Visul lui Nikanor Ivanovici
Nu este greu de ghicit că grăsanul cu figura stacojie, internat în rezerva 119 din clinica de psihiatrie, era Nikanor Ivanovici Bosoi.
Nu nimerise chiar de la început la profesorul Stravinski, ci trecuse în prealabil printr-alt loc. Din acel loc, Nikanor Ivanovici nu rămase cu cine știe ce amintiri. Ținea minte doar o masă de birou, un dulap și o canapea.
Cei de acolo încercaseră să lege o conversație cu Nikanor Ivanovici, căruia din cauza sângelui urcat la cap și a surescitării nervoase i se tulburase vederea, dar conversația a fost ciudată, încâlcită. Mai bine zis, nu se legă defel.
Iată prima întrebare adresată lui Nikanor Ivanovici:
— Sunteți Nikanor Ivanovici Bosoi, președintele Comitetului de bloc al imobilului 302 bis de pe Sadovaia?
Redăm textual răspunsul lui Nikanor Ivanovici, care-și însoți cuvintele cu un râs înspăimântător.
— Da, sunt Nikanor, sigur că mă cheamă Nikanor! Dar nu sunt președinte, naiba să mă ia!
— Cum așa? Ce vreți să spuneți? îl întrebă cu ochii mijiți insul.
— Uite de aia, că dacă eram președinte trebuia să constat din capul locului că el e necuratul! Că deh, cum vine asta? Pince-nez-ul crăpat, hainele numai zdrențe, cum putea el să fie translator pe lângă străinul acela?
— Despre cine vorbești? se interesă insul.
— Despre Koroviev! strigă Nikanor Ivanovici.
— S-a băgat la noi în bloc, în apartamentul 50. Scrieți: Koroviev! Trebuie prins numaidecât. Scrieți: scara șase. Acolo stă.
— De unde ai luat valuta străină? îl întrebă cordial insul pe Nikanor Ivanovici.
— Dumnezeul adevărat, Dumnezeul atotputernic — rosti Nikanor Ivanovici —, el vede tot... așa-mi trebuie. În viața mea n-am ținut în mână și habar n-am avut cum arată valuta asta! Domnul mă pedepsește pentru păcatul meu — urmă cu osârdie Nikanor Ivanovici, tot descheindu-și și încheindu-și gulerul cămășii și făcându-și cruce. — Am luat bani! Da, am luat, dar de-ai noștri, sovietici! Treceam în cartea de imobil pe câte unii, contra bani, nu zic nu. Ce-a fost a fost! Nu mi-e rușine nici cu Prolejnev, secretarul nostru, nu mi-e rușine deloc! S-o spunem pe șleau, în administrația blocului toți sunt hoți... Dar valută străină n-am luat.
Rugat să nu facă pe prostul și să spună cum nimeriseră dolarii în canalul de ventilație, Nikanor Ivanovici se trânti în genunchi clătinându-se și căscând larg gura, vrând parcă să înghită un calup din parchet.
— Uite, doriți — mugi bătrânul —, înghit și pământ, dacă am luat?! Cât despre Koroviev — el e diavolul!
Orice răbdare are și margini, și insul de la masă ridică tonul, dându-i a înțelege lui Nikanor Ivanovici că ar fi timpul să înceapă a vorbi ca oamenii.
În aceeași clipă, un urlet sălbatic răsună în încăperea cu canapea:
— Uite-l! Uite-l după dulap! vocifera Nikanor Ivanovici sărind în picioare.
— Uite-l cum se hlizește! Și pince-nez-ul lui... Puneți mâna pe el! Aghesmuiți încăperea.
Nikanor Ivanovici se făcu alb la față. Tremurând, schiță semnul crucii în aer, alergă până la ușă, se întoarse, apoi intonă o rugăciune și, în cele din urmă, începu să bată câmpii rău de tot.
Era limpede că nu se putea întreține cu el niciun fel de conversație. A fost scos afară și instalat într-o cameră separată, unde s-a mai potolit oarecum, mulțumindu-se doar să se roage și să plângă cu sughițuri.
