Capitolul XXI

Zborul

„Sunt invizibilă și liberă! Sunt invizibilă și liberă!...”

Zburând pe deasupra ulicioarei ei, Margareta nimeri într-alta ce o tăia pe prima în unghi drept. Străbătu într-o clipă această ulicioară lungă, peticită, cârpită, cu casele într-o rână, cu ușa strâmbă a găzăriei în care petrolul se vindea cu măsura, iar insecticidul în flacoane, învățând cu acest prilej că liberă fiind, și invizibilă, și, oricât de mare i-ar fi plăcerea, trebuie să fie cât de cât rezonabilă. Era gata-gata să se lovească mortal de un felinar vechi și strâmb din colțul străzii, și nu izbuti decât printr-o minune să frâneze în ultima clipă. După ce-l ocoli, strânse mai tare coada periei și-și continuă zborul, mai încetinit, atentă la cablurile electrice și la firmele care atârnau de-a curmezișul trotuarelor.

A treia ulicioară dădea direct spre Arbat. Aici, Margareta învăță să-și conducă peria în mod magistral, dându-și seama că vehiculul ei e sensibil la cea mai ușoară atingere a mâinilor și a picioarelor și că, zburând deasupra orașului, trebuie să fie cu ochii în patru și să nu se dezlănțuie. Afară de asta, chiar pe când străbătea spațiul pe deasupra primei ulicioare, și-a dat seama că trecătorii n-o vedeau zburând. Nimeni nu-și sucea capul, nimeni nu striga: „Uite, uite!” Nimeni nu se dădea în lături speriat, nu țipa, nu leșina; nimeni nu izbucnea într-un râs dement.

Margareta zbura neauzit, foarte încet și jos, cam la nivelul etajului al doilea. Dar, cu tot zborul lent, chiar la intrarea în Arbatul cu luminile lui orbitoare, nu-și calculă bine mișcarea și se lovi cu umărul de un disc luminos pe care era desenată o săgeată. Accidentul ăsta o supără foc. Se dădu îndărăt pe peria ei ascultătoare, zbură în lături și apoi, năpustindu-se deodată asupra discului, îl făcu țăndări cu coada periei. Se auzi zăngănitul cioburilor, trecătorii săriră într-o parte, de undeva se desluși un fluierat, și Margareta, săvârșind această năzbâtie, izbucni în hohote de râs.

„Pe Arbat trebuie să fiu mai prevăzătoare — își zise ea. — Pe aici e o adevărată harababură, așa încât te descurci greu.”

Spunând aceasta, începu să se strecoare printre cabluri. Sub ea pluteau acoperișurile troleibuzelor, ale autobuzelor și ale turismelor, în timp ce pe trotuare, după cum i se părea de sus, pluteau râuri de șepci. Și din ele se desprindeau pârâiașe, ce se vărsau în gurile de foc ale magazinelor luminate în noapte.

„O, ce talmeș-balmeș! — gândi furioasă Margareta. — Aici nici nu poți să te întorci.”

Tăie Arbatul, se ridică mai sus, cam la înălțimea etajului trei, și, trecând pe lângă clădirea din colț a teatrului cu luminile lui orbitoare, pluti într-o ulicioară îngustă cu două rânduri de case înalte. Toate ferestrele erau deschise și de pretutindeni se revărsa muzica transmisă la radio. Din curiozitate, Margareta aruncă o privire pe una din ferestre. Era o bucătărie. Lângă două primusuri, arzând cu un vuiet năprasnic, stăteau și se certau două femei, fiecare cu câte o lingură în mână.

— Uite ce-i, Pelagheia Petrovna, te rog să stingi lumina când ieși de la toaletă, spuse femeia ce stătea înaintea unei cratițe pline cu bunătăți, din care ieșeau aburi.

— Că de nu, o să cerem în scris evacuarea dumitale.

— Grozavă mai ești dumneata, răspunse cealaltă.

— Amândouă sunteți grozave, zise tare Margareta, trecând prin fereastră, în bucătărie.

Părțile beligerante, auzindu-i glasul, se întoarseră, încremenind cu lingurile murdare în mână. Margareta își întinse încetișor mâna printre ele și, întorcând robinetele primusurilor, le stinse. Scoțând un geamăt de uimire, femeile rămaseră cu gurile căscate. Dar Margareta se și plictisise în bucătărie și, pornind iar în zbor, se întoarse în ulicioară.

