Uneori, când ședeam singură și mă gândeam la aceste lucruri, brusc mă cuprindea o spaimă; mă ridicam, îmi puneam boneta, gata să mă duc la fermă să văd ce mai e pe-acolo. Conștiința îmi spunea că e de datoria mea să-l previn cum vorbește lumea despre purtările lui; dar imediat după aceea, aducându-mi aminte de deprinderile lui rele, adânc înrădăcinate, și dându-mi seama că n-am nicio speranță să-i fiu de folos, mă dădeam înapoi de la a mai intra în casa aceea mohorâtă, îndoindu-mă că aș putea îndura să fiu luată la cuvânt.
Odată, în drum spre Gimmerton, am făcut un ocol și am trecut pe lângă poarta cea veche. Era cam în epoca la care am ajuns cu povestea mea; o după-amiază senină și înghețată, pământul pleșuv, iar drumul tare și uscat. Ajunsesem la o piatră unde drumul mare se desparte, la stânga, spre mlaștină; un stâlp grosolan de gresie, cu literele W. H. săpate pe partea dinspre miazănoapte, G. pe cea dinspre răsărit și T. G. pe cea dinspre miazăzi-apus. Slujește drept stâlp indicator spre Grange, spre Răscruce și spre sat. Soarele strălucea gălbui pe creștetul cenușiu al pietrei, aducându-mi aminte de vară; și nu vă pot spune din ce pricină, dar un val de simțăminte, aidoma celor din copilărie, îmi năpădi inima. Cu douăzeci de ani în urmă acesta era locul preferat de Hindley și de mine. Am privit îndelung piatra măcinată de vreme și, aplecându-mă, am observat aproape de baza ei o gaură încă plină cu cochilii de melci și pietricele, pe care ne plăcea să le păstrăm acolo, laolaltă cu alte lucruri mai pieritoare; și, aievea, mi s-a părut că-l văd pe fostul meu tovarăș de joacă așezat pe iarba veștejită, cu capul lui negru și pătrat aplecat înainte și cu mânuța scobind pământul cu o bucată de ardezie. „Sărmanul Hindley!” am exclamat fără să vreau. Am tresărit: o clipă ochii mi s-au înșelat și am crezut că fața copilului se ridică și privește drept în ochii mei! Dispăru cât ai clipi, dar îndată am simțit dorința de neînvins de a mă duce la Răscruce. Superstiția mă împingea să ascult de acest imbold. „Dar dacă a murit? mi-am zis. Ori dacă va muri în curând? Dacă e un semn de moarte?” Cu cât mă apropiam, cu-atât eram mai tulburată; și când am dat cu ochii de casă, tremuram toată, ca varga. Năluca o luase înaintea mea: stătea și se uita printre zăbrelele porții. Așa am crezut eu în primul moment, văzând un băiat cu părul vâlvoi și încâlcit, cu ochii căprui, cu obrajii rumeni lipiți de zăbrele. După ce m-am mai gândit puțin, mi-am zis că trebuie să fie Hareton, Hareton al meu, care nu se schimbase prea mult de când îl părăsisem, adică de zece luni.
— Dumnezeu să te binecuvânteze, scumpule! am strigat, uitând într-o clipă toate temerile prostești. Hareton, eu sunt Nelly! Nelly, dădaca ta.
Copilul s-a tras înapoi, să nu-l pot ajunge cu mâna, și-a ridicat de jos o cremene mare.
— Am venit la tatăl tău, Hareton, am adăugat, ghicind din gestul copilului că Nelly, dacă mai trăia în amintirea lui, nu era pentru el tot una cu mine.
Hareton ridică proiectilul, gata să-l arunce. Am început atunci să vorbesc cu el, încercând să-l potolesc, dar n-am izbutit să-i opresc mâna. Piatra mi-a atins boneta, și-apoi de pe buzele bâlbâite ale piciului țâșni un șir de înjurături, pe care nu știu dacă le înțelegea ori ba, dar le rostea cu un accent bine deprins, ceea ce îi strâmba trăsăturile de copil într-o expresie înspăimântătoare de răutate. Vă asigur, domnule, că această purtare nu m-a supărat atât cât m-a întristat. Gata să plâng, am scos o portocală din buzunar și i-am dat-o, ca să-l îmbunez. A șovăit, după aceea mi-a smuls-o din mână: credea că i-o arăt ca să-i ațâț pofta și apoi să-l dezamăgesc. I-am arătat încă una, dar am ținut-o așa ca să n-o poată ajunge.