Desigur, s-a făcut o descindere în Sadovaia, la apartamentul 50. Dar Koroviev nu a fost găsit și nimeni în tot imobilul nu cunoștea și nu văzuse niciun Koroviev. Apartamentul ocupat de răposatul Berlioz și de Lihodeev, plecat la Ialta, era pustiu, și în cabinet, pe ușile dulapurilor, atârnau pașnic sigiliile intacte. Oamenii plecaseră după cum veniseră, luându-l însă cu ei pe Prolejnev, secretarul administrației, abătut și buimac.
Seara, Nikanor Ivanovici a fost transportat la clinica lui Stravinski. Acolo îl cuprinse o tulburare atât de mare, încât trebui să i se facă o injecție conform prescripției lui Stravinski, și abia după miezul nopții adormi în rezerva 119, scoțând în răstimpuri un fel de muget gros, de om chinuit.
Cu cât mai departe însă, cu atât somnul îi devenea mai ușor. Nu se mai întorcea de pe o parte pe alta, nu mai gemea, începu să respire ușor și egal, și a fost lăsat singur în salon.
Atunci Nikanor Ivanovici avu un vis, la baza căruia erau, fără doar și poate, trăirile din acea zi. Visul începu astfel: niște oameni cu trompete de aur în mâini îl duceau, și foarte solemn, spre niște uși enorme, lăcuite. La aceste uși, însoțitorii lui Nikanor Ivanovici îi cântară un marș, iar din ceruri se auzi un bas răsunător, care-i spuse vesel:
— Bine ai venit, Nikanor Ivanovici, predă valuta!
Mirat la culme, Nikanor Ivanovici văzu deasupra sa un difuzor negru la culoare. Apoi se pomeni, nu se știe de ce, într-o sală de teatru, unde sub tavanul aurit sclipeau lustre de cristal, iar pe pereți niște aplice. Totul era, cum se cuvine, ca într-un teatru mic ca dimensiuni, dar foarte somptuos. Se afla o scenă cu o cortină de catifea trasă, pe fond vișiniu-închis, pe care erau aruncați ca niște steluțe decari aurii destul de mari, la mijloc trona cușca sufleorului și se afla chiar și public.
Îl miră din cale-afară pe Nikanor Ivanovici faptul că tot acest public era de un singur sex — cel bărbătesc, și toți, fără excepție, nu se știe de ce, purtau bărbi. Afară de asta, te uimea faptul că în sala de teatru tot acest public ședea pe jos, pe o podea excelent lustruită și alunecoasă.
Simțindu-se timid într-o societate nouă și numeroasă, Nikanor Ivanovici, după ce se foi un timp pe loc, urmă exemplul tuturor celorlalți și se așeză pe parchet turcește, găsindu-și un locușor între un bărbos-roșcovan, un tip zdravăn, și un altul, un cetățean palid, năpădit de o claie de păr. Nimeni dintre cei ce ședeau jos nu dădu atenție spectatorului nou-venit.
Apoi se auzi sunetul lin al unui clopoțel, lumina se stinse în sală, cortina se dădu în lături și apăru scena luminată — cu un fotoliu, o măsuță, pe care se afla un clopoțel de aur și în spate un decor de catifea neagră.
Din culise ieși un artist în smoching, bărbierit și pieptănat cu cărare, tânăr, cu niște trăsături foarte plăcute ale feței. Publicul din sală se învioră, toți se întoarseră cu fața spre scenă. Artistul se apropie de cușca sufleorului și-și frecă mâinile.
— Ședeți? întrebă el cu voce suavă de bariton și zâmbi sălii.
— Ședem, ședem, îi răspunseră în cor tenorii și bașii din sală.
— Hm... — vorbi îngândurat artistul —, și cum de nu vă plictisiți, nu înțeleg! Toți oamenii umblă acum ca oamenii pe străzi, se desfată sub razele calde ale soarelui de primăvară, pe când voi stați proțăpiți aici, în sala asta sufocantă. E chiar atât de interesant programul? De altfel — fiecare cu ce-i place, încheie filozofic artistul.
Apoi își schimbă timbrul vocii și intonațiile, și declară vesel și răsunător:
— Așadar, numărul următor al programului nostru, Nikanor Ivanovici Bosoi, președintele comitetului de bloc și responsabilul cantinei dietetice. Îl rugăm pe Nikanor Ivanovici!
