Capitolul XII

Magia neagră și dezvăluirile ei

Pe scena Teatrului de varietăți își făcu intrarea, călare pe o bicicletă obișnuită, un omuleț cu nasul zmeuriu în formă de pară, cu o gambetă galbenă, găurită, pe cap, cu pantaloni cadrilați și ghete de lac. În sunetele unui foxtrot, descrise un cerc, apoi scoase un strigăt victorios, după care bicicleta cabră. Continuându-și cursa numai pe roata dinapoi, se așeză cu picioarele în sus, reuși să demonteze din mers roata din față și să-i facă vânt în culise, după care-și urmă drumul pe o roată, pedalând cu mâinile.

Pe un catarg metalic înalt, cu o șa în vârf și sprijinit pe o singură roată, apăru o blondă grăsulie, în tricou și fustiță presărată cu stele argintii, care porni de asemenea să descrie un cerc. Ori de câte ori se întâlnea cu ea, omulețul scotea niște strigăte de salut și-și sălta reverențios gambeta cu piciorul.

În cele din urmă, sosi în goană, pe o bicicletă micuță de care era fixat un uriaș claxon de automobil, un pici de vreo opt ani, cu fețișoara bătrânicioasă, și începu să se vâre printre cei mari.

După ce descrise câteva bucle, toată trupa, acompaniată de bătaia alarmantă a tobei, se apropie de rampă, și spectatorii din primele rânduri scoaseră țipete de spaimă, dându-se înapoi — aveau impresia că trioul cu aparatura lui se va prăbuși peste orchestră.

Dar bicicletele se opriră chiar în clipa când roțile amenințau să alunece în gol. Strigând cu glas tare „Hap”, cicliștii săriră de pe aparatele lor, înclinându-se în fața publicului; blondina făcu bezele, iar piciul claxonă intens un semnal caraghios.

Clădirea răsună de aplauze furtunoase, cortina albastră lunecă din ambele părți și-i acoperi pe cicliști, luminile verzi cu inscripția „Ieșire” se stinseră, și în vălmășagul trapezelor de sub cupolă se aprinseră, asemenea unui soare, niște globuri albe. Începuse antractul premergător ultimei părți din program.

Singurul om pe care nu-l interesau nici de frică minunile tehnicii ciclismului demonstrate de familia Giulli era Grigori Danilovici Rimski. Ședea singur-singurel în cabinetul său, mușcându-și buzele subțiri; din când în când obrazul îi zvâcnea nervos. La dispariția miraculoasă a lui Lihodeev se adăuga dispariția cu totul neprevăzută a lui Varionuha.

Rimski știa prea bine unde plecase, dar plecase... și nu mai venise! Directorul financiar dădea din umeri și-și șoptea:

— Dar pentru ce?

Și, lucru curios: pentru un om atât de serios ca directorul financiar, cel mai simplu ar fi fost, desigur, să telefoneze acolo unde se dusese Varionuha și să afle ce se întâmplase cu acesta; dar, până la ora zece seara, Rimski nu se putu hotărî s-o facă.

La zece, printr-un efort suprem de voință, își impuse să ridice receptorul și atunci constată că telefonul lui e mort. Omul de serviciu îi raportă că nici celelalte telefoane din clădire nu funcționează. Această întâmplare, neplăcută desigur, însă nu supranaturală, îl zgudui peste măsură pe directorul financiar, dar în același timp îi aducea și o bucurie: căzuse de la sine necesitatea de a telefona.

În momentul când deasupra capului său se aprinse și porni să clipească un bec roșu, semn că începuse antractul, intră omul de serviciu vestind sosirea artistului străin. Directorul financiar tresări și, negru la față ca noaptea, se duse în culise să-l întâmpine pe artistul aflat în turneu, întrucât acum n-avea cine face acest lucru în afară de el.

Din coridorul unde începuseră să țârâie tot soiul de semnale și sonerii, curioșii își băgau nasul sub diferite pretexte în cabina spațioasă a artiștilor. Vedeai scamatori în halate și turbane țipătoare, un patinator în pulover alb croșetat, un povestitor palid din cauza stratului prea gros de pudră și un machior.

Celebritatea nou-venită îi uimi pe toți prin fracul său de croială superbă, de o lungime nemaivăzută, și prin masca neagră care-i acoperea partea de sus a feței. Dar amănuntul cel mai uimitor îl constituiau cei doi însoțitori ai săi: individul deșirat în haine cadrilate cu un pince-nez crăpat și un motan negru, gras, care intră în cabina artiștilor pe labele dinapoi, și se așeză foarte dezinvolt pe canapea, făcând ochii mici din cauza lampioanelor orbitoare, fără niciun abajur, special instalate pentru machiaj.

