, ca și când ar fi fost surd — cu motani, ați spus? Și unde vedeți dumneavoastră vreun motan?
Portarul holbă ochii, și avea de ce: la picioarele cetățeanului nu mai era niciun motan, iar în loc de motan, de după umărul cadrilatului se ițea și încerca să se strecoare în magazin un grăsan cu o șapcă ruptă pe cap, care într-adevăr semăna la mutră cu un motan. Grăsanul avea în mâini un primus.
Perechea asta de vizitatori nu-i plăcu deloc, nu se știe de ce, portarului-mizantrop.
— La noi totul e numai pe valută, hârâi el, privind enervat de sub sprâncenele sure, flocoase, mâncate parcă de molii.
— Dragul meu — zdrăngăni lunganul, în timp ce ochiul îi scânteia din pince-nez-ul spart — dar de unde știi dumneata că eu n-o am? Judeci după costum? Să n-o faci asta niciodată, scumpe păzitor! Te poți înșela, și destul de serios. Mai recitește o dată măcar istoria celebrului calif Harun-Al-Rașid. Dar în cazul de față, dând temporar la o parte această istorie, vreau să-ți spun că am să mă plâng contra dumitale administratorului și am să-i povestesc despre dumneata niște chestii, de nu știu dacă nu vei fi nevoit să părăsești postul dumitale dintre ușile acestea sclipitoare cu oglinzi.
— S-ar putea să am primusul plin de valută, intră arțăgos în discuție grăsanul motanoform, care se tot băga să intre în magazin.
Din spate presa și se enerva publicul. Privind cu ură și îndoială perechea stranie, portarul se dădu la o parte, și cunoștințele noastre, Koroviev și Behemoth, se pomeniră în magazin.
Aici, cei doi se uitară mai întâi jur împrejur, și apoi, cu glas răsunător, care s-a făcut auzit absolut în toate colțurile, Koroviev decretă:
— Excelent magazin! Un magazin foarte, foarte bun!
Publicul se întoarse de la tejghele și, nu se știe de ce, privi cu uimire pe cel care vorbea, deși omul avea toate motivele să laude magazinul.
Sute de vălătuci de stambă de toate culorile se vedeau în rafturi. În spatele lor se ridicau altele de sifon, ațică și postav pentru frac. Mai departe se înălțau stive de cutii cu încălțăminte și câteva cetățene ședeau pe niște scăunele joase, având piciorul drept încălțat cu un pantof vechi, ponosit, iar cel stâng cu un escarpen nou, strălucitor, cu care tropoteau îngrijorat pe covoraș. Undeva, în adâncul magazinului, după colț, cântau niște patefoane.
Dar, trecând pe lângă toate aceste minunății, Koroviev și Behemoth se îndreptară direct spre punctul de joncțiune dintre secțiile de gastronomie și cofetărie. Aici era spațiu suficient, cetățenele cu berete și băsmăluțe pe cap nu luau cu asalt tejghelele, ca în secția de stămburi.
Un om scund, total pătrat, cu fața aproape albastră de bine ras ce era, cu ochelari în ramă de baga pe nas, cu pălărie nou-nouță pe cap, călcată și cu panglica strălucitor de curată, îmbrăcat cu palton liliachiu și mănuși roșcate din piele de căprioară, stătea în fața tejghelei și mârâia ceva pe un ton poruncitor. Vânzătorul cu halat alb, curat și cu o tichiuță albastră îl servea pe clientul liliachiu. Cu un cuțit foarte bine ascuțit, aidoma cuțitului furat de Levi Matei, el scotea de pe somonul roz, gras și-nlăcrimat, pielea cu ape argintii, care semăna cu pielea de șarpe.
— Și secția asta este splendidă — recunoscu solemn Koroviev — și cetățeanul străin este simpatic.
Arătă el binevoitor cu degetul spinarea liliachie.