— Cine te-a învățat vorbele alea frumoase, băiete? l-am întrebat. Pastorul?
— Dracu să-l ia pe pastor, și pe tine! Dă-mi-o și pe aia! a răspuns.
— Spune de la cine-ai învățat, și ți-o dau, am zis. Cine-i învățătorul tău?
— Tăticu, dracul, i-a fost răspunsul.
— Și ce-nveți tu de la tăticu? am continuat.
Sări în sus să ia portocala; eu am ridicat-o însă și mai mult.
— Ce te-nvață? l-am întrebat.
— Nimic; numai să mă feresc din calea lui. Tăticu nu mă poate suferi, pentru că-l înjur.
— Aha! Și diavolul te învață să-l înjuri pe tăticu? am remarcat eu.
— Da… ba nu, zise el tărăgănat.
— Atunci cine?
— Heathcliff.
L-am întrebat dacă-l place pe domnul Heathcliff.
— Da! mi-a răspuns iarăși.
Dorind să aflu de ce-l place, n-am putut desluși decât următoarele:
— Nu știu; dar el îi plătește lui tăticu pentru ce-mi face el mie… îl înjură pe tăticu pentru că și el mă înjură pe mine. Zice că pot face tot ce poftesc.
— Așadar pastorul nu te învață să citești și să scrii? am continuat eu.
— Nu, mi s-a spus că, dacă pastorul trece pragul, o să-și înghită —— dinții pe —— gât în jos… Heathcliff a făgăduit asta!
I-am pus portocala în mână și i-am spus să-i spună tatălui său că o femeie, pe care o cheamă Nelly Dean, vrea să stea de vorbă cu el și așteaptă la poarta grădinii. Copilul o luă pe alee în sus și intră în casă, dar, în locul lui Hindley, pe pragul de piatră apăru Heathcliff. Când l-am văzut, m-am întors pe loc și am luat-o la fugă pe drum cât am putut de iute; nu m-am oprit decât atunci când am ajuns la stâlpul indicator. Eram atât de înspăimântată, de parcă trezisem un duh rău. Întâmplarea asta n-are mare legătură cu povestea domnișoarei Isabella; numai că m-a hotărât și mai mult să fiu cu ochii în patru și să fac tot ce-mi stătea în putință pentru a împiedica răspândirea unei asemenea înrâuriri rele și la Grange, chiar dacă ar fi trebuit să stârnesc o furtună în casă, stricându-i plăcerea doamnei Linton.
Când Heathcliff veni din nou, tânăra mea domnișoară era, din întâmplare, în curte; dădea de mâncare porumbeilor. De trei zile nu schimbase niciun cuvânt cu cumnata ei, dar în același timp încetase și cu văicărelile, ceea ce pentru noi fusese o mare ușurare. Eu știam prea bine că Heathcliff n-avea obiceiul să-și piardă vremea nici măcar pentru a spune o vorbă de politețe domnișoarei Linton; de data asta însă, când dădu cu ochii de ea, primul lucru pe care-l făcu fu să cerceteze cu de-amănuntul fațada casei. Eu eram la fereastra bucătăriei, dar m-am dat la o parte, să nu mă vadă. Apoi trecu prin curte, se duse la Isabella și-i spuse câteva cuvinte. Fata păru încurcată și dădu să plece, dar Heathcliff îi puse mâna pe braț și o opri. Ea își întoarse fața. Îmi păru că-i pusese o întrebare la care ea nu voia să-i răspundă. Apoi Heathcliff mai aruncă o privire către casă și, crezând că nu-l vede nimeni, nemernicul avu nerușinarea s-o îmbrățișeze.
— Iudă! Trădătorule! strigai eu. Va să zică ești și ipocrit? Un înșelător cu bună știință!
— Cine, Nelly? se auzi glasul lui Catherine, chiar lângă mine: urmărisem prea atentă perechea de afară ca să-i observ intrarea.