Rimski se strădui să schițeze un zâmbet, ceea ce dădu feței sale o expresie acră și răutăcioasă și urmă un schimb de saluturi între el și magul taciturn, care ședea pe canapea, alături de motan. Nicio strângere de mână. În schimb, cadrilatul, obraznic din cale-afară, se recomandă singur directorului financiar, spunând că este „asistentul domniei-sale”. Această împrejurare îl surprinse pe director, și anume îl surprinse neplăcut: în contract nu se pomenea absolut nimic de existența vreunui asistent.

Pe un ton forțat și rece, Grigori Danilovici se interesă la cadrilatul căzut din senin pe capul lui unde e aparatura domnului artist.

— O, nestemat celest, neprețuite domnule director — răspunse cu glas hodorogit asistentul magului —, aparatura noastră este întotdeauna cu noi, iat-o! Ein, zwei, drei!

Și, răsucindu-și degetele noduroase sub nasul lui Rimski, scoase deodată de după urechea motanului ceasul de aur cu lanț al directorului financiar, ceas care până atunci sălășluise în buzunarul vestei lui Rimski, sub haina butonată și cu lănțucul trecut printr-o butonieră.

Fără să vrea, Rimski se apucă cu mâinile de burtă, asistența scoase un „ah”, iar machiorul, care băga mereu nasul pe ușă, icni aprobator.

— E ceasulețul dumneavoastră? Vă rog să-l luați în primire, zise cadrilatul, zâmbind familiar.

Și pe palma lui murdară îi întinse lui Rimski obiectul care-i aparținea.

— Cu unul ca ăsta să nu te urci în tramvai, șopti vesel povestitorul la urechea machiorului.

Iar motanul făcu o figură mai ceva decât aceea cu ceasul șterpelit. Se ridică deodată de pe canapea, se apropie pe labele dinapoi de măsuța din fața unei oglinzi, întinse o labă, scoase dopul din carafă, își turnă apă în pahar, bău, puse dopul la loc și-și șterse mustățile cu o cârpă folosită la machiaj.

Nu se mai auzi niciun „ah”, toți rămaseră cu gura căscată și numai machiorul șopti extaziat:

— Înaltă clasă!...

În timpul acesta, pentru a treia oară, țârâiră soneriile și toți, excitați la culme, presimțind și savurând dinainte programul interesant, părăsiră în grabă cabina artiștilor.

De îndată, în sala de spectacol se stinseră luminile din globuri, se aprinseră cele ale rampei, aruncând reflexe roșietice pe partea de jos a cortinei, și în despicătura ei luminată se ivi în fața publicului un bărbat cu fața rasă, rotofei, vesel ca un copil, îmbrăcat cu un frac boțit și cu o cămașă nu tocmai curată. Era comperul Georges Bengalski, bine cunoscut publicului moscovit.

— Așadar, cetățeni — începu Bengalski, cu un zâmbet de prunc pe buze —, îndată va apărea în fața dumneavoastră...

Aici, Bengalski își întrerupse discursul, urmând cu alte intonații în glas:

— Văd că numărul spectatorilor a mai crescut după ultimul antract. Astăzi avem la noi jumătate din Moscova! Zilele acestea, mă întâlnesc cu un prieten și-i zic: „De ce nu vii pe la noi? Ieri a fost la teatru jumătate din Moscova.” Iar el îmi răspunde: „Eu stau în cealaltă jumătate!”

Bengalski făcu o pauză, așteptându-se la o explozie de râs, dar, cum nimeni nu râse, continuă:

— Așadar, îl veți vedea pe celebrul artist de peste hotare, monsieur Woland, într-o ședință de magie neagră. Dumneavoastră și cu mine ne dăm seama — aici Bengalski avu un zâmbet superior — că magia neagră nu există și că ea nu este altceva decât o superstiție. Pur și simplu, maestrul Woland posedă tehnica scamatoriei la cel mai înalt nivel, ceea ce se va și vedea din partea cea mai interesantă a programului domniei sale, adică aceea a dezvăluirii acestei tehnici, și, deoarece noi toți ca unul suntem și pentru tehnică și pentru dezvăluirile ei, îl invităm pe domnul Woland!...