— Nu, Fagot, nu — îi răspunse îngândurat Behemoth — tu te înșeli, amicul meu drag. După mine, figurii gentlemanului liliachiu îi lipsește ceva.
Spatele liliachiu tresări, dar probabil întâmplător, că doar nu putea să înțeleagă un străin ceea ce vorbeau rusește Koroviev cu însoțitorul său.
— Bun este? — întrebă cumpărătorul liliachiu pe vânzător.
— E grozav, îi răspunse vânzătorul, scormonind cochet sub pielea peștelui cu tăișul cuțitului.
— Bun place, prost nu place, vorbea sever străinul.
— Fără îndoială! — îi răspunse în extaz vânzătorul.
Atunci cunoștințele noastre se depărtară de străin și de somonul lui, oprindu-se la tejgheaua secției de cofetărie.
— Tare cald e astăzi, se adresă Koroviev vânzătoarei — tinerică și cu obrajii ca doi bujori — dar nu primi niciun răspuns.
— Cu cât vindeți mandarinele? — se informă atunci Koroviev.
— Treizeci de kopeici kilogramul, îi răspunse vânzătoarea.
— Totul e piperat — observă oftând Koroviev — eh, eh...
Apoi se mai gândi nițel și-l invită pe însoțitorul său:
— Mănâncă, Behemoth.
Grăsanul își băgă primusul subțioară, își însuși mandarina de deasupra piramidei și, halind-o pe loc cu coajă cu tot, se apucă de a doua.
Pe vânzătoare o apucă o groază mortală.
— Ați înnebunit! — strigă ea, pierzându-și culorile din obraji. — Prezentați cecul! Cecul!
Și scăpă din mână cleștele pentru bomboane.
— Suflețelule, drăguță, frumoaso — șuieră Koroviev prăvălindu-se peste tejghea și făcând cu ochiul vânzătoarei — astăzi nu avem valută... dar nu mai târziu de luni vă restituim totul — bani peșin. Stăm aproape de aici, pe Sadovaia, unde e incendiul.
Behemoth înghiți a treia mandarină, băgă laba în construcția meșteșugită din batoane de ciocolată, scoase unul de dedesubt, din care cauză, bineînțeles, construcția se prăbuși, iar motanul înghiți ciocolata cu ambalajul ei cu tot.
Vânzătorii de la secția de pescărie parcă încremeniseră cu cuțitele lor în mâini, străinul liliachiu se întoarse cu fața spre jefuitori și în clipa aceea se constată că Behemoth nu avusese dreptate: figurii liliachiului nu că-i lipsea ceva, dimpotrivă, mai degrabă avea ceva mai mult decât trebuie; obrajii proeminenți, lăsați în jos, și niște ochi care fugeau încoace și încolo.
Îngălbenind ca lămâia, vânzătoarea strigă pe un ton amărât, de răsuna tot magazinul:
— Palosici, Palosici!
Auzind aceste strigăte, publicul din secția de stămburi se năpusti în secția de cofetărie, iar Behemoth se reîntoarse din calea ispitelor de cofetărie și-și băgă laba în butoiul cu inscripția „Scrumbie de Kerci, calitatea întâi”, scoase o pereche de pești și-i înghiți, scuipând cozile.
— Palosici! — se repetă strigătul disperat din cofetărie, iar la secția de pescărie răcni un vânzător cu cioc:
— Ce faci, spurcăciune?!
Pavel Iosifovici se și grăbea spre locul acțiunii. Era un bărbat prezentabil, cu halat alb, curat, ca un chirurg, și cu un creion ițindu-i-se din buzunar. Se vedea că Pavel Iosifovici este un om cu experiență. Observând în gura lui Behemoth coada de la a treia scrumbie, a apreciat cât ai clipi situația, a înțeles absolut totul și, fără să înceapă niciun fel de altercații cu cei doi obraznici, făcu semn cu mâna în depărtare, dând comanda:
— Fluieră!
