Figurile lui Koroviev
Nikanor Ivanovici Bosoi, președintele asociației locatarilor din imobilul nr. 302 bis de pe strada Sadovaia din Moscova, imobil în care locuise răposatul Berlioz, era copleșit de griji și alergătură încă din noaptea precedentă, de miercuri spre joi.
La miezul nopții, după cum știm, sosise comisia din care făcu parte Jeldîbin; îl chemară pe Nikanor Ivanovici, îi comunicară vestea morții lui Berlioz și, împreună cu el, se deplasară la apartamentul nr. 50.
Acolo se procedase la sigilarea manuscriselor și a obiectelor personale ale defunctului. În momentul acela, atât Grunia, femeia de serviciu cu ziua, cât și ușuraticul Steopa Lihodeev lipseau din apartament. Comisia îl înștiințase pe Nikanor Ivanovici că manuscrisele defunctului vor fi ridicate în vederea trierii și punerii în ordine, că spațiul ce-i revenise până în momentul morții, adică cele trei camere (cândva biroul, salonul și sufrageria văduvei bijutierului), se pune la dispoziția asociației, iar obiectele personale urmează să fie păstrate în spațiul arătat mai sus, până se vor prezenta moștenitorii.
Vestea morții tragice a lui Berlioz se răspândi prin imobil cu o repeziciune uluitoare, nefirească, și, de la ora șapte dimineața, Bosoi fu asaltat de telefoanele diverșilor, care mai apoi începură să sosească personal cu cereri, reclamând spațiul locativ al răposatului.
În decurs de două ceasuri, Nikanor Ivanovici primi treizeci și două de petiții.
Ele conțineau rugi, amenințări, intrigi, denunțuri, făgăduieli de a face reparațiuni pe propria cheltuială, plângeri în legătură cu spațiul mult prea insuficient sau imposibilitatea de a mai conviețui în același apartament cu niște bandiți. Printre altele se afla descrierea, zguduitoare prin forța ei artistică, a unui furt de colțunași cu carne, introduși direct în buzunarul unei haine, în apartamentul nr. 31, două amenințări de sinucidere și mărturisirea tainică a unei femei însărcinate.
Toți îl invitau pe Nikanor Ivanovici să iasă în vestiarul apartamentului său, îl țineau de mânecă, îi vorbeau în șoaptă, îi făceau cu ochiul, făgăduindu-i să-i fie recunoscători.
Chinul ținu până pe la amiază, când Nikanor Ivanovici fugi, pur și simplu, din locuința sa în sediul administrației, aflat lângă poartă, dar, când văzu că și acolo este pândit, o șterse mai departe. După ce cu chiu, cu vai, scăpă, din curtea asfaltată, de cei care se țineau scai de el, Nikanor Ivanovici se făcu nevăzut intrând pe ușa scării șase, urcă până la etajul patru, unde se afla afurisitul de apartament nr. 50.
Ajuns pe palier, își trase răsuflarea și sună; nu-i deschise nimeni. Mai sună o dată și încă o dată, bombănind și înjurând în surdină. Dar nici de data asta nu i se deschise. Scos din răbdări, președintele pescui din buzunar o legătură de chei duble aparținând administrației imobilului, descuie ușa cu o mână de stăpân și intră.
— Hei, îngrijitoarea! strigă Nikanor Ivanovici din vestiarul cufundat în penumbră.
— Cum îți zice, Grunia sau cum?... Nu ești aici?
Niciun răspuns.
Atunci, președintele scoase din servietă un metru pliant, rupse sigiliul de la ușa cabinetului și păși înăuntru. De pășit păși, dar se opri uluit în ușă și tresări chiar.
La biroul defunctului ședea un necunoscut, un cetățean lung, slab, cu veston cadrilat și șepcuță de jocheu pe cap, cu pince-nez pe nas... Într-un cuvânt, ăla era.
— Cine ești dumneata, cetățene? se interesă speriat președintele.
— Ian te uită pe cine-mi văd ochii! Nikanor Ivanovici! zbieră cu glas spart, de tenor, cetățeanul, apărut nu se știe de unde și, sărind în picioare, îl salută pe președinte printr-o strângere de mână neașteptată și smulsă cu forța.
Primirea făcută nu-l bucură defel pe Nikanor Ivanovici.
— Scuzați — începu el bănuitor —, cine sunteți dumneavoastră? O persoană oficială?
— Eh, Nikanor Ivanovici! exclamă cu căldură necunoscutul.