După ce debită toate aceste nerozii, Bengalski își împreună palmele și-și avântă brațele în chip de salut în direcția cortinei, care, la această invitație, se deschise cu un foșnet.

Apariția magului cu asistentul său deșirat și cu motanul pășind pe labele dinapoi captivă publicul spectator.

— Fotoliul, vă rog, porunci încet Woland.

Și, în aceeași clipă, nu se știe de unde și în ce fel, pe scenă apăru un fotoliu, în care magul se așeză.

— Spune-mi, iubite Fagot — se informă Woland la măscăriciul cadrilat, care purta, se vede, și alt nume, în afară de „Koroviev” —, cum ți se pare, populația Moscovei s-a schimbat în mod considerabil, nu-i așa?

Magul privi publicul potolit, uimit de apariția din văzduh a fotoliului.

— Așa este, messire, îi răspunse cu jumătate de glas Fagot-Koroviev.

— Ai dreptate. Orășenii s-au schimbat mult... după aspectul exterior, vreau să spun... ca însuși orașul, de altfel... Să nu mai vorbim de îmbrăcăminte, dar au apărut astea... cum le zice... tramvaie, automobile...

— Autobuze, îi suflă respectuos Fagot.

Publicul ascultă cu atenție această discuție, presupunând că ea nu este altceva decât un preludiu la scamatoriile magice. Culisele erau pline doldora de actori și lucrători ai scenei, și printre toate aceste fețe se vedea chipul palid, încordat al lui Rimski.

Fizionomia lui Bengalski, adăpostit lateral de scenă, începu să exprime nedumerire. Ridicând ușor o sprânceană și folosindu-se de o pauză, el vorbi:

— Artistul străin este încântat de Moscova, care a crescut sub aspectul tehnic, precum și de moscoviți.

Aici Bengalski zâmbi de două ori; întâi spre parter, apoi spre galerie.

Woland, Fagot și motanul întoarseră capetele spre comper.

— Oare eu mi-am exprimat încântarea? îl întrebă magul pe cadrilatul Fagot.

— Nicidecum, messire, nu ați exprimat niciun fel de încântare, răspunse acesta.

— Atunci, ce spune omul acesta?

— Pur și simplu a tras o minciună! îi răspunse ajutoru-i cadrilat cu glas tare, de răsună tot teatrul și, adresându-se lui Bengalski, adăugă:

— Vă felicit, cetățene, pentru minciunica spusă!

Din galerie se rostogoli un hohot de râs, iar Bengalski tresări și holbă ochii.

— Dar pe mine mă interesează, desigur, nu atât telefoanele, autobuzele și altă...

— Aparatură, îi suflă din nou cadrilatul.

— Ai dreptate, mulțumesc — vorbi rar magul cu un bas greu —, dar iată o întrebare mult mai gravă: S-au schimbat oare orășenii aceștia lăuntric?

— Da, e o întrebare foarte importantă, domnule.

Cei din culise începuseră să schimbe priviri și să dea din umeri, Bengalski stătea roșu ca racul, iar Rimski era palid. Tocmai atunci însă, ghicind parcă neliniștea stârnită, magul zise:

— Dar m-am luat cu vorba, scumpul meu Fagot, și publicul începe să se plictisească. Arată-ne, pentru început, ceva simplu.

Prin sală trecu un freamăt. Fagot cu motanul porniră, în direcții opuse, de-a lungul rampei. Fagot își pocni degetele, strigând semeț: „Trei, patru”, prinse din zbor un pachet de cărți de joc, le amestecă și le aruncă motanului în chip de panglică șerpuitoare. Motanul prinse panglica și-i dădu drumul înapoi. Șarpele de atlas fâșâi. Fagot deschise gura ca un pui de pasăre și înghiți întreaga panglică, carte cu carte. După care motanul, ridicat în două picioare, se înclină în fața publicului și își lovi călcâiul labei drepte de cel stâng, stârnind aplauze frenetice.

— Înaltă clasă! Înaltă clasă! strigau glasuri extaziate de după culise.

Între timp, Fagot arătă cu degetul spre parter și declară:

— Pachetul ăsta de cărți, stimați cetățeni, se află acuși în rândul șapte, la cetățeanul Parcevski, exact între hârtia de trei ruble și somația de la tribunal, în chestiunea pensiei alimentare pe care dumnealui trebuie s-o plătească cetățenei Zelkova.