Imobilul uriaș și luxos cu șapte etaje de la capătul acesteia, construit pesemne de curând, îi atrase atenția. Veni în jos și, aterizând, descoperi că toată fațada casei era de marmură neagră, că avea uși largi, că în spatele vitrinei se profila șapca cu firet de aur și sclipeau nasturii portarului și că, deasupra intrării, scria cu litere de aur: „Casa Dramlitului”.

Uitându-se printre gene, Margareta căuta să pătrundă sensul cuvântului „Dramlit”. Luând la subțioară peria, intră în vestibul, îmbrâncindu-l cu ușa, spre marea lui mirare, pe portar, și, lângă ascensor, pe un perete, zări o tablă neagră, uriașă, iar pe ea, scrise cu litere albe, numărul apartamentelor și numele locatarilor. Inscripția care încununa lista „Casa dramaturgului și a publicistului” o făcu pe Margareta să scoată un țipăt înăbușit de fiară. Urcându-se ceva mai sus prin văzduh, citi cu atenție încordată numele: Hustov, Dvubratski, Kvant, Beskudnikov, Latunski...

— Latunski! țipă ea ascuțit.

— Latunski! El e cel... care... l-a nenorocit pe maestru!

La intrare, portarul sări în sus, uluit, cu ochii holbați la tabla neagră, străduindu-se să înțeleagă minunea: de ce lista locatarilor pornise subit să scoată țipete stridente?

În timpul acesta, Margareta urca repede scara repetând cu frenezie:

— Latunski 84... Latunski 84...

Iată, la stânga — 82, la dreapta — 83, mai sus, la stânga — 84! Aici! Iată și cartea de vizită: „O. Latunski”.

Margareta descălecă de pe coada periei și tălpile ei înfierbântate atinseră răcoarea plăcută a palierului. Sună o dată, încă o dată. Dar nu venea nimeni să-i deschidă. Apăsă mai tare butonul soneriei, al cărei zbârnâit îl auzea chiar și ea în apartamentul lui Latunski. Da, locatarul apartamentului 84 de la etajul șapte trebuie să-i fie recunoscător până la moarte răposatului Berlioz, președintele Massolitului, pentru că nimerise sub tramvai, și pentru că mitingul de doliu fusese fixat tocmai în seara aceea. Criticul Latunski se născuse sub o stea norocoasă; ea l-a salvat de întâlnirea cu Margareta, ajunsă vrăjitoare în vinerea aceea.

Nimeni nu venea să deschidă. Atunci, Margareta se repezi în jos, cu toată viteza, numărând etajele; ajunse la parter, țâșni în stradă și, uitându-se în sus, numără și controlă de afară etajele vrând să-și dea seama unde veneau ferestrele apartamentului ocupat de Latunski. Erau, fără doar și poate, cele cinci ferestre pe colț, la etajul 7, cufundate în întuneric. După ce se convinse că nu greșește, se ridică în văzduh, și, peste câteva clipe, iat-o intrând pe fereastra deschisă într-o cameră întunecoasă, unde se așternea, argintie, doar o cărare îngustă strecurată de lumina lunii. Margareta alergă pe această cărare și găsi pe dibuite comutatorul. În clipa următoare întreaga locuință era luminată. Peria stătea părăsită într-un ungher. După ce se convinse că nu era nimeni în tot apartamentul, deschise ușa de la intrare și controlă dacă într-adevăr pe cartea de vizită stă scris numele lui Latunski. Da, nimerise unde trebuia.

Se spune că și astăzi criticul Latunski se face alb ca varul când își amintește de seara aceea cumplită, și că până astăzi rostește cu devoțiune numele lui Berlioz. Nu se știe cu ce delict sinistru și infam s-ar fi încheiat seara aceea dacă el ar fi fost acasă, pentru că Margareta s-a întors din bucătărie cu un ciocan greu în mână.

Zburătoarea invizibilă și goală-pușcă încerca să se stăpânească, să se oprească, dar mâinile îi tremurau de nerăbdare. Ochind bine, lovi cu ciocanul clapele pianului, și în apartament se revărsă primul urlet jalnic. Instrumentul produs de firma Becker — cu totul nevinovat — urla în culmea disperării. Clapele se prăvăleau, aplicele albe de os zburau în toate părțile. Pianul vuia, gemea, zdrăngănea și hârâia.

Cu sunetul unei împușcături de revolver, crăpă sub lovitura de ciocan placa de rezonanță de sus, lustruită. Răsuflând greu, Margareta rupea și strivea coardele cu ciocanul. În cele din urmă, obosită, se dădu la o parte, se trânti într-un fotoliu, să-și tragă răsuflarea.