— Ce importanță are dacă ești persoană oficială sau neoficială? Depinde numai din ce punct de vedere iei lucrurile. Toate astea, Nikanor Ivanovici, sunt șubrede, relative și convenționale. Astăzi sunt o persoană neoficială, iar mâine devin oficială! Dar se întâmplă și invers, și încă cum!
Raționamentul acesta nu fu de natură să-l satisfacă pe președintele administrației imobilului. Fiind de felul său un om bănuitor, trase concluzia că cetățeanul care perora aici, în fața lui, era tocmai o persoană neoficială și poate chiar și fără ocupație.
— Dar cine ești dumneata? Cum te cheamă? îl luă la întrebări, tot mai aspru, președintele, ba chiar agresiv.
— Numele meu — îi răspunse cetățeanul, fără să se impresioneze niciun pic de tonul aspru cu care i se vorbea —, numele meu e, să zicem, Koroviev. Dar ce-ar fi să luăm o gustare, Nikanor Ivanovici? Așa, fără fasoane!?
— Ce gustare?! sări indignat președintele. Ia ascultă!
(Deși e neplăcut, trebuie să recunoaștem că Nikanor Ivanovici era cam grosolan din fire.)
— Este interzis accesul în spațiul răposatului! Dumneata ce cauți aici?
— Luați loc, vă rog, Nikanor Ivanovici, zbieră imperturbabil cetățeanul și, gudurându-se, îi tot oferea președintelui fotoliul.
Turbat de furie, Bosoi respinse fotoliul, vociferând:
— Cine ești dumneata?
— Cu voia dumneavoastră, sunt translator pe lângă persoana străinului a cărui reședință se află în acest apartament, se recomandă cel care își spunea Koroviev și-și pocni călcâiele ghetelor roșcate și murdare.
Nikanor Ivanovici rămase cu gura căscată. Prezența unui străin în acest apartament, și, pe deasupra, însoțit de un translator, era într-adevăr o surpriză pentru el și, în consecință, ceru explicații.
Translatorul îl lămuri cu plăcere. Artistul străin, domnul Woland, primise din partea lui Stepan Bogdanovici Lihodeev, directorul Teatrului de varietăți, invitația amabilă să locuiască în apartamentul lui în perioada în care își va da spectacolele, aproximativ o săptămână; Lihodeev îi scrisese de altfel lui Nikanor Ivanovici, încă în ajun, rugându-l să-l treacă pe străin în cartea de imobil, ca flotant, pentru timpul cât el, Lihodeev, va fi plecat la Ialta.
— Nu mi-a scris nimic, negă președintele, uluit.
— Ia scotociți în servieta dumneavoastră, Nikanor Ivanovici, îi sugeră cu glas mieros Koroviev.
Dând din umeri, președintele deschise servieta și descoperi scrisoarea lui Lihodeev.
— Cum am putut să uit? mormăi omul, privind tâmp plicul deschis.
— Se întâmplă, Nikanor Ivanovici, se întâmplă lucruri și mai rele! trăncănea înainte Koroviev.
— Sunteți distrat, distrat și surmenat, și aveți tensiunea arterială crescută, scumpul nostru prieten, Nikanor Ivanovici! Și eu sunt grozav de distrat! Într-o zi, la un păhărel, o să vă povestesc fapte din biografia mea — o să muriți de râs!
— Și când pleacă Lihodeev la Ialta?!
— Păi, a și plecat! strigă translatorul.
— E pe drum! A ajuns la dracu-n praznic!
Spunând acestea, translatorul flutură din mâini, aidoma aripilor unei mori de vânt.
Nikanor Ivanovici îi declară că trebuie să-l vadă pe artistul străin, ceea ce translatorul îi refuză:
— Imposibil. E ocupat. Dresează motanul.
— Dacă doriți, vă pot arăta motanul, îi propuse Koroviev.
La rândul său, președintele declină această ofertă, dar translatorul veni cu o propunere neașteptată, foarte interesantă. Întrucât domnul Woland nu vrea în ruptul capului să locuiască la hotel și este obișnuit să stea comod, poate că asociația locatarilor ar fi dispusă să închirieze pentru o săptămână (cât durează turneul domnului Woland la Moscova) tot apartamentul, cu alte cuvinte, și odăile defunctului?
— Că doar lui, răposatului, nu-i mai pasă — șoptea hârâit Koroviev —; recunoașteți, Nikanor Ivanovici, că el nu mai are ce face acum cu acest apartament.
Oarecum nedumerit, președintele obiectă, arătând că străinii trebuie să stea la „Metropol”, și nu în locuințe particulare.