Parterul începu să fremete, câte unii se sculară în picioare și, în cele din urmă, un cetățean pe care îl chema într-adevăr Parcevski, roșu la față, uimit, scoase din portofel pachetul de cărți de joc, vânturându-l în aer și neștiind ce să facă cu el.

— Lăsați, să vă rămână ca amintire! strigă Fagot.

— Nu degeaba spuneați aseară, la cină, că, fără pocher, viața dumneavoastră la Moscova ar fi fost insuportabilă.

— E veche figura! se auzi de la galerie.

— Ăsta de la parter e din gașcă.

— Credeți? strigă Fagot, îndreptându-și ochii îngustați spre galerie.

— În acest caz și dumneata faci parte din gașca noastră, pentru că pachetul e în buzunarul dumitale.

La galerie se auzi o foială și apoi un glas fericit:

— Așa-i! La el e! Aici, aici! Stai! Apăi, ăștia-s bani!

Cei de la parter întoarseră ochii spre galerie. Acolo, un cetățean era buimăcit la culme: descoperise în buzunarul său un teanc cu banderola băncii, purtând inscripția: „Una mie ruble”. Vecinii se îmbulzeau în jurul lui, în timp ce omul, uluit, zgândărea cu unghia banderola, vrând să se convingă dacă sunt bancnote autentice sau vrăjite.

— Zău că-s autentice! Sunt bani! urlau niște glasuri încântate de la galerie.

— Încercați și cu mine! Cu un pachet de cărți din ăsta, se rugă vesel un grăsan de la mijlocul parterului.

— Avec plaisir! dădu replica Fagot.

— Dar de ce numai cu dumneavoastră? Va fi antrenată întreaga sală!

Și, spunând aceasta, dădu comanda: „Vă rog să priviți în sus!... Unu!” În mâna lui apăru un pistol. „Doi!” strigă el. Pistolul se avântă cu țeava în sus: „Trei!” strigă Fagot. Urmă o străfulgerare, un bubuit și îndată, de sub cupolă, plutind printre trapeze, începură să cadă în sală niște hârtii albe.

Se roteau, purtate în toate părțile, la galerie, peste capetele muzicanților, pe scenă. În câteva clipe, ploaia de bani, tot mai deasă, atinse fotoliile și spectatorii începură să prindă bancnotele.

Sute de mâini se întindeau în sus, spectatorii duceau la ochi bancnotele, privind spre scena viu luminată, și constatau filigranele cele mai autentice. Nici mirosul bancnotelor nu mai lăsa vreo îndoială: era mirosul incomparabil prin farmecul său, al banilor proaspăt tipăriți. Întâi sala fu cuprinsă de veselie, apoi urmă o mirare profundă. Peste tot vuia cuvântul „bancnote”, se auzeau exclamații de uimire: „Ah! Ah!” și râsete vesele.

Câte unii se târau prin interval, scotocind pe sub fotolii. Mulți dintre spectatori stăteau în picioare pe fotolii, căutând să prindă bancnotele neastâmpărate, capricioase.

Pe fețele celor de la miliție se întipări, încetul cu încetul, o expresie de nedumerire, iar artiștii începură, fără jenă, să-și scoată nasul din culise.

În balconul întâi se auzi o voce: „De ce pui mâna? E a mea. Zbura spre mine!” și un alt glas: „Ia nu te mai împinge, când te-oi împinge eu!” Și deodată răsună o palmă. Cât ai clipi, la balconul întâi apăru coiful unui milițian și cineva a fost luat de acolo și dus.

Excitarea generală creștea și nu se știe cum s-ar fi soldat totul, dacă Fagot n-ar fi întrerupt ploaia de bani, suflând pe neașteptate în aer.

Schimbând o privire semnificativă și veselă, doi tineri o luară din loc, îndreptându-se fără niciun ocol spre bufet.

Teatrul vuia, ochii spectatorilor străluceau plini de agitație. Da, da, nu se știe cum s-ar fi soldat totul, dacă Bengalski nu și-ar fi adunat puterile și nu ar fi întreprins nimic. Căutând să fie stăpân pe el, își frecă palmele din obișnuință și, cu un glas mai sonor ca de obicei, începu așa:

— Iată, cetățeni, adineauri, noi am avut un caz de așa-zisă hipnoză în masă. O experiență pur științifică; ea dovedește cum nu se poate mai bine că nu există nici minuni, nici magie. Să-l rugăm pe maestrul Woland să ne dezvăluie acest experiment. Îndată, cetățeni, veți vedea cum aceste așa-zise bancnote vor dispărea tot atât de neașteptat cum au apărut.

