Al șaptelea argument
— Da, era în jurul orei zece dimineața, preastimate Ivan Nikolaevici, spuse profesorul.
Poetul își trecu palma peste față, ca omul care abia se trezește din somn, și văzu că pe lacuri se lăsase seara.
Oglinda apei se întunecase, și o luntre aluneca în plescăit de vâsle și în chicotelile unei femei pe care o plimba cineva. Băncile de pe alei erau pline de lume, dar tot numai pe trei din laturile pătratului, cea de a patra, unde ședeau interlocutorii noștri, rămânea pustie.
Deasupra Moscovei cerul parcă se spălăcise, și în tării ieșea în relief luna plină, albă încă, nepoleită cu aur. Se respira mult mai ușor și, sub tei, glasurile căpătaseră inflexiunile mai dulci ale serii.
„Cum de n-am băgat de seamă că ăsta a apucat să ticluiască o întreagă poveste?”, se întrebă Bezdomnîi, uimit la culme. „S-a și lăsat seara! Dar poate că n-a spus-o el, ci am adormit pur și simplu, și toate astea le-am visat?”
Totuși, trebuie să presupunem că profesorul i-o povestise; altfel, am fi siliți să admitem că același vis îl avusese și Berlioz, pentru că, privindu-l cu luare-aminte pe străin drept în față, Mihail Alexandrovici zise:
— Povestirea dumneavoastră mi se pare extrem de interesantă, domnule profesor, cu toate că nu coincide deloc cu textele din Evanghelie.
— Vai de mine, făcu profesorul cu un zâmbet indulgent, de alții nu m-aș mira, dar dumneavoastră trebuie să știți că nimic din ceea ce scrie în Evanghelie nu s-a întâmplat vreodată, și dacă începem să ne referim la Evanghelie, socotind-o drept sursă istorică...
Zâmbi iar, cu aceeași expresie pe față, și-i luă piuitul lui Berlioz, pentru că repetase, cuvânt cu cuvânt, ceea ce îi spusese el însuși lui Bezdomnîi, în timp ce străbăteau strada Bronnaia în drum spre Patriarșie prudî.
— Așa e, încuviință Berlioz, dar mă tem că nimeni n-ar putea confirma că ceea ce ne-ați povestit dumneavoastră s-a petrecut în realitate.
— Ba nu! Are cine să confirme! exclamă profesorul, stâlcind cuvintele, dar pe un ton cum nu se poate mai convins și, deodată, foarte misterios, le făcu iar celor doi prieteni semn să vină mai aproape.
Literații se aplecară spre el, unul din dreapta, altul din stânga, și străinul urmă, dar de data asta fără niciun accent, care, dracu știe cum, ba dispărea, ba apărea din nou:
— Adevărul e... — aici profesorul se uită în jur sperios și urmă în șoaptă — că eu am fost de față la toate acestea. Am fost la Pilat din Pont pe balcon, și în grădină, când vorbea cu Caiafa, și pe eșafod, dar numai în taină, incognito, cum s-ar zice, așa că vă rog să nu suflați nimănui niciun cuvânt și să păstrați secretul, sst...
Urmă o tăcere, apoi Berlioz, palid la față, îl întrebă cu tremur în glas:
— De când... sunteți la Moscova?
— Păi adineauri, în clipa asta am sosit, îi răspunse fâstâcit profesorul.
Și abia acum celor doi prieteni le dădu prin cap să se uite bine în ochii lui, ca să se convingă că ochiul stâng, de culoare verde, e un ochi de nebun, iar dreptul e gol, negru și mort.
„Uite cum s-a lămurit totul!”, își zise Berlioz, tulburat și dezorientat. „A sosit un neamț nebun sau s-a țicnit adineauri, aici, pe malul lacului. Ce istorie!”
Da, într-adevăr, se lămurea totul: și mult preaciudatul dejun la răposatul filozof Kant, și aiurelile despre uleiul de floarea-soarelui, și Annușka, și prezicerea că lui Berlioz i se va tăia capul, și toate celelalte; hotărât lucru, profesorul era dement.