Ieșind val-vârtej dintre ușile cu oglinzi, portarul ajunse cât ai clipi la colțul bulevardului Smolenski și prinse a slobozi un fluierat sinistru. Publicul începu să-i înconjoare pe ticăloși și atunci Koroviev luă lucrurile în mână.
— Cetățeni! — strigă el cu o voce stridentă, subțire. — Ce se petrece? Aud? Permiteți-mi să vă întreb! Un om sărac...
Koroviev strecură un tremur în glasul său și-l arătă pe Behemoth, care pe loc croi o mutră plângăreață.
— Un om sărac repară toată ziua primusuri; lui i s-a făcut foame... și de unde să ia valută?
Pavel Iosifovici, de obicei reținut și calm, auzind aceste vorbe, strigă aspru:
— Tu să lași asta!
Și făcu iar semn cu mâna în depărtare, de data asta pierzându-și răbdarea. Atunci trilurile de la ușă răsunară mai vesel.
Dar Koroviev, fără să se tulbure defel de atitudinea lui Pavel Iosifovici, urmă:
— De unde? Pun tuturor întrebarea! El este sfârșit de foame și sete! Îi este foarte cald. Ei, și a luat de probă, nenorocitul, o mandarină. Și, de fapt, mandarina asta costă trei kopeici. Și uite că dânșii fluieră deja, ca privighetorile, primăvara, în pădure, deranjează miliția, o întrerup de la lucru. Dar dumnealui are voie? Ce ziceți?
Și aici Koroviev îl arătă pe grăsanul liliachiu, ceea ce făcu deodată ca fața acestuia să exprime o neliniște teribilă.
— Cine este dumnealui? Vă întreb! De unde a sosit? Pentru ce? Ne-a fost dor poate de el? L-am invitat noi să vină? Păi sigur — urla cât îl țineau bojocii, strâmbându-și gura sarcastic, fostul dirijor de cor — dumnealui e, vezi doamne, îmbrăcat în costum de gală liliachiu, s-a umflat tot de cât somon mănâncă, e umflat tot și de valută, pe când al nostru, al nostru! Mi-e amar! Da, amar! Amar! — urlă Koroviev, ca un cavaler de onoare la o nuntă de pe vremuri.
Tot acest discurs stupid, lipsit de tact la culme și probabil dăunător din punct de vedere politic, l-a făcut pe Pavel Iosifovici să se cutremure de mânie, dar, oricât de ciudat ar părea, după ochii publicului adunat se vedea că la foarte mulți oameni el a provocat compasiune și înțelegere. Iar în clipa în care Behemoth, punându-și la ochi mâneca murdară și ruptă, strigă tragic:
— Îți mulțumesc, prietene credincios, ai luat apărarea celui care a suferit!
În clipa aceea se produse o minune.
Un bătrânel foarte la locul lui, îmbrăcat sărăcăcios, dar curățel, bătrânelul care cumpărase trei prăjituri cu migdale la secția de cofetărie, se schimbă deodată la față. Ochii îi scânteiară, scoțând foc de luptă, el se făcu stacojiu, aruncă pachețelul cu prăjituri pe jos și strigă:
— E adevărat! — cu o voce subțire, de copil.
Apoi trase de o tavă, aruncă din ea resturile din Turnul Eiffel de ciocolată dărâmat de Behemoth, o avântă în sus, smulse cu mâna stângă pălăria de pe capul străinului liliachiu, iar cu cea dreaptă îl lovi cu tava peste capul pleșuv. Se rostogoli un sunet, cum se întâmplă când dintr-un camion se descarcă foi de tablă. Făcându-se alb la față, grăsanul căzu pe spate și nimeri în butoiul cu scrumbia de Kerci, făcând să țâșnească din el o fântână arteziană de rasol de scrumbie. Apoi s-a petrecut o a doua minune: cel liliachiu, prăbușindu-se în butoi, strigă într-o limbă rusă curată, fără pic de accent:
— Mă omoară! Să vină miliția! Mă omoară bandiții!