Drept răspuns, răsunară aplauze unanime. Nikanor Ivanovici, mirat, holbă ochii, iar comperul, acoperindu-și fața cu mâna din cauza luminii rampei, îl găsi printre cei care ședeau pe jos și-l chemă pe scenă, cu un gest mângâietor al mâinii. Și, fără să țină minte cum, Nikanor Ivanovici se pomeni pe scenă. De jos și din față, îl izbi în ochi lumina lămpilor colorate, din care cauză, sala cu publicul se prăbuși în întuneric.
— Ei, Nikanor Ivanovici, fiți pentru noi un exemplu — îi zise cordial tânărul artist — și predați valuta.
Se lăsă o liniște de mormânt. Nikanor Ivanovici își trase răsuflarea și vorbi încet:
— Jur pe Dumnezeul meu că...
Dar nu apucă să-și termine fraza că toată sala se dezlănțui în strigăte de indignare. Nikanor Ivanovici se fâstâci și tăcu mâlc.
— După câte v-am înțeles — vorbi comperul din nou —, ați vrut să jurați pe Dumnezeu că nu aveți valută?
Și se uită cu bunăvoință la Nikanor Ivanovici.
— Întocmai, nu am, îi răspunse Nikanor Ivanovici.
— Așa — urmă comperul —, dar... iertați-mi indiscreția, de unde, totuși, au răsărit cele patru sute de dolari, găsiți în W.C.-ul acelui apartament, în care singurii locatari sunteți dumneavoastră cu soția?
— Sunt vrăjiți, zise vădit ironic cineva din sala cufundată în întuneric.
— Întocmai, sunt vrăjiți, răspunse sfios Nikanor Ivanovici în gol, fie artistului, fie sălii întunecate și lămuri:
— Forța necurată, traducătorul cadrilat i-a lepădat acolo.
Și din nou sala urlă indignată. Când se lăsă liniștea, comperul zise:
— Iată ce fabule ale lui La Fontaine sunt sortit să ascult! Uite, voi toți de aici sunteți traficanți de devize, mă adresez vouă, ca unor specialiști: e cu putință una ca asta?
— Nu suntem traficanți de devize — se auziră glasuri ofensate în diferite colțuri ale sălii teatrului —, dar asta e cu neputință.
— Mă asociez în totul — zise ferm comperul — și am să vă întreb: ce se poate lepăda?
— Un copil! strigă cineva din sală.
— Absolut just — confirmă comperul —, un copil, o scrisoare anonimă, o proclamație, o mașină infernală, câte nu se pot lepăda, însă patru sute de dolari nimeni n-o să lepede, întrucât un asemenea idiot nu există.
Și, adresându-se lui Nikanor Ivanovici, comperul adăugă trist și reprobativ:
— M-ai amărât, Nikanor Ivanovici, și eu care speram în dumneata. Așadar, numărul nostru n-a ieșit.
În sală răsună un fluierat la adresa lui Nikanor Ivanovici.
— E traficant de devize — strigau în sală —, din cauza unora ca el suferim și noi nevinovații!
— Nu-l înjurați — zise oftând comperul —, el se va căi.
Și, îndreptând spre Nikanor Ivanovici niște ochi albaștri plini de lacrimi, adăugă:
— Ei, du-te, Nikanor Ivanovici, la locul dumitale.
După aceea, comperul făcu să sune clopoțelul și anunță cu glas tare:
— Pauză, nemernicilor!
Zguduit, Nikanor Ivanovici, care, cu totul pe neașteptate pentru el, devenise participant la un program teatral, se pomeni din nou, pe jos, la locul lui din sală. Atunci visă că sala s-a cufundat într-un întuneric beznă și că pe pereți răsăriră niște cuvinte roșii, de foc: „Predați valuta!” Apoi, din nou se dădu în lături cortina și comperul invită:
— Rog să poftească pe scenă Serghei Gherardovici Duncil.
Acesta se dovedi a fi un bărbat plăcut la înfățișare, de vreo cincizeci de ani, dar cam neglijent.
— Serghei Gherardovici — i se adresă comperul —, este o lună și jumătate de când stai aici, refuzând cu încăpățânare să predai restul de valută pe care îl mai ai, în timp ce țara are nevoie de ea, iar mata nu ai categoric ce face cu valuta, și totuși te încăpățânezi. Ești un intelectual, înțelegi perfect toată situația și totuși nu vrei în ruptul capului să-mi vii în ajutor.
— Regret, dar nu pot face nimic, întrucât nu mai am valută, îi răspunse calm Duncil.