— Vă spun eu, e capricios ca naiba știe cine! șopti Koroviev.
— Nu vrea, și pace! Nu are la stomac hotelurile! Uite, aici îmi stau turiștii ăștia străini! se plânse apoi, pe un ton intim, Koroviev, înfigându-și degetul în grumazul vânos.
— Mi-au scos sufletul, credeți-mă! Vine unul și fie că spionează ca ultimul ticălos, fie că te chinuiește cu nazurile lui: că asta nu-i așa, că aia nu-i pe dincolo!... Iar asociația locatarilor dumneavoastră are tot interesul și poate trage un vădit folos de pe urma acestui străin. N-o să se zgârcească în ce privește banii.
Koroviev aruncă o privire prudentă în jur, apoi șopti la urechea președintelui:
— E milionar!
Propunerea translatorului avea o rațiune practică indiscutabilă, era serioasă, dar maniera sa de a vorbi, hainele lui, pince-nezul acela dezgustător, bun de nimic, arătau grozav de neserios. De aceea, sufletul președintelui trecea printr-un chin nelămurit și totuși hotărî să accepte propunerea. Adevărul era că asociația locatarilor imobilului avea un deficit cam măricel. La toamnă, trebuia cumpărată păcura pentru calorifer, iar gologani — canci. Cu banii turistului străin poate că s-ar mai descurca ițele. Dar Nikanor Ivanovici, om dibaci și precaut, declară că, în primul rând, va trebui să coordoneze chestiunea cu agenția „Inturist”.
— Înțeleg, strigă cu efuziune Koroviev.
— Nici nu se poate face fără coordonare! Neapărat. Poftiți, aveți telefonul, Nikanor Ivanovici, coordonați numaidecât! Cât privește banii, nu vă jenați, adăugă el în șoaptă, trăgându-l pe președinte în vestiar, unde se afla telefonul.
— Vorba ceea: de la cine să iei, dacă nu de la el! Dacă ai vedea ce vilă are la Nisa! La vară, când ai să pleci în străinătate, să treci special pe acolo; ai să rămâi paf!
Cu agenția „Inturist” lucrurile se rezolvară într-o clipă, ceea ce îl ului pe președinte. Cei de acolo cunoșteau intenția domnului Woland de a sta în apartamentul particular al lui Lihodeev și nu aveau nicio obiecție.
— Minunat! zbieră Koroviev.
Oarecum buimăcit de trăncăneala lui, președintele îi declară că asociația locatarilor va fi de acord să închirieze pentru o săptămână apartamentul nr. 50 artistului Woland, contra unei sume în valoare de...
Nikanor Ivanovici se fâstâci un pic și adăugă:
— Cu cinci sute de ruble pe zi.
Și aici Koroviev îl ului definitiv pe președinte. Făcând hoțește cu ochiul în direcția dormitorului, de unde se auzeau săriturile domoale ale unui motan greu, el zise răgușit:
— Pentru o săptămână, deci, ar fi trei mii și cinci sute de ruble?
Nikanor Ivanovici era convins că translatorul va adăuga: „Dar aveați niște pretenții, Nikanor Ivanovici!” Koroviev însă spuse cu totul altceva:
— Păi, asta-i sumă?! Cere și dumneata cinci, îți dă!
Hlizindu-se pierdut, președintele nu-și dădu seama cum nimerise la masa de scris a răposatului, unde Koroviev, cu o repeziciune și o îndemânare de neînchipuit, ticlui contractul în două exemplare. După care dădu o goană în dormitor și se întoarse, pe ambele exemplare lăfăindu-se acum semnătura lăbărțată a străinului. Semnă și președintele, apoi Koroviev îi ceru o chitanță pentru cinci mii de ruble.
— În litere, în litere, vă rog, Nikanor Ivanovici! Atâtea mii de ruble...
Și, etalând în fața președintelui cinci teancuri de bancnote nou-nouțe, începu să rostească niște vorbe parcă nepotrivite cu o treabă atât de serioasă:
— Ein, zwei, drei!...
Urmă număratul bancnotelor, presărat cu glumele și zicalele lui Koroviev, cum ar fi: „Și banii de găsit se numără”; „Paza bună trece primejdia rea” și altele de felul acesta.
După ce numără gologanii și primi de la Koroviev pașaportul străinului, pentru a fi înscris ca flotant în cartea de imobil, președintele vârî totul în servietă și, nerezistând tentației, îi ceru, sfios, translatorului un bilet de favoare.
— Mai încape vorbă! vui Koroviev.