— Nemernicul dumitale de prieten! îi răspunsei înflăcărată. Pușlamaua vicleană de-acolo! Ah! Ne-a zărit… vine-n casă! Mă întreb ce fel de scuză va putea găsi ca să explice de ce-i face curte domnișoarei, după ce ți-a spus c-o urăște.
Doamna Linton o văzu pe Isabella smucindu-se din brațele lui și fugind în grădină. După un minut Heathcliff deschise ușa. Eu nu m-am putut opri să-mi arăt indignarea; dar Catherine, furioasă, mi-a poruncit să tac, amenințându-mă că mă dă afară din bucătărie dacă mai cutez să vorbesc pe tonul acela obraznic.
— Cine te-ar auzi ar putea crede că tu ești stăpână-n casa asta! strigă ea. Ar trebui să te pună cineva la locul tău. Heathcliff, ce-ți veni să provoci scandalul ăsta? Ți-am spus s-o lași în pace pe Isabella. Te rog să-i dai pace, dacă nu te-ai săturat cumva să mai vii pe-aici și dacă nu vrei ca Linton să tragă zăvoarele în fața ta!
— Ferească-l Dumnezeu să încerce! răspunse ticălosul cel negru. În clipa aceea îl uram. Dumnezeu să-l țină blând și răbdător! Pe zi ce trece îmi vine tot mai mult să-l trimit în ceruri!
— Taci! zise Catherine, închizând ușa dinăuntru. Nu mă supăra. Pentru ce n-ai ținut seama de rugămintea mea? Ți-a ieșit ea în cale înadins?
— Ce te privește? mârâi el. Am dreptul s-o sărut dacă vrea ea, iar tu n-ai dreptul să te împotrivești. Doar nu sunt bărbatul tău: n-ai de ce să fii tu geloasă pe mine!
— Nu sunt geloasă pe tine, răspunse stăpâna, sunt geloasă pentru tine. Descrețește-ți fruntea, nu te încrunta așa la mine! Dacă-ți place Isabella, te vei căsători cu ea. Dar îți place? Spune drept, Heathcliff! Aha, nu vrei să răspunzi. Sunt sigură că nu-ți place!
— Și crezi că domnul Linton și-ar da consimțământul ca sora lui să se mărite cu omul acesta? întrebai eu.
— Domnul Linton trebuie să consimtă, răspunse doamna mea pe un ton hotărât.
— Poate să-și cruțe osteneala, zise Heathcliff. Mă descurc la fel de bine și fără învoirea lui. Iar în ceea ce te privește pe tine, Catherine, am chef să-ți spun câteva cuvinte, acum că veni vorba. Vreau să afli că eu știu că te-ai purtat infernal cu mine, da, infernal! Auzi? Și dacă te legeni în iluzia că eu n-am observat, ești o proastă. Și dacă crezi că eu pot fi mângâiat cu vorbe dulci, ești o idioată. Și dacă-ți închipui că eu rabd totul fără să mă răzbun, apoi nu va trece mult și-am să te conving de contrariul. Până una-alta, îți mulțumesc că mi-ai dezvăluit secretul cumnatei tale. Îți jur c-am să profit cât mai mult de el. Și vezi de nu-mi sta în cale.
— Ce nouă latură a firii lui mai e și asta? exclamă uluită doamna Linton. Deci eu am fost aceea care m-am purtat cu tine infernal… și tu ai să te răzbuni! Cum vrei să te răzbuni, brută nerecunoscătoare? Cum m-am purtat eu infernal cu tine?
— Nu mă voi răzbuna pe tine, răspunse Heathcliff, pe un ton mai puțin vehement. Nu ăsta e planul. Tiranul își zdrobește sclavii, dar ei nu se întorc împotriva lui; îi zdrobesc pe cei de sub ei. Poți să mă chinuiești până la moarte, dacă-ți face plăcere, dar dă-mi, te rog, voie să mă distrez și eu puțin în același mod, și păzește-te cât poți de-a mă insulta. După ce mi-ai dărâmat palatul, nu-mi ridica o colibă, oferindu-mi-o drept locuință și admirându-ți mărinimia. Dacă aș crede că dorești cu-adevărat să mă însor cu Isabel, mi-aș tăia beregata!