— Atunci, poate mai ai niscai briliante? îl întrebă comperul.
— Nu am nici briliante.
Comperul lăsă capul în jos, dus pe gânduri, apoi bătu din palme. Din culise ieși pe scenă o doamnă de vârstă mijlocie, îmbrăcată după ultima modă, adică purta un palton fără guler și o pălăriuță minusculă. Doamna avea un aer alarmat, iar Duncil o privi, fără să miște nici măcar o sprânceană.
— Cine e doamna? îl întrebă comperul pe Duncil.
— E soția mea, răspunse demn Duncil și se uită cu oarecare scârbă la gâtul lung al consoartei.
— V-am deranjat, madame Duncil — se adresă comperul doamnei —, iată din ce motiv: am vrut să vă întrebăm pe dumneavoastră dacă soțul domniei voastre mai are valută?
— Păi, atunci, el a predat totul, răspunse emoționată madam Duncil.
— Așa — zise artistul —, ei, dacă-i așa, așa să fie. Dacă a predat totul, noi trebuie neîntârziat să ne despărțim de Serghei Gherardovici, ce să-i faci! Dacă doriți, puteți părăsi teatrul, Serghei Gherardovici.
Și artistul făcu un gest majestuos.
Calm și demn, Duncil se întoarse și porni spre culise.
— Un moment! îl opri comperul.
— Dați-mi voie, la despărțire, să vă arăt încă un număr din programul nostru.
Spunând aceasta, bătu iarăși din palme. Cortina neagră din spate se desfăcu și pe scenă ieși o tânără frumoasă, în rochie de bal, care ținea în mâini o tăviță de aur, pe care zăcea un teanc gros, legat cu o panglică de la bomboane, și un colier de briliante, de la care săreau în toate părțile focuri albastre, galbene și roșii.
Duncil se dădu un pas înapoi și chipul i se acoperi cu o paloare cadaverică. Sala amuți.
— Optsprezece mii de dolari și un colier de patruzeci de mii, în aur — declară solemn comperul — păstra Serghei Gherardovici în orașul Harkov, în apartamentul Idei Herkulanovna Vors, amanta dumisale, pe care avem plăcerea s-o vedem în fața noastră și care ne-a ajutat foarte amabil să descoperim aceste tezaure fără preț, dar inutile în mâinile unei persoane particulare. Vă mulțumim foarte mult, Ida Herkulanovna.
Frumoasa femeie zâmbi, dinții îi străluciră, iar genele catifelate tresăriră.
— Și sub masca dumitale plină de demnitate — se adresă comperul către Duncil — se ascunde un păianjen hrăpăreț, nemaipomenit, un mincinos și un tip care trage pe sfoară. Într-o lună și jumătate i-ai sleit de puteri pe toți cu încăpățânarea dumitale obtuză. Acum du-te acasă, și acel iad, pe care ți-l va face consoarta dumitale, va fi pedeapsa binemeritată.
Duncil se clătină și se pare că era să cadă jos, dar niște mâini compătimitoare l-au prins din zbor. Atunci căzu cortina din față, disimulându-i pe toți cei care se aflau pe scenă.
Aplauze turbate zguduiră sala atât de tare, încât lui Nikanor Ivanovici i se păru că în lustre au început să sară niște lumini, iar când cortina din față se ridică, pe scenă nu mai era nimeni în afară de singuraticul comper. El stoarse a doua salvă de aplauze, salută în dreapta și în stânga și vorbi:
— În persoana acestui Duncil, în fața voastră s-a prezentat în programul nostru un măgar tipic. Doar am avut plăcerea să vă vorbesc ieri și să spun că păstrarea tainică a valutei este un nonsens. Nimeni nu poate s-o folosească, în niciun fel de împrejurări, vă asigur. Să-l luăm, de pildă, pe acest Duncil. Primește un salariu frumos și nu duce lipsă de nimic. Are un apartament luxos, nevastă și amantă — o frumusețe. Apoi, nu! În loc să trăiască liniștit și pașnic, fără niciun fel de neplăceri, predând valuta și pietrele prețioase, acest dobitoc hrăpăreț a reușit să fie demascat în fața tuturor, ba, colac peste pupăză, s-a pricopsit și cu o foarte mare neplăcere familială. Așadar, cine predă? Nu sunt amatori? În cazul acesta, numărul următor al programului nostru — cunoscutul talent dramatic, artistul Kurolesov Savva Potapovici, special invitat, va interpreta un fragment din „Cavalerul avar” de poetul Pușkin.
