Pe colinele Vorobiovi
Furtuna trecuse fără urmă și, azvârlit peste oraș, în tării, arcul multicolor al curcubeului se adăpa din râul Moscova. Sus, pe o coamă de deal, între două crânguri, se profilau trei siluete întunecate. Woland, Koroviev și Behemoth, călare pe armăsari înșeuați, negri ca pana corbului, priveau orașul de peste râu, cu cioburi de soare scânteind în mii de ferestre îndreptate spre apus, și turnurile ca din turtă dulce ale mănăstirii Devicii.
Văzduhul vâjâi și, lângă pâlcul de călăreți în așteptare, se lăsă Azazello, urmat de maestru și Margareta, care zburaseră în coada neagră a pelerinei lui.
— A trebuit să vă tulburăm, Margareta Nikolaevna și maestre — vorbi Woland, după o tăcere —, dar să nu fiți supărați pe mine. Nu cred că regretați. Ei — se adresă el apoi numai maestrului —, ia-ți rămas-bun de la oraș. E timpul s-o pornim.
Și Woland întinse o mână în mănușă neagră cu manșetă largă într-acolo, peste râu, unde sori fără număr topeau geamurile ferestrelor, unde deasupra acestor sori se ridicau ceața, fumul și aburul orașului încins peste zi.
Maestrul sări din șa și, depărtându-se de ceilalți, fugi spre marginea unei prăpăstii. Pelerina neagră se târa în urma sa, măturând pământul. Maestrul scrută cu privirea orașul. În clipele dintâi simți o întristare dureroasă furișându-i-se în inimă, curând de tot însă îi luă locul o dulce neliniște, un neastâmpăr de țigan pribeag.
— Pentru totdeauna... Trebuie să pătrund sensul acestor cuvinte, șopti maestrul, trecându-și limba peste buzele crăpate și uscate.
Prinse a asculta și a lua seama cu precizie la tot ce se petrecea în sufletul lui. I se păru că tulburării ce pusese stăpânire pe el îi luă locul un simțământ adânc de obidă. Dar, trecător, pieri și el fără urmă și, pe negândite, se înstăpâni o trufașă nepăsare, apoi — presimțirea liniștii eterne.
Pâlcul de călăreți îl aștepta pe maestru. Tăceau, uitându-se la silueta lungă și întunecată care, la marginea prăpastiei, gesticula, ba ridicând capul, dornic parcă să cuprindă cu privirea tot orașul, să vadă dincolo de marginile lui, ba, cu capul în piept, cerceta parcă sub tălpi iarba ofilită, plăpândă, bătătorită.
Tăcerea o întrerupse Behemoth, căruia i se urâse de atâta liniște.
— Dați-mi voie mie, maître — vorbi el —, să fluier înainte de galop.
— Tu ai putea s-o sperii pe doamna — îi răspunse Woland — și, afară de asta, nu uita că toate faptele tale scandaloase de astăzi s-au isprăvit.
— Ah, nu, nu, messire — dădu glas Margareta, care ședea în șa ca o amazoană, cu mâinile în șolduri și lăsând să-i cadă până la pământ trena ascuțită —, permiteți-i să fluiere. Pe mine m-a prins tristețea înaintea drumului lung. Nu-i așa, messire, că ea este cu totul naturală chiar atunci când omul știe că la sfârșitul acestui drum îl așteaptă fericirea? Lăsați-l să ne facă să râdem, pentru că, altminteri, mă tem că asta se va termina cu lacrimi și totul se va degrada înainte de a porni noi la drum!
Woland îi făcu semn lui Behemoth, acesta se învioră foarte tare, sări jos din șa, băgă degetele în gură, își umflă obrajii și fluieră. Margareta simți un zumzet în urechi. Calul ei cabră, în crâng începură să cadă crengi din copaci, un stol întreg de ciori și vrăbii își luă zborul, o trâmbă de praf zbură purtată spre râu, și se vedea cum în tramvaiul fluvial, care trecea prin dreptul cheiului, câteva șepci zburară de pe capul pasagerilor, poposind în apă. Maestrul tresări auzind fluieratul, dar nu se întoarse, ci începu să gesticuleze și mai neliniștit, ridicând mâna spre cer, amenințând parcă orașul. Behemoth se uită în jurul lui cu mândrie.
— Ai fluierat, nu zic ba — observă condescendent Koroviev —, ai fluierat într-adevăr, dar dacă e să vorbim imparțial, ai fluierat foarte mediocru!
— Doar nu sunt dirijor de cor, îi răspunse Behemoth demn și bosumflat.
Și deodată îi făcu Margaretei cu ochiul.
— Ia să încerc eu, după vechiul obicei, zise Koroviev.
Și, frecându-și mâinile, își suflă în degete.
— Dar bagă de seamă — se auzi din șa glasul sever al lui Woland —, fără pozne de astea de mutilare!
— Messire, credeți-mă — interveni Koroviev cu mâna la inimă —, e vorba de o glumă, exclusiv de o glumă...
Deodată trupul lui prinse a se alungi, ca și când ar fi fost de cauciuc, el făcu o figură meșteșugită din degetele de la mâna dreaptă, se răsuci ca un șurub și apoi, dezrăsucindu-se pe neașteptate, fluieră.
Margareta nu auzi acest fluierat, dar îl văzu, în timp ce se văzu aruncată, împreună cu calul ei iute, la vreo zece stânjeni într-o parte. Alături de ea, cu rădăcină cu tot, a fost smuls un copac și pământul se acoperi cu crăpături până la râu. O bucată uriașă de mal, împreună cu cheiul și cu restaurantul de pe mal, se pomeni în râu. În el apa clocoti, se avântă în sus, și pe malul celălalt, verde și jos, se revărsă întregul tramvai fluvial cu pasagerii absolut teferi. Spre picioarele calului Margaretei, care fornăia, se prăvăli o stăncuță omorâtă de fluieratul lui Fagot. Pe maestru îl sperie acest fluierat. El se prinse cu mâinile de cap și fugi înapoi, spre cei care-l așteptau.
— Ei — i se adresă Woland, care se înălța pe calul său negru —, toate socotelile sunt încheiate? Ți-ai luat bun-rămas?
— Da, mi-am luat, îi răspunse maestrul și, liniștit, îl privi drept în ochi, deschis și neînfricat.
Și atunci, peste dealuri, se rostogoli, ca un glas de trâmbiță, glasul cumplit al lui Woland:
— Venit-a ceasul!
Și fluieratul strident și hohotele de râs ale lui Behemoth.
Caii negri se smuciră, și, înălțându-se, călăreții își reluară goana. Margareta simțea cum, nervos, calul ei mușcă și trage zăbala. Umflată de vânt, pelerina lui Woland zbura deasupra cavalcadei, așternându-se peste bolta tot mai întunecată a înserării. Când vântul dădu o clipă la o parte vălul îndoliat, Margareta se întoarse și, din zbor, văzu că în spatele ei pieriseră nu numai turnurile multicolore, cu un aeroplan virând deasupra lor, dar și orașul care se mistuise de mult, cu desăvârșire, lăsând în urma lui doar negură...