O scrisoare cu chenar negru anunță ziua întoarcerii stăpânului. Isabella murise, iar el îmi scria să pregătesc haine de doliu pentru fiica lui și o cameră și toate cele necesare pentru tânărul său nepot. Catherine nu mai știa ce face de bucurie la gândul că-și va revedea tatăl și-și făurea cele mai înflăcărate speranțe în privința nenumăratelor calități ale „adevăratului” ei văr. Veni și seara în care erau așteptați. De dimineață fusese foarte ocupată cu micile ei treburi, iar acum, gătită cu rochia ei nouă, neagră — sărmana copilă! moartea mătușii nu-i pricinuise vreo durere anume —, mă sili, stăruind fără încetare, să cobor cu ea prin parc, în întâmpinarea lor.
— Linton are exact șase luni mai puțin ca mine, sporovăia ea, în timp ce ne plimbam agale, la umbra copacilor, pe dâmburile și văile acoperite cu mușchi. Ce încântător va fi să-l am tovarăș de joacă! Mătușa Isabella i-a trimis lui tăticu o minunată buclă din părul lui; era mai deschis decât al meu… mai blond și tot atât de fin. Am păstrat-o cu toată grija într-o cutiuță de sticlă și deseori m-am gândit câtă plăcere mi-ar face să-l văd pe cel căruia îi aparține. Oh, sunt fericită… și tăticu, tăticu meu drag, drag! Haide, Ellen, hai să fugim! Haide, fugi!
O luă la fugă, se întoarse și fugi iarăși de multe ori, înainte ca pașii mei domoli să ajungă până la poartă; apoi se așeză pe un taluz înierbat de lângă drum, încercând să aștepte cu răbdare; dar îi era cu neputință: nu putea sta locului nicio clipă.
— Vai, cât întârzie! exclamă ea. Oh, văd niște praf pe drum… Uite-i că vin! Nu! Când or să fie aici? N-am putea merge puțin în calea lor… o jumătate de milă, Ellen, numai o jumătate de milă? Haide, spune da… numai până la desișul de mesteceni de colo, de la cotitură!
Am refuzat cu tărie. În fine, așteptarea luă sfârșit: trăsura de drum apăru. Domnișoara Cathy țipă și-și întinse brațele de îndată ce zări fața tatălui ei privind pe fereastră. El coborî, aproape tot atât de nerăbdător ca și ea, și a trecut destul de multă vreme până să aibă un gând și pentru altcineva decât pentru ei doi. În timp ce se îmbrățișau, am aruncat o privire înăuntru, să văd ce face Linton. Dormea într-un colț, înfofolit într-o mantie caldă, căptușită cu blană, de parcă ar fi fost iarnă. Un băiat palid, plăpând, ca o fată, pe care l-ai fi putut lua drept fratele mai mic al stăpânului, atât de mare era asemănarea; dar avea pe chip o arțăgoșenie bolnăvicioasă pe care Edgar Linton n-a avut-o niciodată. Acesta din urmă observă că mă uit și, după ce mi-a dat mâna, m-a sfătuit să închid portiera și să nu-l tulbur, deoarece călătoria îl obosise. Cathy ar fi vrut să-și arunce și ea o privire, dar tatăl ei i-a spus să vină, și au pornit amândoi pe jos prin parc, în timp ce eu mă grăbeam înaintea lor, ca să-i pregătesc pe servitori.
— Și-acum, scumpa mea, zise domnul Linton, adresându-se fiicei lui, când se opriră la piciorul scării de la intrare, vărul tău nu e atât de puternic și de vesel ca tine și, nu uita, și-a pierdut mama de foarte puțină vreme; de aceea nu te aștepta să se joace și să alerge cu tine numaidecât. Și să nu-l obosești prea mult cu vorba: lasă-l să stea liniștit măcar în seara asta, da?
— Da, da, tăticule, răspunse Catherine, dar aș vrea atât de mult să-l văd; și el nici n-a scos capul o dată pe fereastră.
Trăsura se opri, iar cel ce dormea, trezit, fu coborât de unchiul său.
— Linton, iat-o pe verișoara ta Cathy, zise el, împreunându-le mânuțele. Te iubește de pe-acum; și ai grijă să n-o mâhnești plângând în seara asta. Încearcă să fii vesel: călătoria s-a sfârșit, și acum n-ai altceva de făcut decât să te odihnești și să te distrezi cum îți place.
— Atunci lasă-mă să mă duc la culcare, răspunse băiatul, ferindu-se de sărutul Catherinei; și-și duse degetele la ochi ca să-și șteargă lacrimile care-l podideau.
— Haide, haide, fii băiat cuminte, i-am șoptit eu, conducându-l în casă. Ai s-o faci și pe ea să plângă… uite cât de rău îi pare de tine!
Nu știu dacă era de părere de rău pentru el, dar verișoara lui își făcu o mutră tot atât de tristă ca a lui și se întoarse la tatăl ei. Intrară toți trei și urcară în bibliotecă, unde-i aștepta ceaiul gata pregătit. Eu i-am scos lui Linton șapca și mantia și l-am așezat pe un scaun lângă masă; dar nici nu s-a așezat bine, că a și început din nou să plângă. Stăpânul l-a întrebat ce are.
— Nu pot să șed pe scaun, zise băiatul plângând în hohote.
— Atunci du-te pe canapea, și Ellen are să-ți aducă ceaiul acolo, răspunse cu răbdare unchiul.