În baie, apa vuia cumplit, ca și în bucătărie. „Mi se pare că a început să curgă pe jos...” constată Margareta, adăugând cu glas tare:

— Dar să nu-mi pierd vremea aici.

Din bucătărie se prăvălea spre coridor un torent de apă. Plescăind cu picioarele desculțe prin băltoace, Margareta ducea apă cu niște căldări din bucătărie în cabinetul criticului și o vărsa în sertarele mesei de scris. Apoi, după ce sparse cu ciocanul ușile dulapului din cabinet, se năpusti în dormitor. Făcu țăndări oglinda șifonierului și, scoțând din el un costum de haine al criticului, îl înecă în cadă.

O călimară plină cu cerneală, luată din birou, o vărsă în patul somptuos pentru două persoane. Distrugerea îi provoca o aprigă desfătare, cu toate acestea, rezultatele i se păreau prea neînsemnate. De aceea începu să facă ce-i trecea prin minte. Spărgea vazoanele cu ficuși din camera unde se afla pianul. Fără să termine treaba, se întorcea în dormitor și, cu un cuțit de bucătărie, tăia cearșafurile, spărgea fotografiile înrămate. Nu simțea pic de oboseală și numai sudoarea curgea pe ea șiroaie.

În timpul acesta, în apartamentul 82 de sub apartamentul lui Latunski, femeia de serviciu a dramaturgului Kvant își bea ceaiul în bucătărie, ascultând nedumerită zgomotele ce răzbăteau de sus: bocănituri, zăngănit de sticlă și un necontenit du-te-vino. Ridicând privirea în tavan, văzu cum acesta își schimbă de la o clipă la alta culoarea, făcându-se din alb albăstrui spălăcit. Pata creștea văzând cu ochii și deodată se împânzi de picături. Câteva secunde femeia încremeni locului, minunându-se de fenomenul ăsta, până când, în cele din urmă, din tavan se porni o adevărată ploaie, care nu întârzie să se reverse cu zgomot pe podea. Femeia sări în picioare, puse sub șuvoiul de apă un lighean, ceea ce se dovedi inutil, întrucât ploaia se întețea, lărgindu-și teritoriul, inundând plita cu gaze și masa cu vesela de pe ea. Atunci, cu un țipăt, femeia se repezi afară din apartament, luând-o în sus pe scări și, după câteva clipe, soneria de la ușa apartamentului lui Latunski prinse iar să zbârnâie.

„Gata, s-au pus pe sunat. E timpul s-o iau din loc”, își zise Margareta și încălecă pe coada periei, atentă la glasul de femeie care striga pe gaura cheii:

— Deschide, deschide, te rog! Dusia, deschide! La voi curge? Pe noi ne-a inundat!

Margareta se ridică cam la un metru în văzduh și lovi în lustră. Două lămpi făcură explozie, aruncând în toate părțile țurțuri de cristal. Strigătele de la intrare amuțiră, și pe scară se auzi un tropăit. Margareta pluti pe geam afară și, făcându-și ușurel vânt, își repezi ciocanul în geamul ferestrei, care scânci, în timp ce pe peretele exterior, îmbrăcat în marmură, al clădirii, se prăvăli o cascadă de cioburi. Apoi ea zbură spre geamul următor. Jos, departe, oamenii începură să alerge pe trotuar; din cele două mașini care staționau în fața clădirii una claxonă și se îndepărtă. Terminând cu ferestrele lui Latunski, Margareta pluti spre apartamentul vecin. Loviturile se făcură mai dese, stradela se umplu de pocnete și zăngănit. Din prima intrare ieși în fugă portarul, se uită în sus, șovăi un pic, nedându-și seama din capul locului ce are de întreprins, apoi băgă în gură fluierul și fluieră ca un turbat. În fluieratul acesta, cu o adevărată frenezie, după ce a spart ultimul geam de la etajul șapte, Margareta coborî spre etajul șase și începu să spargă geamurile și aici.

Chinuit de inactivitatea prelungită de după ușile elegante ale intrării, portarul își punea tot sufletul în fluierat, urmărind-o pas cu pas pe Margareta, ca și când ar fi acompaniat-o. În pauze, când ea trecea de la o fereastră la alta, el își lua avânt și, la fiecare lovitură dată de Margareta, umflându-și obrajii, se punea pe fluierat, sfredelind văzduhul nopții până la ceruri.