Pesemne, datorită șocului suferit, omul căpătase dintr-o dată cunoștințe vaste de limbă rusă, pe care n-o știuse până atunci.
În clipa aceea se întrerupse fluieratul portarului, și în mulțimile de cumpărători emoționați se văzură apropiindu-se două coifuri de milițieni. Dar vicleanul de Behemoth, așa cum la baia de aburi se toarnă peste cărămizi apă dintr-un ciubăr, turnă benzină din primus peste tejgheaua cofetăriei, care se învâlvoră de la sine. Flacăra izbucni în sus și alergă de-a lungul tejghelei, înghițind panglicile frumoase din hârtie de pe coșurile cu fructe. Cu țipete stridente, ascuțite, vânzătoarele o tuliră la fugă de după tejghea și, îndată ce părăsiră locul, se aprinseră storurile de pânză de la ferestre, iar pe podea luă foc benzina. Cu țipete disperate, publicul se retrase în panică din secția de cofetărie, mototolindu-l, zdrobindu-l pe Pavel Iosifovici, de care nu mai era nevoie, iar din secția de pescărie, în flanc câte unul, cu cuțitele lor ascuțite, fugiră la trap vânzătorii spre ușa din dos. Smulgându-se din butoi, cetățeanul liliachiu, tot numai lichid cleios și dens de la scrumbii, se rostogoli peste somonul de pe tejghea și o luă în urma vânzătorilor. Zăngăniră risipindu-se pe jos cioburile din ușile cu oglinzi de la intrare, forțate și sparte de oamenii care se salvau, iar amândoi nemernicii — și Koroviev, și mâncăul Behemoth — dispărură, unde — nu se știa și nu se putea înțelege. După aceea, niște martori oculari, care au fost prezenți de la începutul incendiului din Torgsin, de pe bulevardul Smolenski, povesteau cum că ambii huligani zburară în sus spre tavan și că acolo cică s-au spart, asemenea unor baloane cu care se joacă copiii.
Desigur, este îndoielnic să se fi petrecut lucrurile chiar așa, dar ceea ce nu știm, nu știm.
Dar știm că fix peste un minut după întâmplarea de pe Smolenski și Behemoth, și Koroviev se aflau pe trotuarul unui bulevard, tocmai în fața casei mătușii lui Griboedov. Koroviev se opri lângă grilaj și vorbi:
— Ia te uită! Păi asta-i Casa Scriitorilor! Știi, Behemoth, am auzit multe lucruri frumoase despre casa asta. Îți atrag atenția, dragul meu, asupra ei. E o plăcere să te gândești că sub acest acoperiș se adăpostesc și se coc o groază de talente!
— Precum ananașii în seră, zise Behemoth și, ca să admire mai lesne casa vopsită în crem, cu coloane, se cațără pe postamentul de beton al grilajului de fontă.
— Ai perfectă dreptate — se declară Koroviev de acord cu nedespărțitul său amic — și un dulce fior de teamă ți se strecoară în inimă, când te gândești că în casa asta, chiar acum, se coace viitorul autor al lui «Don Quijote» sau «Faust» sau, dracu știe, poate chiar acela al «Sufletelor moarte». Ce zici?
— Ți-e și groază să te gândești, încuviință Behemoth.
— Da — urmă Koroviev — te poți aștepta la lucruri uluitoare de la pepiniera aceasta care întrunește sub acoperișul ei câteva mii de martiri, hotărâți să-și încheie viața slujind Melpomenei, Polimniei și Thaliei. Îți închipui ce zarvă se va stârni atunci când cineva din ei va oferi publicului cititor, pentru început, un «Revizorul» sau, în cel mai rău caz, un «Evgheni Oneghin»!
— Și foarte simplu! — confirmă din nou Behemoth.
— Da — urmă Koroviev și-și ridică degetul, îngrijorat — dar!... Dar, zic eu și repet acest «dar»!... Numai dacă asupra acestor gingașe plante de seră nu va năvăli vreun microorganism, dacă nu le va surpa la rădăcină, dacă ele nu vor putrezi! Și asta se întâmplă cu ananașii! Vai-vai-vai, cât de des se întâmplă!