— Aha, va să zică răul e că nu sunt geloasă, nu-i așa? strigă Catherine. Ei bine, n-am să ți-o mai ofer de soție: ar fi ca și cum i-aș oferi Satanei un suflet pierdut. Fericirea ta stă, ca și a lui, în a pricinui suferință. O dovedești. Edgar și-a revenit din proasta dispoziție care-l cuprinsese odată cu sosirea ta, eu am început să mă simt la adăpost și liniștită, iar tu, neliniștit că ne știi în pace, pari hotărât să stârnești o ceartă. Ceartă-te cu Edgar, dacă-ți face plăcere, Heathcliff, și înșală-i sora: ai găsit tocmai cea mai bună cale de a te răzbuna pe mine.
Convorbirea se sfârși. Doamna Linton se așeză lângă foc, cu obrajii aprinși și posomorâtă. Duhul care o slujea devenea neascultător: nu-l mai putea nici alunga, nici stăpâni. Heathcliff stătea lângă cămin, cu brațele încrucișate, frământat de gândurile lui rele. Așa i-am lăsat, căci m-am dus să-l caut pe stăpân, care se întreba ce-o fi făcând Catherine, jos, atâta amar de vreme.
— Ellen, îmi zise el, când am intrat, n-ai văzut-o pe stăpâna dumitale?
— Ba da, e în bucătărie, domnule, răspunsei. E tare supărată din pricina purtării domnului Heathcliff și, drept să vă spun, cred c-a sosit momentul să-i rânduiți altfel vizitele. Nu-i bine să fie omul prea blând, căci uite unde-am ajuns… Și-i povestii cele petrecute în curte și, cât am îndrăznit de amănunțit, toată cearta care urmase. După părerea mea, nu-i făceam, povestind, un prea mare rău doamnei Linton, dacă nu și l-ar fi făcut ea singură după aceea, luând apărarea musafirului. Lui Edgar Linton i-a fost greu să mă asculte până la sfârșit. Din primele lui cuvinte mi-am dat seama că-și învinuia soția.
— E de nesuferit! exclamă el. E rușinos să-l socotească prieten și să mă silească și pe mine să-l accept! Ellen, cheamă-mi doi oameni din sala servitorilor. Catherine n-are să-și mai piardă vremea discutând cu derbedeul acela josnic. Destul am cedat capriciilor ei.
Coborî și, după ce porunci celor doi servitori să aștepte pe coridor, se îndreptă, urmat de mine, spre bucătărie. Discuția, plină de furie, reîncepuse. Cel puțin doamna Linton striga cu puteri reînnoite, iar Heathcliff se dusese la fereastră, unde stătea cu capul în pământ și părea cam intimidat de dojenile ei violente. A dat mai întâi cu ochii de stăpân și i-a făcut iute Catherinei semn să tacă; ea l-a ascultat și, brusc, n-a mai scos nicio vorbă; descoperise și ea cauza gestului său.
— Ce înseamnă asta? zise Linton, adresându-i-se ei; ce idei ai tu despre modul cum trebuie să te porți, dac-ai mai putut rămâne aici după tonul cu care ți-a vorbit bădăranul ăsta? Cred că nu te-a impresionat, pentru că așa vorbește el, tu ești obișnuită cu josnicia lui și-ți închipui poate că și eu mă pot obișnui cu ea!
— Ai ascultat la ușă, Edgar? întrebă stăpâna pe un ton anume ales pentru a-și provoca soțul, ton care exprima nepăsare și totodată dispreț pentru enervarea lui. Heathcliff, care la cuvintele lui Edgar își ridicase privirea, la cele ale Catherinei începu să râdă batjocoritor. După cât mi se păru mie, voia parcă să atragă atenția domnului Linton asupra lui. Izbuti, dar Edgar n-avea de gând să-l distreze cu vreo explozie de furie.
— Până acum am fost îngăduitor față de dumneavoastră, domnule, zise el calm; nu pentru că nu vă cunoșteam firea mizerabilă și decăzută, ci pentru că-mi dădeam seama că sunteți numai în parte răspunzător de ea; iar Catherine dorea să rămână prietenă cu dumneavoastră, și eu, în mod nesăbuit, am acceptat. Prezența dumneavoastră este o otravă morală care poate îmbolnăvi și pe oamenii cei mai virtuoși. De aceea, și pentru a preveni unele consecințe și mai grave, vă înștiințez că de azi înainte refuz să vă primesc în această casă, iar acum vă cer să plecați imediat. Peste trei minute veți pleca chiar fără să vreți, și în mod rușinos.