Sforțările lui, în combinație cu sforțările Margaretei dezlănțuite, dădură rezultate mari. În casă se stârnise panică. Geamurile rămase încă întregi se deschideau, apăreau în ele capete omenești, care se ascundeau pe dată, iar geamurile deschise — repede se închideau. În casele de peste drum, în ferestre, pe un fond luminat, apăreau siluetele întunecate ale oamenilor, care căutau să înțeleagă de ce, fără niciun motiv, crapă geamurile în clădirea nouă a „Dramlit”-ului.

În ulicioară, toată lumea alerga spre casa „Dramlit”-ului, iar în clădire, pe toate scările, tropăiau oameni, foindu-se fără niciun rost. Femeia de serviciu a lui Kvant striga celor ce fugeau pe scări că apartamentul lor a fost inundat; în curând, i se alătură și femeia familiei Hustov de la apartamentul 80, de sub locuința lui Kvant. La Hustovi, apa țâșnise din tavan, și în baie, și în bucătărie. În cele din urmă, în locuința Kvanților, în bucătărie, din tavan se prăbuși un strat uriaș de tencuială, făcând praf toată vesela murdară, după care, din zdrențele tavanului, se porni o ploaie în toată legea, de parcă turna cu găleata. Atunci, pe scara unu se dezlănțuiră niște țipete disperate.

Zburând prin dreptul penultimei ferestre de la etajul trei, Margareta se uită înăuntru și zări un individ care-și punea masca de gaze, cuprins de panică. Ea-l sperie, spărgând geamul cu ciocanul, și omul o șterse din odaie.

Sălbatica devastare se curmă pe neașteptate. Lunecând spre etajul doi, Margareta se uită pe fereastra din margine, acoperită cu o draperie ușoară de culoare închisă. În odaie, sub un glob de sticlă, ardea un bec slab. Într-un pătuț cu plasă ședea un băiețel de vreo patru ani, trăgând cu urechea speriat la zgomotele de afară. Era singur, cei mari o zbughiseră pesemne pe palier, să vadă ce se întâmplă.

— Sparg geamurile, zise băiețelul, după care strigă:

— Mamă!

Neprimind niciun răspuns, mai spuse:

— Mamă, mi-e frică.

Margareta dădu deoparte draperia și zbură pe geam, în odaie...

— Mi-e frică, repetă băiețelul, cuprins de un tremur.

— Nu-ți fie teamă, nu-ți fie teamă, micuțule, îl liniști Margareta, străduindu-se să-și îmblânzească oarecum glasul nelegiuit, răgușit în bătaia vântului.

— Băieții s-au apucat să spargă geamurile.

— Cu praștia? o întrebă băiețelul, potolindu-se.

— Cu praștia, cu praștia, încuviință Margareta.

— Tu dormi liniștit.

— E Sitnik, zise băiețelul.

— El are praștie.

— Bineînțeles că el e!

Băiețelul se uită șiret undeva, într-o parte, și întrebă:

— Și tu, tanti, unde ești?

— Eu nu sunt, îi răspunse Margareta.

— Mă visezi.

— Așa am crezut și eu, zise băiețelul.

— Culcă-te, îi porunci Margareta.

— Pune-ți obrazul în palmă și visează-mă.

— Bine, am să te visez, am să te visez neapărat, se învoi băiețelul și în aceeași clipă se cuibări în pătuțul lui, cu obrazul în palmă.

— Am să-ți spun o poveste, începu să vorbească din nou Margareta, punându-și mâna înfierbântată pe căpșorul tuns:

— A fost odată o tanti... Și nu avea copii, și nu știa ce e fericirea. Întâi, multă, multă vreme a tot plâns, iar mai târziu s-a făcut rea...

Margareta amuți și își retrase mâna: copilul dormea.

Ea își lăsă încetișor ciocanul pe pervazul ferestrei și zbură pe geam afară. Lângă clădire era zarvă mare. Pe asfaltul trotuarului, presărat cu cioburi, alergau niște oameni, strigând ceva. Printre ei apăruseră și milițieni. Deodată, se auzi un clopot, și din Arbat își făcu intrarea în ulicioară mașina roșie a pompierilor, cu scară.

Dar ce urma să se petreacă n-o mai interesa pe Margareta. Calculându-și bine mișcările, ca să nu se agațe de vreun cablu, strânse mai tare peria și într-o clipă se pomeni deasupra casei cu bucluc. Sub ea, ulicioara căzu într-o rână, prăvălindu-se. În locul ulicioarei, sub picioarele ei, se ivi o îngrămădire de acoperișuri brăzdată la colțuri de niște cărări scânteietoare. Toată această îngrămădire pluti pe neașteptate într-o parte, iar lanțurile de lumini se spălăciră, contopindu-se treptat.