— Apropo — se interesă Behemoth, strecurându-și capul rotund ca o bilă printre gratii — oare ce fac ăia pe verandă?
— Iau masa — îl lămuri Koroviev — și trebuie să-ți mai spun, dragul meu, că restaurantul de aici e bun și destul de ieftin. Unde mai pui că eu, ca orice turist gata să pornească mai departe într-o călătorie lungă, simt nevoia să iau o gustărică și să beau o halbă de bere rece.
— Dorințele noastre coincid, sări Behemoth.
Și cei doi netrebnici porniră pe cărarea asfaltată, umbrită de tei, drept spre veranda restaurantului, unde oamenii habar n-aveau ce nenorocire-i paște.
O cetățeană palidă și plictisită, cu basc alb pe cap și șosete tot albe în picioare, ședea pe un scaun vienez lângă intrarea din colț a verandei ce se pierdea în frunzișul verde. În fața ei, pe o masă simplă de bucătărie, se afla un registru mare de birou, în care femeia, nu se știe pentru ce, îi trecea pe toți cei care intrau în restaurant. Când Koroviev cu însoțitorul său își făcură apariția, cetățeana cu registrul îi opri.
— Legitimațiile dumneavoastră, ceru ea, uitându-se mirată la pince-nez-ul lui Koroviev, la primusul pe care-l ducea în brațe Behemoth, precum și la mâneca ruptă în cot a acestuia.
— Mii de scuze, ce fel de legitimații? — se miră Koroviev.
— Sunteți scriitori? — întrebă la rândul ei cetățeana.
— Indiscutabil, îi răspunse demn Koroviev.
— Legitimațiile dumneavoastră? — repetă femeia.
— Comoara mea... — începu duios Koroviev.
— Nu sunt comoară, îl puse la punct cetățeana.
— O, ce păcat! — făcu deziluzionat Koroviev și urmă:
— Ei, dacă nu vrei să fii o comoară, ceea ce ar fi fost foarte plăcut, n-ai decât să nu fii! Uite ce vreau să-ți spun: ca să te convingi că Dostoievski este scriitor, trebuie neapărat să-i ceri legitimația? Păi, ia dumneata la întâmplare cinci pagini din orice roman al lui și te vei convinge, fără nicio legitimație, că ai de-a face cu un scriitor! Și-apoi, cred că nici nu avea legitimație! Ce părere ai? — se întoarse el spre Behemoth.
— Fac prinsoare că nu avea, spuse acesta, punând primusul pe masă, lângă registru și ștergându-și sudoarea de pe frunte cu laba plină de funingine.
— Dumneavoastră nu sunteți Dostoievski, zise cetățeana pe care Koroviev căuta s-o zăpăcească.
— Cine știe, cine știe, obiectă pezevenghiul.
— Dostoievski a murit, zise femeia, dar nu prea convinsă.
— Protestez! — exclamă cu înflăcărare Behemoth. — Dostoievski e nemuritor!
— Prezentați legitimațiile, cetățeni! — mai ceru o dată femeia.
— Iartă-mă, te rog, dar, la urma urmei, e caraghios! — nu se lăsă Koroviev. — Pe un scriitor nu-l apreciezi după legitimație, ci după scrierile lui! Ce știi dumneata despre planurile care roiesc în capul meu? Sau în acest cap? — arătă el spre capul lui Behemoth, care își scoase imediat șapca, vrând parcă să-i dea posibilitatea femeii să-i examineze mai bine căpățâna.
— Faceți loc, cetățeni, zise femeia, enervându-se.
Koroviev și Behemoth se traseră la o parte, făcând loc unui scriitor în haine cenușii, cu o cămașă albă de vară, fără cravată, cu guler răsfrânt și cu un ziar sub braț. Acesta o salută prietenos din cap pe cetățeană, puse din mers, în chip de iscălitură, un fel de cârlig în registrul ce i se întinse și-și urmă drumul pe verandă.