Berlioz realiză numaidecât ce avea de făcut. Lăsându-se pe speteaza băncii, în spatele profesorului, îi făcu lui Bezdomnîi un semn cu ochiul, vrând să spună: „Nu-l contrazice”, dar poetul, fâstâcit, nu-l înțelese.
— Da, da, da, spunea excitat Berlioz, posibil... chiar foarte posibil să fi avut loc toate acestea: și Pilat din Pont, și balconul, și restul... Dar dumneavoastră ați venit singur sau cu soția?
— Singur, singur, sunt totdeauna singur, răspunse profesorul cu amărăciune.
— Dar unde vi-s bagajele, domnule profesor? urmă insinuant Berlioz. La hotelul „Metropol”? Unde ați tras?
— Eu?... Nicăieri, răspunse neamțul cel smintit, rătăcind cu ochiu-i verde, nebun și trist, peste Patriarșie prudî.
— Cum?... Dar... unde o să locuiți?
— În apartamentul dumneavoastră, trânti deodată pe un ton familiar nebunul, făcându-i cu ochiul.
— Sunt... sunt încântat... mormăi Berlioz, dar, credeți-mă, la mine n-o să vă simțiți comod, pe când la „Metropol” sunt niște camere splendide, e un hotel de prim rang...
— Și nici diavolul nu există? îl întrebă hodoronc-tronc bolnavul pe Ivan Nikolaevici.
— Nici diavolul...
— Nu-l contrazice, șopti abia mișcându-și buzele Berlioz, trăgându-se iute în spatele profesorului și făcând semne poetului.
— Nu există niciun diavol! strigă exact ce nu trebuia Ivan Nikolaevici, zăpăcit de toată această aiureală. Ce pacoste pe capul nostru! Ia nu mai face pe nebunul!
Auzind acestea, nebunul izbucni într-un râs atât de răsunător, încât o vrabie își luă zborul din teiul ce-și întindea crengile deasupra capetelor celor trei.
— Foarte interesant, zise profesorul, cutremurându-se de râs; cum vine asta? La dumneavoastră orice cauți nu găsești?
Își curmă brusc hohotele și, lucru pe deplin explicabil la o boală psihică, după accesul de veselie, căzu în cealaltă extremă, se enervă și strigă aspru:
— Și, va să zică, nu există?
— Liniștiți-vă, liniștiți-vă, domnule profesor, mormăi Berlioz, temându-se să-l enerveze pe bolnav. Rămâneți aici o clipă cu tovarășul Bezdomnîi, iar eu mă reped până la colț să dau un telefon, după care vă conducem unde veți dori dumneavoastră. Doar n-o să vă descurcați singur în oraș!
Trebuie să recunoaștem că planul lui Berlioz era judicios: să ajungă până la primul telefon public și să comunice la Biroul de evidență a străinilor că iată, cutare, consultant venit din străinătate, se află la Patriarșie prudî într-o stare vădită de demență. Deci, se impune luarea unor măsuri; altfel se pot isca cine știe ce încurcături și neplăceri.
— Vreți să dați un telefon? Bine, dați, încuviință trist bolnavul și, deodată, îl rugă pătimaș pe Berlioz:
— Dar, vă implor, acum la despărțire, credeți cel puțin în existența diavolului! Mai mult nu vă cer. Să știți că pentru dovedirea acestui adevăr există un al șaptelea argument, cel mai temeinic! De altfel, o să vi se prezinte de îndată.
— Bine, bine, îl liniști cu o falsă blândețe Berlioz și, făcându-i cu ochiul poetului amărât, căruia nu-i surâdea defel perspectiva de a-l păzi pe neamțul dement, părăsi malul lacului, îndreptându-se spre ieșirea de la intersecția străzii Bronnaia cu stradela Ermolaevski.
Îndată ce-l văzu îndepărtându-se, profesorul parcă se înzdrăveni și se lumină la față.
— Mihail Alexandrovici! strigă el.
Acesta tresări, întoarse capul, dar căută să se liniștească cu gândul că profesorul putea să-i cunoască numele tot din ziare.
Străinul însă, făcându-și mâinile pâlnie, strigă:
— Dacă vreți, dau dispoziție să se trimită imediat o telegramă unchiului dumneavoastră la Kiev!?