Heathcliff îl măsură pe vorbitor în lung și-n lat, cu o privire plină de batjocură.
— Cathy, mielușelul tău amenință ca un taur! zise el. Îl pândește primejdia să-și spargă scăfârlia când s-o atinge de pumnii mei. Pe Dumnezeul meu, domnule Linton, îmi pare de moarte rău că nu meritați nici măcar să vă dau jos cu un pumn!
Stăpânul meu aruncă o privire către coridor și-mi făcu semn să chem oamenii: n-avea de gând să riște o încăierare cu el. Îl ascultai; dar doamna Linton, bănuind ceva, mă urmă; și când am încercat să chem oamenii, m-a tras înapoi, a trântit ușa și a încuiat-o.
— Luptă dreaptă! zise ea, răspunzând privirii mânioase și mirate a bărbatului. Dacă n-ai curajul să-l ataci, cere-i iertare sau lasă-l să te bată. Așa ai să te înveți minte să nu te crezi mai viteaz decât ești. Nu! Mai bine înghit cheia înainte de-a pune tu mâna pe ea. Frumos mi-ați răsplătit bunătatea pe care v-am arătat-o. După ce-am trecut atâta vreme cu vederea firea slabă a unuia și răutatea celuilalt, capăt, drept mulțumire, două dovezi de nerecunoștință oarbă, prostească până la absurditate! Edgar, te-am apărat pe tine și pe ai tăi, dar acum mi-ar plăcea ca Heathcliff să te bată până ți se face rău, pentru c-ai îndrăznit să gândești urât despre mine!
Nu era nevoie de bătaie ca stăpânului să i se facă rău. Încercă să smulgă cheia din mâinile soției, dar Catherine, pentru a o pune la adăpost, o zvârli în mijlocul flăcărilor din cămin; după aceea, domnul Edgar fu cuprins de un tremur nervos, și obrazul îi păli ca de moarte. Era peste puterile lui să-și ascundă excesiva emoție care-l cuprinsese. Chinul și umilința îl copleșiră cu desăvârșire. Se rezemă de spătarul unui scaun și-și acoperi fața cu mâinile.
— Vai, ceruri! Odinioară, după una ca asta, câștigai titlul de cavaler! exclamă doamna Linton. Suntem învinși! Suntem învinși! Acum Heathcliff nu mai ridică niciun deget împotriva ta, după cum un rege nu și-ar trimite oștile împotriva unei colonii de șoareci. Liniștește-te! Nu ți se va întâmpla nimic! Tu nu ești nici măcar un mielușel, ești un iepuraș sugaci.
— Să-ți fie de bine cu acest laș, în vinele căruia curge lapte, Cathy! zise prietenul ei. Te felicit pentru gustul tău. Și ăsta-i lucrul bălos și tremurător pe care mi l-ai preferat mie! N-aș da în el cu pumnul, dar i-aș trage un picior, și asta mi-ar face mare plăcere. Ce face, plânge, ori e gata să leșine de frică?
Și Heathcliff se apropie și dădu brânci scaunului pe care se sprijinea Linton. Făcea mai bine dacă rămânea la distanță: stăpânul meu se îndreptă iute și-i trase drept în gât o lovitură care-ar fi dat gata un om mai slăbuț. I se tăie răsuflarea pentru un minut; și în timp ce se sufoca, domnul Linton ieși pe ușa din dos în curte, iar de acolo se îndreptă spre intrarea principală.
— Așa, acum s-a isprăvit cu vizitele tale aici! strigă Catherine. Pleacă! Se va întoarce cu o pereche de pistoale și o jumătate de duzină de oameni. Dacă ne-a auzit, e firesc să nu te ierte niciodată. Mi-ai făcut un mare rău, Heathcliff! Dar pleacă… grăbește-te! Prefer să-l văd la strâmtoare pe el și nu pe tine.