— Of, din păcate, nu noi — vorbi trist Koroviev — nu noi, ci el va avea parte de această halbă de bere, rece ca gheața, la care tu și cu mine, sărmani pribegi, am visat atâta! Situația noastră e tristă și grea și nici nu știu ce-o să ne facem.
Behemoth își desfăcu mâinile într-un gest amar de neputință și-și puse șapca pe cap — un cap rotund, năpădit de un păr des, semănând grozav a blană de pisică.
Și, deodată, un glas înfundat, dar autoritar, răsună deasupra capului femeii:
— Dă-le drumul înăuntru, Sofia Pavlovna!
Cetățeana cu registrul rămase uluită. Din frunzișul verandei răsări pieptul alb al unui frac și barba ascuțită a piratului. Se uita prietenos la cei doi borfași dubioși și, mai mult decât atât, îi invita cu gesturi amabile. Archibald Archibaldovici se bucura de un prestigiu cu totul deosebit în restaurantul pe care-l administra, așa că Sofiei Pavlovna nu-i rămase decât să-l întrebe supusă pe Koroviev:
— Numele dumneavoastră?
— Panaev, răspunse acesta, politicos.
Femeia notă acest nume, ridicând o privire întrebătoare spre Behemoth.
— Skabicevski, miorlăi acesta, arătându-i, nu se știe de ce, cu un gest, primusul.
Sofia Pavlovna notă și acest nume și trase registrul mai la îndemâna celor doi, ca să-și pună semnăturile. În dreptul numelui „Panaev”, Koroviev scrise „Skabicevski”, iar Behemoth iscăli „Panaev” acolo unde scria „Skabicevski”.
Uluind-o definitiv pe Sofia Pavlovna, Archibald Archibaldovici, cu un zâmbet fermecător pe buze, îi conduse pe oaspeți la cea mai bună masă, de la celălalt capăt al verandei, unde se așternea umbra mai deasă, și unde, în preajma mesei, sclipea soarele jucăuș și vesel într-unul din spațiile acelea înguste, fără frunziș. Clipind mirată, Sofia Pavlovna examina îndelung inscripțiile ciudate făcute în registru de cei doi vizitatori neașteptați.
Pe ospătari, Archibald Archibaldovici îi uimi tot atât cât o uimise pe Sofia Pavlovna. El însuși trase mai la o parte unul din scaunele mesei, invitându-l pe Koroviev să ia loc, făcu unuia cu ochiul, șopti ceva la urechea altuia, și doi ospătari prinseră a se agita în jurul clienților nou-veniți, dintre care unul își puse pe podea primusul, alături de ghetele care căpătaseră, de purtate ce erau, o nuanță roșcată.
Fața de masă veche, cu pete galbene, dispăru numaidecât și, în văzduh, trosnind de scrobită ce era, își avântă faldurile o față de masă albă, imaculată, ca un burnuz de beduin, în timp ce Archibald Archibaldovici șoptea încet, dar foarte expresiv, chiar la urechea lui Koroviev:
— Cu ce vă putem servi? Avem batog special... L-am smuls de la congresul arhitecților...
— Dați-ne... hm... o gustărică... hm... — mugi binevoitor Koroviev, tolănindu-se pe scaun.
— Înțeleg, zise cu tâlc Archibald Archibaldovici, închizând ochii.
Văzând cum se poartă șeful restaurantului cu acești clienți mai mult decât dubioși, ospătarii își lăsară bănuielile și se puseră serios pe treabă.
Unul dintre ei îi servi un chibrit lui Behemoth, care-și scosese chiștocul din buzunar și-l băgase în gură, un altul veni în fugă, zăngănind niște pahare de sticlă verde, așeză în fața celor două tacâmuri păhărele, pahare de vin negru, cupe subțiri de cristal, din care atât de bine se soarbe narzanul, sub umbrarul... nu, anticipând, vom spune: din care atât de bine se sorbea narzanul sub umbrarul verandei de neuitat a „Casei Griboedov”.