— Câte bilete doriți, Nikanor Ivanovici? Douăsprezece, cincisprezece?
Președintele, uluit, îl lămuri că are nevoie numai de două, pentru el și pentru Pelagheia Antonovna, soția lui.
Koroviev scoase cu un gest îndemânatic un blocnotes și-i scrise dezinvolt o invitație pentru două persoane, în rândul întâi. Cu mâna stângă, translatorul strecură invitația lui Nikanor Ivanovici, iar cu dreapta vârî în mâna președintelui un teanc gros, foșnitor.
Aruncând o privire spre bancnote, Nikanor Ivanovici se făcu roșu ca para focului și se apucă să împingă teancul cât mai departe.
— Nu se cuvine... mormăi el.
— Nici nu vreau să aud — îi șopti la ureche Koroviev —, la noi nu se cuvine, la străini se cuvine. O să-l jigniți, Nikanor Ivanovici, dacă-l refuzați, și nu se face. Dumneavoastră v-ați ostenit...
— Se pedepsește cu asprime, șopti încetișor președintele, privind cu teamă în jur.
— Bine, dar suntem fără martori! îi șopti în cealaltă ureche Koroviev.
— N-avem martori! Îi vedeți dumneavoastră?...
Și aici se petrecu o minune, după cum susținu ulterior președintele: teancul se vârî singur în servieta lui. Apoi, președintele, muiat și distrus, se pomeni pe scări. Gânduri nenumărate i se învârtejeau în minte: și vila de la Nisa, și motanul dresat, și faptul că într-adevăr totul se petrecuse fără martori, și că Pelagheia Antonovna se va bucura când va vedea invitația. Erau gânduri fără șir, dar, în general, plăcute.
Cu toate acestea, undeva, în străfundul inimii, îl tot împungea un ghimpe subțire. Era ghimpele neliniștii. Colac peste pupăză, pe scară se opri ca trăsnit de un gând: „Dar cum a ajuns translatorul în cabinet, prin ușa sigilată?!... Și cum de nu l-am întrebat despre asta?!” Câtva timp președintele se uită ca îndobitocit la treptele scării, pe urmă își zise s-o lase baltă, să nu se mai chinuie cu această întrebare prea complicată.
Îndată ce președintele părăsi apartamentul, din dormitor se auzi o voce de bas spunând:
— Mie, Nikanor Ivanovici ăsta nu mi-a plăcut. E un potlogar, un hoțoman. N-am putea face să nu mai vină pe aici?
— N-aveți decât să porunciți, messire... răspunse de undeva glasul lui Koroviev, dar un glas răsunător, cristalin, nu ca cel de mai adineauri, spart.
În aceeași clipă, translatorul blestemat se și afla în vestiar, unde, după ce formă un număr, vorbi plângăreț din cale-afară.
— Alo! Socot de datoria mea să vă înștiințez că președintele asociației locatarilor din imobilul nostru de pe Sadovaia 302 bis, pe nume Nikanor Ivanovici Bosoi, face speculă cu valută străină. În momentul de față, în apartamentul său cu nr. 35, are în canalul de ventilație de la toaletă patru sute de dolari înveliți într-un ziar. La telefon e Timofei Kvasțov, locatarul apartamentului nr. 11 din același imobil. Vă implor însă, păstrați numele secret; mă tem de-o răzbunare din partea numitului președinte.
După ce spuse acestea, puse receptorul la loc — ticălosul!
Ce s-a petrecut mai departe în apartamentul nr. 50 nu se știe, dar se știe ce s-a petrecut acasă la Nikanor Ivanovici. Intrând în toaletă, președintele puse cârligul la ușă, scoase din servietă teancul de bancnote pe care translatorul i-l vârâse pe gât și se convinse că are acolo patru sute de ruble. Teancul acesta, președintele îl înfășură într-o ruptură de ziar și-l vârî în canalul de ventilație.
După cinci minute președintele ședea la masă în micuța lui sufragerie. Soția sa aduse din bucătărie o scrumbioară tăiată frumos, presărată cu ceapă verde, mărunțită. Nikanor Ivanovici își turnă un păhărel de votcă, îl bău, își turnă un al doilea, îl bău, înfipse în vârful furculiței trei bucăți de scrumbie... și, în clipa aceea, auzi sunând la ușă. Pelagheia Antonovna intra tocmai cu o oală aburindă, în care, dacă-ți aruncai numai o privire, puteai ghici plutind în marea clocotitoare a unui borș rusesc ceva ce nu are seamăn pe lumea asta — un os cu măduvă.