Kurolesov cel promis se arătă de îndată, cărnos, bărbierit, purtând frac și o cravată albă. Fără nicio introducere, el făcu o figură posomorită, se încruntă și începu să vorbească cu glas lipsit de naturalețe, privind cu coada ochiului clopoțelul de aur:
— Un tânăr pierde-vară așteaptă întâlnirea Cu o desfrânată vicleană...
Și Kurolesov istorisi despre el însuși multe lucruri urâte. Nikanor Ivanovici îl auzi pe Kurolesov mărturisind cum a stat în genunchi în fața lui, în ploaie, o văduvă nenorocită, urlând, însă inima artistului a rămas de piatră. Înainte de acest vis, Nikanor Ivanovici nu cunoștea defel operele poetului Pușkin, dar pe poet îl cunoștea și, zilnic, pronunța de câteva ori fraze cam de felul următor: „Și chiria apartamentului, Pușkin o s-o plătească?” Sau „Becul de pe scară, deci, Pușkin l-a deșurubat?” „Păcură, deci, Pușkin are să cumpere?...”
Acum, făcând cunoștință cu una din operele sale, Nikanor Ivanovici se întristă, și-o închipui pe femeia aceea care stătu în genunchi, cu orfanii ei, în ploaie, și gândi, fără să vrea: „E un tip, acest Kurolesov!”
Acesta însă, cu glasul tot mai tare, continua să se căiască și-l încurcă definitiv pe Nikanor Ivanovici, pentru că la un moment dat începu să se adreseze cuiva, care nu era deloc pe scenă, și își răspundea în locul acestui om absent, spunându-și când țar, când baron, când tată, când fiu, când tu, când dumneavoastră.
Nikanor Ivanovici înțelese un singur lucru: că artistul a murit de o moarte năprasnică, strigând: „Cheile! Cheile mele!” Apoi s-a prăbușit pe podea, horcăind și desfăcându-și cu grijă cravata.
După ce muri, Kurolesov se ridică, își scutură praful de pe pantalonii de la frac, se înclină, zâmbi cu un zâmbet fals și se retrase în aplauze cam sărace. Iar comperul vorbi așa:
— Am ascultat „Cavalerul avar” în interpretarea minunată a lui Savva Potapovici. Acest cavaler spera că zânele vor alerga la el zbenguindu-se și că se vor mai întâmpla multe altele, plăcute, în același gen. Dar, după cum vedeți, nu s-a întâmplat nimic, n-au alergat la el zânele, iar muzele nu i-au adus prinosul lor, și nu a ridicat niciun fel de palate, ci dimpotrivă, a murit urât de tot, la mama dracului, de dambla, pe cufărul său, plin de valută și pietre prețioase. Vă previn, și vouă vi se va întâmpla ceva de acest gen, dacă nu mai rău, în cazul când nu veți preda valuta pe care o aveți!
Poezia lui Pușkin o fi făcut asemenea impresie, sau cuvântarea prozaică a comperului, cert e că din sală răsună deodată un glas sfios:
— Predau valuta.
— Vă rog să poftiți pe scenă, invită amabil comperul, scrutând cu atenție sala cufundată în întuneric.
Pe scenă se ivi un cetățean mic de stat, blonduliu; judecând după față, era nebărbierit cam de trei săptămâni.
— Scuzați, vă rog, numele dumneavoastră? se informă comperul.
— Kanavkin Nikolai, răspunse sfios cel apărut.
— A! Îmi pare foarte bine, cetățene Kanavkin. Așadar?...
— Predau, zise încet Kanavkin.
— Cât?
— Una mie de dolari și douăzeci de decari de aur.
— Bravo! Tot ce aveți?
Comperul își propti privirea drept în ochii lui Kanavkin, și lui Nikanor Ivanovici i se păru chiar că din acești ochi țâșniră niște raze care-l străpunseseră pe Kanavkin ca un fel de raze Roentgen. În sală nimeni nu mai respira.
— Cred! exclamă, în cele din urmă, actorul, stingându-și privirea.