Berlioz se cutremură din nou! De unde știa nebunul de existența unchiului de la Kiev? Despre asta era sigur că nu scrisese nimic nicio gazetă. Ehei, nu cumva are dreptate Bezdomnîi? Dacă actele neamțului sunt false? Ah, ce individ ciudat... Da, da, trebuie să telefoneze, să telefoneze numaidecât unde trebuie! Acolo o să se lămurească în doi timpi și trei mișcări ce-i cu el.
Și, fără să mai asculte ce-i striga profesorul, Berlioz fugi mai departe.
Chiar lângă ieșirea în strada Bronnaia, în întâmpinarea redactorului-șef se ridică de pe o bancă un cetățean semănând leit cu cel care se întrupase mai înainte, în lumina soarelui, din pâcla deasă a arșiței. Numai că acum nu mai era străveziu, aerian, ci un individ obișnuit, din carne și oase și, în întunericul ce se lăsa, Berlioz îi văzu bine mustățile, ca niște pene de găină, ochii mici, ironici, de om băut, și pantalonii cadrilați, trași în sus, lăsând să i se vadă ciorapii albi, jegoși.
Mihail Alexandrovici se dădu înapoi, dar se consolă îndată, socotind că este o coincidență stupidă și că, în general, nu era momentul potrivit să se gândească la această problemă.
— Căutați portița turnantă, cetățene? se interesă tipul cadrilat, cu o voce dogită de tenor. Poftiți pe aici! Drept înainte, și ieșiți unde trebuie. Pentru indicație... ar trebui să faceți cinste... așa, ca să se poată drege cu o litruță... un fost dirijor de cor bisericesc!...
Strâmbându-se, individul își smulse de pe scăfârlie șepcuța de jocheu.
Berlioz nu mai stătu să-l asculte pe dirijorul de cor, milog și scălâmbăiat, se apropie în fugă de portița turnantă și puse mâna pe ea. O întoarse și era gata să pășească pe șine, când îl izbi în față o lumină roșie și albă: în cutia ei de sticlă se aprinse inscripția: „Atenție la tramvai.”
Și, numaidecât, veni în goană și tramvaiul care cotea de pe Ermolaevski pe Bronnaia, pe o linie nouă, trasă de curând. Întoarse și, ieșind la drum drept, se lumină deodată în interior, scoase un urlet și își mări viteza.
Prudentul Berlioz, deși stătea într-un loc ferit, se gândi să se întoarcă la adăpostul porții turnante; își mută mâna pe o altă aripă și făcu un pas înapoi. Dar, deodată, mâna îi lunecă și scăpă aripa portiței de metal, un picior, ca pe ghețuș, prinse a-i aluneca pe caldarâmul ce cobora în pantă spre șine, celălalt picior i se săltă în sus, și Berlioz fu proiectat drept pe șine.
Încercând să se agațe de ceva, căzu pe spate, lovindu-se nu prea tare cu ceafa de caldarâm și apucă să vadă sus, pe cer — nu mai știa dacă în dreapta sau în stânga —, luna poleită în aur. Avu timp să se întoarcă pe o parte, să-și tragă înnebunit, dintr-o smucitură, picioarele spre burtă și, răsucindu-se, văzu limpede zburând spre el impetuos fața albă de groază a vătmăniței, precum și basmaua ei roșie. Berlioz nu scoase niciun strigăt, dar în jurul lui toată strada prinse a țipa cu glasuri ascuțite de femei.
Vătmănița frână cu disperare, tramvaiul se lăsă cu botul în pământ, după care se săltă brusc și, prefăcute în țăndări, geamurile vagonului zburară cât colo zornăind. În mintea lui Berlioz cineva striga cu groază: „E cu putință?”
Din nou, pentru ultima oară, sclipi discul lunii, dar de astă dată destrămându-se bucăți-bucăți, apoi se lăsă noaptea.
Tramvaiul îl acoperi pe Berlioz și, lângă grilajul aleii, fu aruncat pe panta pietruită un obiect rotund, întunecat. Rostogolindu-se, porni în salturi pe caldarâm.
Era capul retezat al lui Berlioz.