Margareta se mai smuci o dată, și toată îngrămădirea de acoperișuri intră în pământ, în locul ei țâșnind o mare de lumini electrice tremurătoare, care se ridică deodată vertical, ca apoi să apară deasupra capului ei, în timp ce sub picioarele sale sclipi argintul lunii. Dându-și seama că făcuse o tumbă, își luă din nou poziția normală și, întorcând capul, văzu că nici lacul nu mai era, și că acolo, în urma ei, la orizont, nu mai rămăsese decât o văpaie trandafirie. În clipa următoare se stinse și aceasta, și Margareta se pomeni singură cu luna, care alerga deasupra ei, în stânga. Părul îi era de mult vâlvoi, în timp ce lumina lunii îi scălda șuierând trupul gol. Văzând cum undeva, jos, două șiruri de lumini răzlețe se contopesc în două dâre neîntrerupte de foc, ca apoi să dispară cu repeziciune, Margareta își dădu seama că zboară cu o viteză fantastică și o uimi faptul că nu se înăbușă.

În clipele următoare, jos, departe, în întunericul negru al pământului, se aprinse o nouă văpaie de lumină electrică, repezindu-se sub picioarele ei, ca în secunda următoare să pornească a se învârti în chip fantastic, ca o elice, și să se prăbușească în beznă. Alte câteva clipe și fenomenul se repetă.

— Orașele! Orașele! strigă Margareta.

După aceea, de vreo două-trei ori văzu sub ea sclipirea palidă parcă a unor săbii în cutii negre deschise și-și dădu seama că erau râuri.

Întorcându-și capul și privind sus și spre stânga, zburătoarea vedea încântată cum aleargă luna deasupra ei, nebunește, înapoi spre Moscova, dar stând în același timp cu totul ciudat pe loc, încât se putea desluși limpede pe ea o tainică siluetă întunecată — un balaur, sau un căluț cocoșat, cu botul ascuțit îndreptat spre orașul pe care-l lăsase în urmă.

Atunci Margaretei îi trecu prin minte că, de fapt, degeaba gonește cu atâta furie peria, că se lipsește de posibilitatea de a vedea cum trebuie, de a se desfăta, de a gusta din plin zborul. Ceva îi spunea că acolo unde zboară, va fi așteptată și că nu are de ce să se plictisească gonind cu asemenea repeziciune nebunească și la asemenea înălțime.

Aplecă peria cu părul țepos înainte, așa încât coada acesteia se ridică în sus și, încetinind mult mersul, se apropie de pământ. Și această alunecare, ca într-o săniuță aeriană, îi aduse o nemaipomenită desfătare. Pământul se ridică spre ea, și în vâltoarea neagră, fără nicio formă până atunci, se arătară tainele și frumusețile lui în timpul unei nopți cu lună. Pământul venea spre ea și pe Margareta o și pătrundea mirosul pădurilor înverzite. Zbură deasupra ceței unei pajiști înrourate, apoi deasupra unui lac. Sub ea cântau în cor broaștele, iar undeva departe, făcând, nu se știe de ce, să-i bată tare inima, venea cu zgomot mare un tren.

În curând îl văzu. Se târa încet, ca o șenilă, împroșcând văzduhul cu scântei. Luându-i-o înainte, Margareta mai zbură deasupra oglinzii unei ape, în care trecu, sub picioarele ei, o a doua lună, apoi veni mai jos și o porni, gata-gata să atingă vârfurile unor pini uriași.

Din spate se auzi deodată un vâjâit spintecând văzduhul; creștea, apropiindu-se, ajungând-o din urmă pe Margareta. Treptat, la vâjâitul acesta, semănând cu cel provocat de un obiect zburător, de un proiectil, se adăugă hohotul de râs al unei femei. Întorcând capul, Margareta văzu venind spre ea o arătare ciudată, de culoare închisă. Conturându-se tot mai precis, se desluși în sfârșit un călăreț în zbor; încetinindu-și goana, pe Margareta o ajunse din urmă Natașa.

Goală, cu părul răvășit fluturându-i în vânt, zbura călare pe un vier gras, care strângea între copitele dinainte o servietă, în timp ce cu cele dinapoi bătea înverșunat văzduhul. Pe lângă vier, zbura legat de un șnur și sclipind uneori în lumina lunii un pince-nez, iar vierul avea pe cap o pălărie care-i aluneca tot mai mult pe ochi. Uitându-se mai bine, Margareta își dădu seama că vierul nu era altul decât Nikolai Ivanovici, și hohotele ei de râs tunară peste pădure, împletindu-se cu hohotele Natașei.