— Crezi că pot pleca ducând cu mine lovitura aceea care mă arde în gât? tună el. Să fiu al dracului dacă plec! Înainte de a trece pragul, am să-i zdrobesc coastele ca pe-o coajă de alună putredă! Dacă nu-l trântesc la pământ acum, am să-l omor mai târziu, așa că, dacă ții la viața lui, lasă-mă să pun mâna pe el!
— Nu vine, am intervenit, spunând o mică minciună. Vizitiul și cei doi grădinari sunt afară și cred că n-ai de gând să aștepți până vin să te azvârle pe ușă afară! Fiecare are câte un ciomag, și e foarte probabil că stăpânul urmărește de la fereastra salonului ca porunca să-i fie îndeplinită.
Grădinarii și vizitiul erau într-adevăr acolo, dar se afla și Linton cu ei. Intraseră deja în curte. După ce se mai gândi puțin, Heathcliff hotărî să nu se ia la luptă cu trei slugi. Puse mâna pe vătrai, sparse broasca ușii dinăuntru și ieși, în timp ce ei intrau pe cealaltă ușă.
Doamna Linton era foarte tulburată și mă rugă s-o însoțesc sus. Nu știa nimic de rolul pe care-l jucasem și mie îmi convenea să nu afle.
— Simt că înnebunesc, Nelly! exclamă, trântindu-se pe canapea. Parc-ar ciocăni o mie de fierari în capul meu! Spune-i Isabellei să se ferească de mine, scandalul ăsta s-a iscat din vina ei și, dacă ea sau oricine altul mă înfurie și mai tare, simt că-mi pierd mințile. Și, dacă-l mai vezi astă-seară pe Edgar, spune-i că sunt în pericol de a mă îmbolnăvi grav. Doresc ca lucrul acesta să fie adevărat. Purtarea lui m-a uluit și m-a întristat peste măsură. Vreau să-l sperii. Pe lângă asta, te pomenești că vine și începe un șir de insulte sau de văicăreli; sunt sigură c-am să-i răspund cu învinuiri, și Dumnezeu știe unde vom ajunge! Faci asta pentru mine, buna mea Nelly? Știi doar că n-am nicio vină în treaba asta. Ce-i veni să asculte pe la uși? După ce-ai plecat tu, Heathcliff a vorbit revoltător, dar l-aș fi abătut repede de la Isabella, iar restul n-avea importanță! Acum totul a ieșit pe dos din pofta nerodului de a auzi vorbindu-se de rău despre el însuși, poftă care-i stăpânește pe unii ca un demon! Dacă Edgar n-ar fi tras cu urechea la convorbirea noastră, n-ar fi avut nimic de suferit. Drept să-ți spun, când a început să-mi vorbească pe tonul acela nesăbuit de nemulțumire, după ce răgușisem certându-l pe Heathcliff din pricina lui, aproape că nu-mi mai păsa ce-și fac unul altuia, mai ales dându-mi seama că, oricum se va isprăvi scena, tot o să fim despărțiți cu toții pentru cine știe câtă vreme! Ei bine, dacă nu-l pot păstra pe Heathcliff ca prieten… dacă Edgar va fi meschin și gelos, am să încerc să le frâng inimile, frângând-o pe a mea. Iată o soluție promptă de a pune capăt la toate, dacă mă vor scoate din răbdări. Dar o rezerv pentru clipa când mi-aș pierde orice speranță; nu vreau să-l iau pe Linton prin surprindere. Până acum a fost discret, de teamă să nu mă provoace; tu trebuie să-i explici pericolul ce l-ar pândi dacă părăsește această atitudine și să-i reamintești firea mea pătimașă, care, dacă e întărâtată, poate ajunge la nebunie. Și-ai face bine să-ți alungi apatia de pe față și să te arăți mai îngrijorată de soarta mea.