— Vă recomand un fileu de ierunci, torcea melodios Archibald Archibaldovici.
Oaspetele cu pince-nez-ul plesnit aproba toate sugestiile comandantului de bric, privindu-l binevoitor prin geamul său inutil.
Scriitorul Petrakov-Suhovei, care-și consuma friptura de porc la o masă vecină, împreună cu consoarta, observă cu spiritul său ager, propriu tuturor scriitorilor, curtea pe care o făcea Archibald Archibaldovici celor doi oaspeți noi și se mira din cale-afară. Iar consoarta lui, o doamnă foarte respectabilă, fu chiar geloasă pe Koroviev și bătu cu lingurița în masă, dând a înțelege: „De ce nu suntem serviți prompt? Ar fi timpul să vină înghețata! Ce se-ntâmplă aici?”
Adresându-i Petrakovei un zâmbet fermecător, Archibald Archibaldovici trimise la ea un ospătar, fiindcă el nu se îndura să-și părăsească oaspeții dragi. Ah, ce om inteligent mai era și Archibald Archibaldovici! Și avea un spirit de observație, cu nimic mai prejos decât chiar scriitorii! Știa el și despre reprezentația de la „Varietăți”, și despre multe alte întâmplări din acele zile și, la rândul lui, auzise, dar, contrar altora, înregistrase bine cuvintele „cadrilatul” și „motanul”. Archibald Archibaldovici ghicise din capul locului cine sunt oaspeții săi, și, ghicind, nu se apucă, firește, să se certe cu ei. Iar Sofia Pavlovna asta, halal! Ce idee — să le interzică ăstora doi accesul! Deși, de fapt, ce pretenții poți avea de la dânsa!
Înfigându-și cu aroganță lingurița în înghețata de vanilie ce se topea văzând cu ochii, Petrakova privea nemulțumită cum pe masa la care ședeau cei doi, îmbrăcați ca niște bufoni, apăreau ca prin farmec tot soiul de bunătăți. Castronul cu icre negre era împodobit cu foi de salată verde, spălate și lucitoare... Încă o clipă și, pe o măsuță specială, de alături, se ivi o frapieră de argint, rece, aburită.
Numai după ce se convinse că totul fusese făcut cum trebuie, când, purtată de un ospătar, sosi în zbor o tigaie cu capac în care sfârâia ceva, abia atunci Archibald Archibaldovici își îngădui să-i părăsească pe cei doi vizitatori enigmatici, șoptindu-le în prealabil:
— Pe mine să mă scuzați! Numai o clipă! Vreau să supraveghez personal cum se frig fileurile!
Se îndreptă în goană și dispăru în restaurant. Dacă un observator ar fi putut să-l urmărească mai departe pe Archibald Archibaldovici, purtările lui i s-ar fi părut, fără îndoială, oarecum misterioase.
Șeful nu se îndreptă deloc spre bucătărie să supravegheze fileurile, ci spre cămara restaurantului. Descuie ușa cu cheia lui, intră, se închise înăuntru, scoase din lada cu gheață două trunchiuri mari de batog, cu grijă să nu-și murdărească manșetele, împachetă batogul în ziar, îl legă bine cu sfoară și-l puse deoparte. Apoi, trecând în odaia de-alături, controlă dacă sunt la locul lor pardesiul lui de vară cu căptușeală de mătase și pălăria, și abia atunci intră în bucătărie unde bucătarul tăia cu grijă fileurile promise oaspeților de către pirat.