Începu să aplaude, dar de unul singur; pe față îi juca un zâmbet trufaș, în timp ce ochii, departe de a avea aceeași expresie trufașă, mai degrabă implorau.

Publicului spectator nu-i plăcu discursul lui Bengalski. Se lăsă o tăcere adâncă, pe care o curmă cadrilatul Fagot.

— Iar acesta este un caz de așa-zise gogoși, declară el, cu glasu-i behăitor, ca de capră.

— Bancnotele, stimați cetățeni, sunt autentice.

— Bravo! răcni un bas undeva în înălțimi.

— Trebuie să vă spun de altfel că ăsta — Fagot arătă spre Bengalski — mă plictisește. Se bagă mereu unde nu-i fierbe oala și strică reprezentația cu observațiile lui mincinoase! Ce să facem cu el?

— Să-i smulgem capul, propuse un glas aspru de la galerie.

— Ce-ați spus? Poftim? reacționă imediat Fagot la această propunere nerușinată.

— Să-i smulgem capul? E o idee! Ei, Behemoth! strigă el motanului.

— Executarea! Ein, zwei, drei!

Se petrecu un lucru nemaivăzut. Motanul își zbârli blana neagră și scoase un mieunat sfâșietor. Apoi, se făcu ghem și, ca o panteră, sări drept în pieptul lui Bengalski, de unde se mută pe capul acestuia. Mârâind, își înfipse labele grase în părul rar al comperului și, cu un urlet sălbatic, după ce îl răsuci de două ori, smulse capul de pe gâtul lui durduliu.

Cele două mii cinci sute de spectatori exclamară toți ca un singur om. Din arterele sfâșiate de la gât sângele țâșni în sus, ca un havuz, inundând plastronul și fracul. Trupul își mai târșâi aiurit picioarele și se lăsă la pământ. În sală izbucniră țipete isterice de femei. Motanul îi prezentă lui Fagot capul smuls; acesta îl apucă de păr și, ridicându-l, îl arătă publicului, în timp ce capul țipa deznădăjduit, de se auzea în toată sala:

— Un medic!

— Ai să mai trăncănești și pe viitor verzi și uscate? întrebă amenințător Fagot, adresându-se capului care plângea.

— Nu, niciodată, horcăi capul.

— Pentru Dumnezeu, nu-l mai chinuiți! răsună, acoperind larma generală, un glas de femeie dintr-o lojă.

Și magul își întoarse privirea într-acolo.

— Ce facem, cetățeni, îl iertăm ori nu? întrebă Fagot, adresându-se sălii.

— Să-l iertăm, să-l iertăm! răsunară la început glasuri răzlețe și în majoritate de femei, care apoi formară un cor cu glasurile bărbaților.

— Cum porunciți, messire? întrebă Fagot pe cel cu mască.

— Ce să-i faci — răspunse meditativ magul —, sunt oameni ca toți oamenii... Iubesc banii, dar asta a fost întotdeauna... Omenirea iubește banii, din orice ar fi făcuți: din piele, hârtie, bronz sau aur. Oamenii sunt ușuratici... ce să-i faci... uneori și mila bate la poarta inimii lor... oameni obișnuiți... Într-un cuvânt, îmi amintesc de cei de altădată, uite, numai problema locuințelor i-a cam stricat...

Și porunci cu glas tare:

— Puneți-i capul la loc!

Ochind cu cât mai multă precizie, motanul arboră capul pe umeri și acesta își reluă exact locul ca și când nu s-ar fi desprins nicio clipă de trup. O cicatrice nu rămase pe grumaz! Motanul șterse cu labele fracul și plastronul lui Bengalski, și urmele de sânge pieriră. Fagot îl ridică pe comper de pe podea, îl puse în picioare, îi băgă în buzunarul fracului un teanc de bancnote și-l expedie de pe scenă, spunându-i:

— Ia-ți valea, fără dumneata e mai vesel!

Privind buimac în jur și clătinându-se, comperul ajunse doar până la postul de pompieri, unde i se făcu rău. Strigă jalnic:

— Capul, capul meu!

Printre cei care-i săriră în ajutor, se afla și Rimski. Comperul plângea, se silea să prindă ceva cu mâinile, mormăind:

— Dați-mi capul înapoi, capul... Luați casa, luați tablourile, numai dați-mi capul înapoi!...