— Natașa! chiui Margareta.

— Te-ai uns cu cremă?

— Suflețelul meu! îi răspunse Natașa, trezind cu țipetele ei pădurea de pin adormită.

— Regina mea, să știi că am uns și chelia dumnealui!

— Prințesă! zbieră plângăreț vierul, purtându-și în galop călăreața.

— Suflețelul meu! Margareta Nikolaevna! strigă Natașa, galopând alături de Margareta.

— Recunosc, am luat cremă. Că și noi vrem să trăim și să zburăm! Iertați-mă, stăpâna mea, dar eu nu mă întorc, nu mă întorc pentru nimic în lume! Ah! Ce bine e, Margareta Nikolaevna... M-a cerut în căsătorie!

Și Natașa arăta cu degetul spre gâtul vierului, care gâfâia rușinat.

— Da, m-a cerut în căsătorie! Cum îmi spuneai, ia zi? strigă ea aplecându-se spre urechea vierului.

— Zeiță! urla acesta.

— Nu pot să zbor atât de repede! Pot să pierd hârtii importante, Natalia Prokofievna, protestez!

— Ia mai du-te dracului cu hârtiile tale! striga hohotind obraznic Natașa.

— Ce tot spui, Natalia Prokofievna, ne poate auzi cineva, strigă rugător vierul.

Zburând alături de Margareta, Natașa îi povesti, râzând, ce se întâmplase în vilă după plecarea ei.

Fata mărturisi că nu se atinsese de lucrurile primite în dar de la Margareta, ci se dezbrăcase și, repezindu-se la cutia cu cremă, se unsese cu ea. Și i se întâmplase același lucru ca și stăpânei sale. Dar, în timp ce ea se minuna, privindu-se în oglindă, râzând, fericită de frumusețea ei vrăjită, se deschisese ușa și apăruse Nikolai Ivanovici. Ținea tulburat în mâini cămașa Margaretei Nikolaevna, propria-i pălărie și servieta. Văzând-o pe Natașa, Nikolai Ivanovici încremenise. Venindu-și în fire, roșu ca un rac, declarase că a socotit de datoria lui să ridice cămășuța și s-o aducă el, personal...

— Ce-a fost în stare să sporovăiască, ticălosul! hohotea Natașa.

— Ce-a fost în stare să-mi spună, să mă ademenească! Ce bani mi-a făgăduit! Zicea: „Klavdia Petrovna n-o să afle nimic.” Ce, doar n-ai să spui că mint! strigă Natașa către vier, care-și întoarse râtul într-altă parte, rușinat din cale-afară.

Zburând prin dormitor, Natașa îl unsese cu cremă pe Nikolai Ivanovici, după care rămăsese și ea încremenită de uimire.

Chipul respectabilului locatar de jos se strânsese într-un rât, iar la mâini și la picioare se pomenise cu niște copite mititele. Privindu-se în oglindă, Nikolai Ivanovici pornise a urla disperat, sălbatic, dar era prea târziu. După câteva clipe, înșeuat, plângând în hohote deznădăjduite, zbura undeva la dracu, afară din Moscova.

— Cer stăruitor să mi se dea iar înfățișarea mea normală! grohăi și guiță pe neașteptate vierul, când cuprins de frenezie, când rugându-se cu umilință.

— Nu am de gând să zbor la o adunare ilegală! Margareta Nikolaevna, te rog, e de datoria dumitale s-o pui la punct! Ți-a fost femeie de serviciu!

— Aha, va să zică acum sunt pentru tine femeie de serviciu? Femeie de serviciu? strigă Natașa, ciupindu-l pe vier de ureche.

— Adineauri eram zeiță! Cum îmi spuneai? Zi!

— Venera! răspunse plângăreț vierul zburând deasupra unui pârâu ce spumega printre stânci și atingând cu copitele niște tufe de alun.

— Venera! Venera! strigă triumfătoare Natașa, cu o mână în șold, cu cealaltă întinsă spre lună.

— Margareta! Regină! Rugați-vă pentru mine, să mă lase să rămân vrăjitoare! Dumneavoastră vi se îndeplinește orice rugă, vă e dată puterea!

Și Margareta răspunse:

— Bine. Îți promit!

— Mulțumesc, strigă Natașa și, deodată, urlă tăios și trist:

— Hei! Hei! Mai repede, mai repede! Ia sporește viteza!