Înghițindu-și saliva, Nikanor Ivanovici mârâi ca un dulău morocănos:
— Of, ducă-se pe pustii! Nu lasă omul să mănânce... Te rog, nu da drumul nimănui, nu sunt acasă, nu sunt... Dacă-i pentru apartamentul acela, spune-le să nu bată drumul de pomană, peste o săptămână va avea loc ședința și atunci vom vedea.
Consoarta se repezi în vestiar, iar Nikanor Ivanovici, operând cu polonicul, smulse din marea în clocot osul care plesnise pe toată lungimea. În clipa următoare, în sufragerie își făcură intrarea doi cetățeni, iar cu ei, Pelagheia Antonovna, albă ca varul. Văzându-i pe cei doi, păli și președintele și se ridică de pe scaun.
— Umblătoarea unde-i? se interesă preocupat primul din cei doi, îmbrăcat cu o bluză rusească albă.
Pe masa din sufragerie zăngăni ceva (Nikanor Ivanovici scăpase polonicul din mână).
— Aici, aici, răspunse precipitat Pelagheia Antonovna.
Cei doi se îndreptară numaidecât spre coridor.
— Dar despre ce e vorba? întrebă încet Nikanor Ivanovici, pășind în urma vizitatorilor.
— La noi în apartament nu poate fi nimic care... Și pe dumneavoastră vă rog... legitimațiile...
Primul cetățean îi arătă din mers președintelui legitimația, în timp ce celălalt, în toaletă, se și urcase pe un taburet și-și vârî o mână în canalul de ventilație. Nikanor Ivanovici văzu negru în fața ochilor. Desfăcură pachetul, dar în teanc nu erau ruble, ci niște bani necunoscuți — parcă albaștri, parcă verzi, cu imaginea unui bătrân pe fiecare bancnotă. De altfel, Nikanor Ivanovici văzu toate astea ca prin ceață, înaintea ochilor lui pluteau niște pete stranii.
— Dolari în canalul de ventilație... făcu îngândurat primul dintre cei doi și-l întrebă pe Nikanor Ivanovici blând, politicos:
— Al dumneavoastră este pachetul?
— Nu! vociferă președintele cu glas înspăimântător.
— Mi l-au strecurat niște dușmani!
— Se întâmplă, încuviință omul, și tot atât de blând adăugă:
— Și trebuie să predați și restul, tot ce aveți.
— Nu am! Jur pe Dumnezeu, nu am ținut așa ceva în mână de când sunt! țipă disperat președintele.
Se repezi spre scrin, trase cu zgomot sertarul. Scoase de acolo servieta, strigând fără șir:
— Poftim contractul... mi-a strecurat bestia de translator banii... Koroviev... ăla cu pince-nez!
Deschise servieta, se uită în ea, băgă mâna înăuntru și, învinețindu-se tot la față, scăpă servieta în oala cu borș. Servieta era goală: nici scrisoarea lui Steopa, nici contractul, nici pașaportul străinului, nici banii, nici invitația pentru spectacol. Nimic, numai metrul pliant al președintelui.
— Tovarăși! urlă președintele disperat.
— Puneți mâna pe ei! La noi în bloc s-a aciuat necuratul!
Nu se știe ce i s-o fi năzărit Pelagheiei Antonovna, însă femeia, împreunându-și disperată mâinile, strigă rugător:
— Căiește-te, Ivanîci! Ai să scapi mai ieftin!
Cu ochii injectați, Nikanor Ivanovici își repezi pumnii spre capul consoartei, horcăind:
— Uf, toantă afurisită!
Și se lăsă istovit pe scaun, hotărând, se vede, să se supună inevitabilului.
În timpul acesta, pe palier, la ușa președintelui, Timofei Kondratievici Kvasțov își lipea de gaura cheii când urechea, când ochiul și murea de curiozitate.
Peste cinci minute, locatarii, care se nimeriseră în curte, îl văzură pe președinte îndreptându-se spre poartă, însoțit de încă două persoane. Se povestea apoi că Nikanor Ivanovici era schimbat la față și se clătina ca un om beat, tot mormăind ceva.
Iar un ceas mai târziu, tocmai când Timofei Kondratievici povestea celorlalți locatari, nemaiputând de bucurie, cum fusese umflat președintele, în apartamentul 11 se prezentă un cetățean necunoscut, care îi făcu semn lui Timofei Kondratievici să iasă din bucătărie în vestiar, îi spuse ceva și se pierdu fără urmă împreună cu el.