— Cred! Ochii aceștia nu mint! Doar de câte ori v-am spus că greșeala voastră de bază constă în faptul că nu apreciați la justa lor valoare importanța ochilor omenești. Înțelegeți, limba poate să ascundă adevărul, dar ochii — niciodată! Vi se pune deodată o întrebare, dumneavoastră nici nu tresăriți, într-o clipă sunteți stăpân pe dumneavoastră și știți ce trebuie să spuneți ca să ascundeți adevărul, și vorbiți destul de convingător și nu se mișcă nicio cută pe fața dumneavoastră, dar, din păcate, adevărul din adâncul sufletului, neliniștit de întrebare, pentru o clipă sare în ochi, și totul s-a terminat! Adevărul a fost văzut, sunteți prins!
Rostind cu mult foc această cuvântare foarte convingătoare, artistul se interesă duios la Kanavkin:
— Unde sunt pitiți?
— La mătușă-mea, Porohovnikova, care stă pe Precistenka.
— A! Asta-i... stați un pic... la Klavdia Ilinișna, nu-i așa?
— Da.
— Ah! Da, da, da, da! O căsuță mică? În fața căsuței o grădiniță și un gard de zăbrele? Cum să nu, știu, știu! Și acolo unde i-ați băgat?
— În pivniță, într-o cutie de la Einem...
Comperul lovi din palme în semn de uimire.
— Ați văzut una ca asta? strigă el amărât.
— Păi acolo banii ăștia or să prindă mucegai, vor deveni jilavi. Cum se poate încredința valută unor astfel de oameni? Zău! Întocmai ca niște copii! Zău așa!...
Kanavkin își dădu seama că a făcut o gafă și că e vinovat și-și lăsă în jos capul moțat.
— Banii — urmă comperul — trebuie păstrați la banca de stat, în încăperi speciale uscate și bine păzite, și în niciun caz în beciul mătușii, unde, în treacăt fie spus, îi pot deteriora șobolanii! Zău! E rușinos, Kanavkin, ești totuși un om în toată firea — un adult!
Kanavkin nu mai știa unde să se ascundă și nu făcea decât să zgândăre cu degetul marginea surtucului său.
— Ei, gata — făcu mai blând artistul —, cine-și aduce aminte de ceva din trecut...
Și deodată adăugă pe neașteptate:
— Da, era să uit... ca să fie un singur drum... să gonim mașina... degeaba... mătușa asta a dumitale are și ea, nu-i așa?
Kanavkin, care nu se aștepta la o asemenea întorsătură, tresări și în teatru se lăsă tăcerea.
— Ei, ei, Kanavkin... — zise dojenitor, dar duios comperul. — Și eu, care l-am lăudat! Poftim, nitam-nisam a început să dea din colț în colț! E stupid, Kanavkin! Doar adineauri am vorbit despre ochi. Că doar se vedea după ochi că mătușa are... Ei, de ce ne chinuiești de pomană?
— Are! strigă voinicește Kanavkin.
— Bravo! răcni comperul.
— Bravo! răcni înspăimântător sala.
Când totul se mai potoli, comperul îl felicită pe Kanavkin, îi strânse mâna, îi propuse să-l ducă în oraș cu mașina, până acasă, și cu aceeași mașină a ordonat cuiva din culise să se ducă după mătușă și s-o roage să poftească la programul teatrului de femei.
— Da, am vrut să te întreb, mătușa nu ți-a spus unde și-i ascunde pe ai ei? se interesă comperul, oferindu-i amabil lui Kanavkin o țigară și un chibrit aprins.
Acesta, trăgând din țigară, zâmbi cam posomorit.
— Cred, cred — urmă oftând actorul —, această bătrână zgârie-brânză, nu numai nepotului, dar nici dracului n-o să-i spună asta! Ei, ce să-i faci? Hai să încercăm să trezim în ea sentimente omenești. Poate că nu au putrezit încă toate strunele în sufletul ei meschin. Toate cele bune, Kanavkin!
Și Kanavkin, fericit, plecă. Comperul se informă dacă nu mai sunt persoane dornice să predea valută, dar drept răspuns primi tăcerea.
— Suciți oameni, zău așa! zise artistul dând din umeri.
Și perdeaua îl acoperi.
Lămpile se stinseră, un timp a fost întuneric, și, de departe, răzbea o voce de tenor nervoasă, care cânta: „Acolo-s munți de aur fin Și ei doar mie-mi aparțin...”