Un curier dădu fuga să aducă un medic. Încercară să-l culce pe Bengalski pe canapeaua din cabina artiștilor, dar nefericitul se zbătu, devenind violent. A fost nevoie să vină salvarea. Când mașina cu nefericitul comper plecă, Rimski o luă grăbit înapoi spre scenă și văzu noi minuni. În treacăt fie zis, chiar atunci sau poate ceva mai înainte, magul dispăruse de pe scenă, cu fotoliul său decolorat cu tot, și trebuie să spunem că publicul nici nu prinsese de veste, vrăjit de figurile extraordinare dezlănțuite de Fagot.

Făcându-i vânt nefericitului comper, Fagot anunță publicul:

— Acuși, după ce ne-am descotorosit de pisălogul ăsta, haideți să deschidem un magazin pentru doamne!

Și îndată, pe podiumul scenei se așternură covoare persane, se înălțară oglinzi uriașe, luminate lateral de niște tuburi verzui, iar în intervalul dintre oglinzi se instalară vitrine, în care spectatorii, uluiți și încântați, văzură cele mai variate modele de toalete pariziene în fel și fel de culori. În alte vitrine văzură sute de pălării de damă cu pene și fără pene, cu catarame și fără, sute de perechi de pantofi, apărură sticle de parfum, mormane de poșete din antilopă și atlaz, iar printre ele, grămezi de batoane aurii, lunguiețe și grele, cu ruj de buze.

O jună roșcată, răsărită cine știe de unde, într-o toaletă de seară, o jună care ar fi fost desăvârșită dacă n-ar fi dezavantajat-o cicatricea ciudată de pe gât, se postase lângă vitrine, arborând un zâmbet de gazdă primitoare.

Hlizindu-se dulceag, Fagot anunță că firma primește rochii și pantofi purtați, dând în schimb toalete pariziene și pantofi de asemenea de la Paris. Toate astea gratuit. Același schimb era valabil în ce privește gențile și alte mărunțișuri.

Motanul începu să-și pocnească din nou călcâiele unul de celălalt, făcând în același timp, cu laba dinainte, gesturile pe care le fac portarii când deschid o ușă.

Cu glasul ușor voalat, dar dulce și cântător, juna începu să debiteze, graseind, ceva greu de înțeles, dar nespus de ademenitor, judecând după figura doamnelor din stal.

— Guerlain, Chanel, Mitsouko, Narcisse noir, Chanel numéro cinq, rochii de seară, rochii cocteil...

Fagot se răsucea ca un șarpe, motanul se înclina, juna deschidea vitrinele de cristal.

— Poftiți! zbiera Fagot.

— Fără fasoane și fără nicio jenă!

Publicul se agita, însă pentru moment nimeni nu se încumeta să se aventureze pe scenă. În cele din urmă, din stal, cam din rândul zece, se ridică o brunetă și, arborând un zâmbet care voia să spună că nu-i pasă de nimic, se urcă pe una din scările laterale pe scenă.

— Bravo! strigă Fagot.

— Salut pe cea dintâi vizitatoare. Behemoth, fotoliul! Începem cu pantofii, madame!

Bruneta se instală în fotoliul oferit, și Fagot etală în fața ei, pe covor, un morman de pantofi. Bruneta își scoase pantoful drept, încercă un pantof mov, tropăi pe covor, examină și tocul.

— Dar n-o să mă strângă? îl întrebă ea îngândurată.

La care Fagot exclamă ofensat:

— Vai, se poate!

Iar motanul, jignit și el, mieună scurt.

— Iau perechea asta, monsieur, zise bruneta demn, încălțând și celălalt pantof.

Pantofii vechi fură aruncați după o perdea, unde dispăru și bruneta, însoțită de roșcată și de Fagot, care ducea câteva rochii elegante pe umerașe. Motanul se agita, ajuta și el și, ca să-și dea aere, își atârnă de gât un centimetru.

Peste câteva clipe, bruneta reapăru de după perdea, dar într-o toaletă atât de superbă, încât tot stalul oftă ca un singur om. Curajoasa femeie, devenită ca prin farmec mult mai drăguță, se opri în fața oglinzii, mișcă din umerii dezgoliți, pipăi părul la ceafă și se răsuci, străduindu-se să se vadă din spate.

— Firma vă roagă să primiți asta ca amintire, zise Fagot, oferindu-i brunetei o cutie deschisă cu un flacon înăuntru.