Eram convinsă că protejatul său arțăgos și bolnăvicios îl pusese la grea încercare în timpul călătoriei. Linton se târî încet până la canapea și se întinse. Cathy își luă un scăunel și ceașca și se duse lângă el. La început șezu tăcută, dar asta nu putea dura: era hotărâtă să-și răsfețe vărul cel mic, așa cum și-l dorea ea; de aceea începu să-i mângâie buclele, să-l sărute pe obraz și să-i dea ceai din farfurioara ei, ca unui copil mic. Asta i-a plăcut, căci nu era cu mult mai mult decât un copil mic: își șterse ochii și fața i se lumină de un zâmbet palid.
— Oh, o s-o ducă foarte bine, îmi spuse stăpânul după ce-i urmări un minut. Foarte bine, dacă-l vom putea ține, Ellen. Tovărășia unui copil de vârsta lui îi va da curând un nou elan, iar dorind să fie zdravăn, va și fi.
„Da, dacă-l vom putea ține!” îmi zisei în gând; și mă cuprinseră presimțiri triste că slabă nădejde era de asta. Și-apoi, m-am gândit eu, cum va putea trăi plăpândul acesta la Răscruce de Vânturi? Între tatăl său și Hareton, ce tovarăși de joacă și ce învățători va avea! Îndoielile noastre fură curând lămurite… chiar mai devreme decât mă așteptam. Tocmai dusesem copiii sus, după ce isprăviseră ceaiul, și-l văzusem pe Linton adormit — nu m-a lăsat să plec până n-a adormit —, coborâsem și stăteam în antreu lângă masă, aprinzând o lumânare pentru camera de culcare a domnului Edgar, când o servitoare ieși din bucătărie și-mi spuse că Joseph, servitorul domnului Heathcliff, era la ușă și dorea să vorbească cu stăpânul.
— Am să-l întreb eu mai întâi ce vrea, zisei, foarte tulburată. E o oră cam nepotrivită pentru a tulbura oamenii, și încă îndată ce s-au întors dintr-o călătorie lungă. Nu cred că stăpânul îl poate primi.
În timp ce rosteam aceste vorbe, Joseph străbătuse bucătăria și apăru în antreu. Era gătit în hainele lui de duminică, cu cea mai cucernică și mai acră mutră a lui, și, ținând într-o mână pălăria și în cealaltă toiagul, se apucă să-și șteargă picioarele pe preș.
— Bună seara, Joseph, i-am zis cu răceală. Ce treabă te-aduce astă-seară pe la noi?
— Cu domnu’ Linton am de vorbit, răspunse el, dându-mă disprețuitor la o parte.
— Domnul Linton se duce la culcare; dacă n-ai să-i spui ceva anume, sunt sigură că nu te va asculta acum, am continuat eu. Mai bine șezi acolo înăuntru și spune-mi mie ce vrei să-i spui.
— Care-i odaia lui? zise mai departe omul, cercetând șirul de uși închise.
Mi-am dat seama că era hotărât să nu primească mijlocirea mea, așa că, foarte fără voie, am urcat în bibliotecă și-am anunțat venirea acestui musafir nepotrivit, sfătuindu-l pe stăpân să-l trimită înapoi până a doua zi. Domnul Linton n-a avut vreme să mă împuternicească s-o fac, căci Joseph urcă pe urmele mele și, vârându-se în odaie, se înfipse la celălalt capăt al mesei, cu amândoi pumnii pe măciuca toiagului, și începu pe un ton ridicat, ca și cum s-ar fi așteptat la împotrivire:
— Heathcliff m-a trimis după băiatu’ lui, și n-am voie să mă-ntorc fără el!
Edgar Linton tăcu un minut; o expresie de mare durere îi întunecă trăsăturile. I-ar fi fost milă de copil și pentru el însuși; dar, aducându-și aminte de speranțele și temerile Isabellei, de dorințele ei îngrijorate pentru fiul ei și de cum i-l încredințase lui, suferea amarnic la gândul că trebuie să-l dea și căuta în inima lui cum ar putea să evite asta. Nu găsea niciun mijloc: chiar și cea mai mică dovadă că ar vrea să-l păstreze l-ar fi făcut pe cel care-l cerea și mai neînduplecat; nu-i rămânea decât să cedeze. Totuși, n-avea de gând să-l scoale din somn.
— Spune-i domnului Heathcliff, răspunse el calm, că fiul lui va veni mâine la Răscruce de Vânturi. E în pat și e prea ostenit ca să facă drumul acesta acum. Poți să-i spui, de asemenea, că mama lui Linton a dorit ca el să rămână sub tutela mea și că, în momentul de față, sănătatea lui e foarte șubredă.
— Ba nu! zise Joseph, izbind cu toiagul în podea și luând un aer autoritar. Ba nu! Asta nu-nseamnă nimica. Heathcliff nu ține seama de mumă-sa, nici de dumneata; da’ el își vrea băiatu’, și eu trebuie să-l iau… așa că acu’ știi!
— N-ai să-l iei în noaptea asta! răspunse Linton cu hotărâre. Coboară imediat și spune-i stăpânului dumitale ce-am spus eu. Ellen, condu-l jos. Du-te…
Și, ajutându-l de braț pe bătrânul indignat, îl scoase din odaie și închise ușa.
— Bine, foarte bine! strigă Joseph, depărtându-se încet. Mâine vine el singur, și dă-l afară pe el, dacă cutezi!