Strânse între călcâie șoldurile vierului, teșite și slăbite de goana cea turbată, și animalul se smuci atât de tare, că din nou spintecă văzduhul, și Natașa apăru undeva înainte, ca un punct negru, pierind, odată cu ea stingându-se și vâjâitul zborului.

Ca și înainte, Margareta zbura agale printr-o regiune pustie și necunoscută, peste niște dealuri presărate cu bolovani risipiți printre pini răzleți și uriași. Ea nu zbura însă pe deasupra pinilor, ci printre trunchiurile lor poleite dintr-o parte de argintul lunii. Umbra ușoară a zburătoarei aluneca pe pământ în fața ei, iar luna o mângâia din spate.

Margareta simțea că se află lângă o apă și bănuia că va ajunge curând la capătul drumului. Pinii se dădură în lături, și ea se apropie încetișor prin văzduh de o râpă abruptă, calcaroasă. Dedesubt, jos, în vale, șerpuia un râu învăluit în umbră. Peste toate se așternea ceața, agățându-se de tufele de pe marginea râpei, în timp ce malul celălalt era jos și neted. Acolo, sub un pâlc singuratic de copaci rămuroși, se zbătea flacăra mică a unui foc de vreascuri și se zăreau siluete mărunte, în mișcare. Margaretei i se păru că aude din partea aceea o muzică veselă, sâcâitoare. Mai departe, cât vedeai cu ochii, pe câmpia argintată de lună nu se deslușeau semnele niciunei așezări sau ale prezenței omului.

Margareta sări de pe mal și într-o clipă atinse apa. După goana ei prin văzduh undele o îmbiau. Aruncând cât colo peria, își făcu vânt și se repezi în râu cu capul în jos. Trupul ei ușor străpunse ca o săgeată apa, și o trâmbă de stropi țâșni atât de sus, de ziceai că acum-acum ajunge la lună. Apa era caldă ca în baie și, ieșind în bezna neagră pe oglinda râului, singură în noapte, Margareta înotă pe săturate.

Nu era nimeni lângă Margareta, dar ceva mai departe, în spatele unor tufe, se auzea plescăit și fornăit — și acolo se scălda cineva.

Margareta ieși pe mal. După scăldat, trupul îi ardea. Nu simțea niciun fel de oboseală și țopăia fericită pe iarba reavănă.

Deodată încetă să mai danseze și-și încordă atenția. Fornăitul se auzea mai aproape și, de după tufișuri de răchită, apăru un grăsan gol-goluț, cu un joben negru de mătase pe cap, pus mai spre ceafă. Tălpile picioarelor le avea negre-nămolite, așa încât părea că poartă ghete negre. Judecând după felul cum gâfâia și sughița, era băut bine, ceea ce se confirma și prin faptul că deodată râul începu să miroasă a coniac.

Văzând-o pe Margareta, grăsanul o pironi cu ochii, iar apoi urlă bucuros:

— Ce-o fi asta? Oare pe ea o văd? Clodina, că doar tu ești, văduvă veselă! Și tu te afli aici?

Și înaintă spre ea, să o salute.

Margareta se dădu înapoi și-i răspunse cu demnitate:

— Du-te la mama dracului! Nu sunt nicio Clodină. Vezi cu cine stai de vorbă!

Și, după ce se gândi o clipă, adăugă la vorbele ei o înjurătură lungă, scabroasă. Toate acestea avură darul să-l dezmeticească pe grăsunul ușuratic.

— Vai! exclamă el încet și tresări.

— Iertați-mă cu mărinimie, luminăția voastră, regină Margot! V-am confundat și vinovat e coniacul, fie el blestemat!

Grăsanul se lăsă pe un genunchi, dădu la o parte jobenul, făcu o plecăciune și începu să bolborosească, amestecând frazele rusești cu cele franțuzești, niște aiureli despre nunta însângerată a unui prieten al său Guessard, la Paris, despre coniac și despre faptul că e distrus de trista greșeală pe care o făcuse.

— Mai bine ți-ai pune pantalonii, nenorocitule, zise mai blând Margareta.

Grăsanul zâmbi larg, arătându-și toți dinții, bucuros că Margareta nu este supărată și-i comunică extaziat că în clipa de față e fără pantaloni, doar pentru că, distrat fiind, i-a lăsat la fluviul Enisei, unde se scăldase ceva mai înainte, dar că îndată zboară acolo, mai ales că Eniseiul e la doi pași. După aceea începu să se dea înapoi, cu fața spre Margareta, și se dădu așa până-n clipa când alunecă și căzu pe spate în apă. Dar căzând chiar, păstra pe fața-i bordisită cu mici barbete un zâmbet de extaz, afecțiune și devotament.