— Merci, zise arogant bruneta.

Și făcu cale-ntoarsă, în vreme ce spectatorii săreau de la locurile lor, ca să pipăie cutia cu flaconul și s-o vadă.

De aici încolo se dezlănțuiră patimile și, din toate părțile, femeile porniră spre scenă.

Prin larma agitată a glasurilor, printre râsete și suspine, se auzi un glas de bărbat: „Nu-ți dau voie!” și un glas de femeie: „Ești un despot și un mic-burghez! Nu-mi răsuci mâna!”

Femeile dispăreau după perdea, își lepădau acolo rochiile și apăreau în altele noi. Pe taburetele cu picioare aurite ședeau în șir cucoane și tropoteau energic pe covor, cu pantofii noi. Fagot, lăsat în genunchi, manevra limba metalică de pantofi, motanul, cocârjat sub povara mormanelor de poșete și pantofi, făcea neobosit naveta între vitrină și taburete, juna cu gâtul mutilat ba apărea, ba dispărea, până la urmă începu să turuie numai în franceză și, ceea ce e uimitor, cum deschidea gura, o înțelegeau toate femeile, chiar și acelea care nu știau o boabă franțuzește.

Pe toți îi uimi un bărbat, apărut și el pe scenă, care declară că nevastă-sa e gripată și de aceea roagă să i se trimită darul prin el. Drept dovadă că era însurat, cetățeanul fu gata să-și prezinte actul de identitate. Cererea soțului grijuliu fu întâmpinată cu hohote de râs. Fagot țipă că-l crede și fără acte, așa cum se crede pe el însuși, și-i înmână două perechi de ciorapi de mătase, iar motanul adăugă, de la el, un baton de ruj.

Femeile întârziate dădeau năvală, iar de pe scenă se scurgeau fericitele în rochii de bal, în pijamale cu dragoni, în taioare sobre de vizită, cu pălăriuțe trase pe-o sprânceană.

Apoi, Fagot înștiință publicul că, orele fiind înaintate, magazinul se închide fix peste un minut, până a doua zi seara. Și atunci, pe scenă, începu o foială nemaipomenită. Femeile, repede, fără să mai probeze, apucau câte o pereche de pantofi. Una se năpusti ca o furtună după perdea, lepădă acolo costumul cu care era îmbrăcată și înșfăcă ce-i căzu sub mână — un halat de mătase, cu buchete uriașe, iar pe lângă asta izbuti să mai înhațe și două flacoane de parfum.

Fix peste un minut răsună un foc de pistolet, oglinzile dispărură, vitrinele și taburetele se prăvăliră nu se știe unde, covorul se topi în văzduh, la fel ca și perdeaua. La urmă de tot dispăru și mormanul de rochii și ghete purtate, iar scena redeveni austeră, pustie și goală.

Atunci intră pe fir un personaj nou. Din loja numărul doi răsună o voce plăcută de bariton, sonoră și foarte insistentă.

— Ar fi de dorit totuși, cetățene artist, să dezvăluiți în fața spectatorilor tehnica scamatoriilor dumneavoastră, îndeosebi aceea cu bancnotele. De dorit este, de asemenea, și întoarcerea comperului pe scenă. Soarta lui îi neliniștește pe spectatori.

Glasul de bariton aparținea lui Arkadi Apollonovici Sempleiarov, președintele Comisiei acustice a teatrelor din Moscova, oaspetele de onoare al acelei seri.

Arkadi Apollonovici stătea în lojă cu două doamne: una în vârstă, gătită după ultima modă, numai cu lucruri scumpe pe ea, și alta tinerică, nostimă și îmbrăcată mai modest. Prima, după cum se constată în curând, la întocmirea procesului-verbal, era consoarta lui Arkadi Apollonovici, iar a doua — rudă îndepărtată de-a lui, actriță debutantă, un talent promițător, venită de la Saratov și găzduită în casa lui Arkadi Apollonovici.

— Pardon! sări Fagot.

— Iertați-mă, aici nu ai ce dezvălui, totul e limpede.

— Ba să-mi fie cu iertare! Dezvăluirea este absolut necesară. Fără aceasta, numerele strălucite prezentate de dumneavoastră vor lăsa o impresie apăsătoare. Marea masă a spectatorilor cere o explicație.