Apoi, de undeva, de două ori se auziră surd niște aplauze.
— La teatrul de femei chiar acum predă valuta o dameză, vorbi deodată vecinul bărbos și roșcat al lui Nikanor Ivanovici și, oftând, adăugă:
— Eh, dacă nu erau gâștele mele! Ei, omule drag, la Lianozovo am niște gâște năbădăioase, tare mi-e teamă că or să crape fără mine. Pasăre cu năbădăi, gingașă, cere îngrijire... Eh, dacă nu erau gâștele acelea! Pe mine n-ai să mă uimești cu Pușkin...
Și bărbosul începu iar să ofteze.
Deodată în sală se făcu o lumină orbitoare și Nikanor Ivanovici visă că prin toate ușile începură să se scurgă înăuntru bucătari cu scufii albe pe cap și polonice în mâini. Niște ajutoare de bucătar târâră un cazan cu supă și o tavă mare cu pâine neagră, tăiată felii. Spectatorii se înviorară. Bucătarii veseli se strecurau prin mulțimea amatorilor de teatru, turnau supă în castronele și distribuiau pâine.
— Luați masa, băieți, prânziți — strigau bucătarii — și predați valuta! Ce să stați degeaba aici? La ce vă trebuie poșirca asta! Te duci acasă, bei cum trebuie, iei o gustare, e tare bine!
— La ce bun, de exemplu, te-ai instalat aici, tătucă? se adresă lui Nikanor Ivanovici un bucătar gras, cu gâtul zmeuriu, întinzându-i un castronel în care plutea singuratică în zeamă o frunză de varză.
— Nu am! Nu am! Nu am! — striga cu glas înspăimântat Nikanor Ivanovici. — Înțelegi, nu am!
— Nu ai? — urlă cu bas amenințător bucătarul. — Nu ai? — întrebă el cu glas gingaș de femeie. — Nu ai — mormăi apoi liniștitor, transformându-se în felcerița Praskovia Feodorovna.
Aceasta îl scutura de umăr cu duioșie pe Nikanor Ivanovici, care gemea în somn. Atunci se topiră bucătarii și se nărui teatrul cu cortină cu tot. Printre lacrimi, Nikanor Ivanovici văzu bine camera sa din spital și două persoane cu halate albe, dar nu erau bucătarii aceia familiari și obraznici care se bagă în sufletul oamenilor cu sfaturile lor, ci un medic și aceeași Praskovia Feodorovna, care nu ținea în mână un castronel, ci o farfurioară, cu o seringă pe ea, acoperită cu tifon.
— Cum vine asta — vorbi amar Nikanor Ivanovici în timp ce i se făcea injecția —, nu am și nu am! Să le predea Pușkin valuta. Eu nu am!
— Nu ai, nu ai — îl liniștea Praskovia Feodorovna cea blândă —, și de unde nu-i — nici Dumnezeu nu cere.
După injecție, Nikanor Ivanovici se simți mai bine și adormi, fără niciun fel de vise.
Dar starea lui de agitație se transmise în rezerva 120, unde bolnavul se trezi și începu să-și caute capul, și în rezerva 118, unde un maestru necunoscut, cuprins de neliniște, își frângea mâinile, plin de melancolie, privind luna cu gândul la ultima și amarnica noapte de toamnă din viața sa, la fâșia de lumină venind de sub ușa unui subsol și la părul acela despletit.
Din rezerva 118, prin balcon, starea de agitație i se transmise lui Ivan, care se trezi și izbucni în plâns.
Medicul însă îi potoli repede pe toți cei agitați, cu mintea rătăcită, și somnul începu să-i învăluie treptat. Ivan ațipi ultimul, la ceasul când peste râu mijeau zorile. După ce medicamentul i se prelinse prin tot corpul, liniștea veni asupra lui ca un val, acoperindu-l. Își simți trupul mai ușor, iar adierea caldă a somnului îi mângâie capul. Înainte de-a adormi de-a binelea, mai auzi, din pădure, ciripitul păsărilor care vesteau apropierea zorilor. Dar păsările amuțiră curând, și Ivan văzu în vis cum soarele sta să se prăvale peste muntele Golgota, iar muntele era împresurat de un dublu cordon de soldați.