Margareta scoase un fluierat puternic și, încălecând peria, care alergase de îndată la chemarea ei, trecu în zbor pe malul celălalt. Umbra râpei calcaroase nu ajungea până acolo, și malul lin era scăldat în razele lunii.

Când Margareta puse piciorul pe iarba înrourată, orchestra de sub sălcii răsună mai tare, și din focul de vreascuri zbură mai vesel un snop de scântei. Sub ramurile sălciilor, presărate cu cercelușe gingașe și pufoase, conturându-se în razele lunii, ședeau pe două rânduri niște broaște fălcoase și, umflându-se, de parc-ar fi fost de cauciuc, cântau din fluiere de lemn un marș solemn și eroic. Dinaintea muzicanților atârnau smocuri de putregai fosforescent, prinse în nuielușe de sălcii, ca să lumineze partiturile. Pe botul broaștelor sclipeau umbrele dănțuitoare ale focului de vreascuri.

Marșul se cânta în cinstea Margaretei. I se făcea o primire dintre cele mai triumfale. Rusalcele străvezii își întrerupseră hora încinsă deasupra râului și o aclamară fluturând în aer niște ierburi de apă, iar deasupra malului pustiu și verzui răsună, rostogolindu-se până departe, lărmuirea lor de bun venit. Niște vrăjitoare în pielea goală țâșniră de după sălcii, se încolonară cu reverențe și plecăciuni, curat ca la curtea împărătească. Cineva, cu picioare de țap, veni fuga la Margareta, lipindu-și buzele de mâna ei și, așternând pe iarbă o țesătură de mătase, întrebă dacă regina e mulțumită, dacă i-a făcut plăcere scăldatul, poftind-o să se întindă, ca să se odihnească, ceea ce Margareta și făcu.

Cel cu picioare de țap îi oferi o cupă cu șampanie pe care ea o bău și simți deodată parcă încălzindu-i-se inima. Interesându-se de soarta Natașei, află că aceasta se și scăldase și pornise, călare pe vierul ei, spre Moscova, ca să ajungă acolo mai înainte, să dea de veste cui trebuie că Margareta va sosi curând și să ajute la confecționarea și împodobirea toaletei sale.

Scurta ședere a Margaretei sub sălcii a fost marcată de un episod: în văzduh răsună un fluierat, și un trup negru, greșind vădit ținta, se prăbuși în apă. Peste câteva clipe în fața Margaretei se ivi același grăsan cu barbete, care se prezentase într-un mod atât de nereușit pe celălalt mal. Apucase, după cum se vedea, să facă drumul până la Enisei și înapoi, întrucât era îmbrăcat sărbătorește cu frac, însă ud leoarcă, din cap până-n picioare. Coniacul îi făcuse figura pentru a doua oară: coborând, nimerise tot în apă. În schimb, nu-și pierduse zâmbetul nici în acest caz atât de trist, și a fost admis să-i sărute mâna Margaretei, care râdea vesel.

Apoi toată lumea începu să se pregătească de plecare. Rusalcele își jucară hora în lumina lunii și se topiră în razele ei. Cel cu picioare de țap se informă reverențios cu ce a călătorit Margareta până la râu. Aflând că sosise călare pe o perie, remarcă:

— O, se poate? E atât de incomod!

După ce întocmi într-o clipă din două cioturi mici un telefon bizar, ceru cuiva să i se trimită neîntârziat, într-un minut, o mașină, ceea ce se și făcu, chiar într-un minut.

Pe ostrov ateriză un automobil șarg, deschis, numai că la volan nu ședea un șofer obișnuit, ci un cioroi de câmp, negru, cu pliscul lung, cu o șapcă de mușama pe cap și cu mănuși lungi, cu manșetă largă. Ostrovul se făcea tot mai pustiu. Luându-și zborul, vrăjitoarele se topiseră în văpaia lunii. Focul de vreascuri se stingea, și peste tăciuni se așternea o spuză căruntă.

Cel cu picioarele de țap o ajută pe Margareta să se urce în mașină, și ea se lăsă pe bancheta largă a automobilului șarg. Automobilul hurui și se repezi în sus, mai-mai să atingă luna. Ostrovul pieri, pieri și râul, în timp ce Margareta gonea prin văzduh înapoi spre Moscova.