Se cuvine să arătăm că purtarea lui Archibald Archibaldovici nu era întru nimic ciudată sau de neînțeles, și numai un observator superficial ar fi putut să o socoată bizară! Faptele lui Archibald Archibaldovici decurgeau în modul cel mai logic, din toate cele petrecute anterior. Cunoașterea ultimelor evenimente și, îndeosebi, flerul fenomenal cu care era dotat îi spuneau șefului de restaurant că masa celor doi, deși copioasă și bogată, va fi scurtă. Și flerul, care niciodată nu-l înșelase pe fostul pirat, nu-i juca festa nici de astă dată.
În timp ce Koroviev cu Behemoth ciocneau al doilea păhărel de Moskovskaia, o votcă excelentă — dublu rafinată și rece —, pe verandă apăru cronicarul Boba Kandalupski, asudat și emoționat, cunoscut la Moscova prin uimitoarea sa omnisciență, și se așeză la masa Petrakovilor. Punându-și servieta umflată pe masă, Boba își vârî numaidecât buzele în urechea lui Petrakov, șoptindu-i niște lucruri extrem de ademenitoare. Madam Petrakova, chinuită de curiozitate, își apropie și ea urechea de buzele unsuroase ale lui Boba. Acesta, aruncând din când în când în jur priviri hoțești, tot șoptea și șoptea, și se puteau auzi cuvinte disparate cam de acest fel:
— Vă jur pe cinstea mea! Pe Sadovaia, pe Sadovaia — Boba vorbi și mai încet — nu-i nimeresc gloanțele! Gloanțele... gloanțele... benzina... incendiu... gloanțe...
— Uite, pe acești mincinoși, care răspândesc zvonuri urâte — vui cu glasu-i de contralto Madam Petrakova, indignată ceva mai tare decât ar fi vrut-o Boba — uite, ar trebui lămurită povestea asta! Nu-i nimic, așa va fi, o să se pună ordine! Ce minciuni gogonate dăunătoare!
— Care minciuni gogonate, Antonida Porfirievna! — exclamă Boba, amărât de neîncrederea consoartei scriitorului și din nou începu să fluiere:
— Vă spun eu, gloanțele nu le fac nimic... Iar acum incendiul... Ei au plecat prin văzduh... da, prin văzduh.
Boba șuiera, fără să bănuiască faptul că cei despre care el povestește stau alături de el, delectându-se cu șuieratul lui. De altfel, delectarea asta luă sfârșit în timp foarte scurt. Din restaurant ieșiră cu pas impetuos pe terasă trei bărbați cu centiroane de piele, purtând jambiere și fiecare din ei cu câte un revolver în mână. Primul strigă cu voce sonoră, înspăimântătoare:
— Toată lumea rămâne pe loc!
Și îndată, toți trei deschiseră focul pe terasă, țintind capetele lui Koroviev și Behemoth. Cei doi se topiră pe dată în văzduh, iar din primus o trâmbă de foc țâșni drept în umbrar. Pe locul acela, în umbrar, se căscă un fel de gură uriașă cu margini negre, care începu să se lărgească în toate părțile. Trecând prin ea, focul urcă până la acoperișul „Casei Griboedov”. Dosarele cu acte și manuscrise puse pe prichiciul ferestrei în camera redacției de la etajul unu se aprinseră deodată, apoi focul învălui storul și, vuind de parcă cineva l-ar fi ațâțat, se năpusti în interiorul casei mătușii.
Peste câteva clipe, pe cărările asfaltate ce duceau la grilajul de fier forjat și la poarta pe care miercuri seara intrase întâiul vestitor al nenorocirii, Ivanușka, cel neînțeles de nimeni, alergau acum cu îmbucătura în gură scriitorii, ospătarii, Sofia Pavlovna, Boba, Petrakova și Petrakov.
Părăsind din timp clădirea pe o ușă laterală, Archibald Archibaldovici nu fugea nicăieri și nici nu se grăbea cine știe unde, ci, ca un căpitan, dator să părăsească el cel din urmă bricul mistuit de flăcări, stătea calm, îmbrăcat în pardesiul său de vară, căptușit cu mătase, și ținând la subțioară două trunchiuri de batog.