— Marea masă a spectatorilor — îi tăie vorba lui Sempleiarov măscăriciul neobrăzat — nu și-a exprimat, după câte știu, niciun fel de pretenții. Luând însă în considerație preastimata dumneavoastră dorință, Arkadi Apollonovici, treacă de la mine, voi proceda la dezvăluiri. Dar pentru aceasta îmi permiteți încă un mic număr?

— De ce nu... — răspunse proteguitor Arkadi Apollonovici —, dar negreșit cu dezvăluire.

— Am înțeles. Voi proceda întocmai. Așadar, permiteți-mi să vă întreb, Arkadi Apollonovici, unde ați fost aseară?

Auzind o asemenea întrebare deplasată și chiar, am spune, de bădăran, Arkadi Apollonovici se schimbă la față.

— Aseară, Arkadi Apollonovici a fost la o ședință a Comisiei acustice — declară arogant din cale-afară consoarta lui Sempleiarov —, dar nu înțeleg ce legătură are cu magia?

— Oui, madame! confirmă Fagot.

— E firesc să nu înțelegeți. În ce privește ședința, sunteți greșit informată. După ce a plecat de acasă la ședința amintită, care, fiindcă veni vorba, nici nu era fixată pentru ieri, Arkadi Apollonovici i-a dat drumul șoferului la Cistîie Prudî, în fața clădirii ce adăpostește Comisia acustică...

(Aici toată sala amuți.)

— Și, cu autobuzul, s-a dus în vizită, pe strada Elohovskaia, la Milița Andreevna Pokobatko, artistă la teatrul raional de turnee, unde a rămas aproape patru ore.

— Vai! răsună în liniștea ce se lăsase o exclamație îndurerată.

Iar tânăra rudă a lui Arkadi Apollonovici izbucni în hohote de râs joase și înspăimântătoare.

— Totul e limpede, strigă ea.

— De mult bănuiam ceva! Acum înțeleg de ce rolul Luizei l-a primit acea nulitate!...

Și, făcându-și vânt, îl pocni pe Arkadi Apollonovici în cap cu o umbrelă liliachie scurtă și groasă. Ticălosul de Fagot, alias Koroviev, strigă:

— Iată, stimați cetățeni, una din dezvăluirile cerute cu atâta insistență agasantă de Arkadi Apollonovici!

— Cum ai îndrăznit, ticăloaso, să te atingi de Arkadi Apollonovici? întrebă amenințătoare consoarta acestuia, ridicându-se în picioare, în toată înălțimea ei gigantică.

Un al doilea acces de hohot satanic puse din nou, pentru scurt timp, stăpânire pe tânăra rudă.

— Alții ca alții — răspunse ea printre hohote —, dar, în ce mă privește, am tot dreptul să-l pocnesc.

Și se auzi, pentru a doua oară, trosnind sec umbrela ce ricoșa de pe capul lui Arkadi Apollonovici.

— Miliția! Ridicați-o! zbieră cu un glas atât de cumplit consoarta lui Sempleiarov, încât multora le îngheță inima în piept.

Colac peste pupăză, motanul veni până la rampă, răcnind, pe neașteptate, cu glas omenesc:

— Reprezentația a luat sfârșit! Maestre! Trântește un marș!

Dirijorul, înnebunit, fără să-și dea seama ce face, își ridică bagheta, și orchestra nu cântă, nu intonă și nici nu-i zise, ci, întocmai expresiei oribile a motanului, trânti un marș cu totul aiuristic, inadmisibil prin tonul său dezmățat.

O clipă, unora li se păru că mai auziseră cândva, sub cerul înstelat al Sudului, într-un café-chantant, textul confuz, greu de înțeles, în schimb, îndrăzneț al acestui marș:

Excelența sa avea
Cocoși în curte, și puicuțe,
Și sub aripa lui ținea
Fetițe tandre și drăguțe!!!

Dar poate că nici nu a fost acest text, ci un altul, pe aceeași melodie, indecent la culme. Nu asta are importanță, ci faptul că, după toate cele descrise aici, la „Varietăți” începu o adevărată babilonie. Spre loja lui Sempleiarov alerga miliția, curioșii dădeau buzna spre rampă, răsunau explozii infernale de râs, strigăte turbate, estompate de clinchetul talerelor de alamă ale orchestrei.

Se văzu cum, deodată, pe scenă nu mai rămase nimeni, pezevenghiul de Fagot, ca și neobrăzatul cotoi Behemoth se topiră parcă în văzduh, pierind cum pierise mai înainte magul și fotoliul său cu tapiseria decolorată.