Nepăsarea cu care am primit aceste instrucțiuni era, fără îndoială, cam exasperantă, căci ea mi le dăduse cu toată sinceritatea. Dar eu socoteam că o ființă care-și calcula dinainte efectele acceselor de furie putea, exercitându-și voința, să se stăpânească destul de bine chiar și în timpul lor. Eu nu voiam să-i „sperii” bărbatul, după cum îmi spusese Catherine, și să-i sporesc necazurile numai pentru a satisface egoismul ei. De aceea n-am spus nimic când l-am întâlnit pe stăpân venind spre salon, dar mi-am luat libertatea de a mă întoarce înapoi să ascult la ușă; voiam să știu dacă cearta va reîncepe. Domnul Linton fu cel care începu să vorbească:
— Stai pe loc, Catherine, îi zise fără mânie în glas, dar cu mare tristețe și deznădejde. Nu rămân aici. N-am venit nici să mă cert, nici să mă împac. Doresc să aflu numai dacă, după cele petrecute, ai de gând să continui prietenia cu…
— Oh! Pentru numele lui Dumnezeu, interveni stăpâna, lovind cu piciorul în podea, pentru numele lui Dumnezeu, să nu mai vorbim acum despre asta! Sângele tău rece nu se poate înfierbânta, în vinele tale curge apă rece ca gheața, dar sângele meu fierbe, iar când te văd atât de rece, clocotește!
— Răspunde la ce te-am întrebat, dacă vrei să scapi de mine, stărui domnul Linton. Trebuie să-mi răspunzi, și violența ta nu mă sperie. Am văzut că, atunci când vrei, poți să te stăpânești ca oricare altul. Spune, vrei să renunți la Heathcliff sau vrei să renunți la mine? E cu neputință să fii în același timp prietena mea și prietena lui, și eu îți cer să-mi spui categoric pe care-l alegi.
— Îți cer să mă lași în pace! exclamă Catherine furioasă. Ți-o pretind. Nu vezi că abia stau în picioare? Edgar, pleacă… pleacă de-aici!
Apoi începu să scuture clopotul până când îl sparse cu un zgomot strident; eu intrai agale. Atâta răutate și furie nesăbuită putea pune la încercare până și răbdarea unui sfânt! Stătea culcată și-și lovea capul de brațul canapelei, scrâșnind din dinți atât de tare, c-ai fi putut crede că-i face țăndări! Domnul Linton o privea, cuprins brusc de regrete și de teamă. Mi-a cerut să-i aduc puțină apă. Ea n-avea putere să vorbească. Am adus un pahar plin și, deoarece n-a vrut să bea, i-am stropit fața cu ea. În câteva clipe s-a întins țeapănă, cu ochii dați peste cap; iar obrajii, deodată albi și vineți, căpătară înfățișarea morții. Linton părea îngrozit.
— Nu-i absolut nimic, i-am șoptit. N-aș fi vrut ca el să cedeze, cu toate că în inima mea eram și eu speriată.
— Are sânge pe buze! zise el tremurând.
— Nicio grijă! i-am răspuns pe un ton înțepat. Atunci i-am spus cum, înainte de venirea lui, se hotărâse să facă o criză de nebunie. Am fost atât de imprudentă încât i-am povestit totul cu glas tare și ea m-a auzit. S-a ridicat brusc; părul îi flutura pe umeri, ochii îi sclipeau, iar mușchii gâtului și ai brațelor i se încordaseră în mod nefiresc. Îmi făcusem socoteala că nu voi scăpa fără cel puțin câteva oase frânte, dar se mulțumi să privească în jurul ei o clipă, și apoi fugi din odaie. Stăpânul mi-a poruncit s-o urmez; așa am făcut, până la ușa camerei ei: acolo m-a împiedicat să merg mai departe, încuind-o în fața mea.
A doua zi de dimineață, deoarece nu dădea niciun semn c-ar vrea să coboare la micul dejun, m-am dus s-o întreb dacă nu cumva voia să-i aduc ceva de mâncare sus. „Nu!” mi-a răspuns pe un ton hotărât. Am repetat întrebarea la prânz și la ceai, și iarăși a doua zi, dar răspunsul a fost același. Domnul Linton, la rândul lui, își petrecea timpul în bibliotecă, fără a se interesa ce face soția lui. Avusese cu Isabella o întrevedere de un ceas, încercând să trezească în ea o cuvenită oroare față de avansurile lui Heathcliff; dar răspunsurile ei evazive nu l-au putut lămuri, așa că a fost silit să închidă discuția, care nu-l satisfăcuse deloc. A prevenit-o însă solemn că, dacă va fi atât de nebună încât să-l încurajeze pe acest pretendent nemernic, va rupe orice legătură cu ea.