Ca să înlăture primejdia ca amenințarea aceasta să se împlinească, domnul Linton m-a însărcinat să-l duc pe băiat acasă dis-de-dimineață, pe poneiul Catherinei, spunându-mi:
— De vreme ce de azi încolo nu vom mai avea nicio înrâurire asupra soartei lui, fie ea bună sau rea, nu trebuie să-i spui fiicei mele unde s-a dus. De-acum înainte nu va mai putea să aibă niciun fel de legătură cu el, așa că e mai bine să nu știe că se află atât de aproape, ca să nu-și piardă liniștea și să nu vrea cu tot dinadinsul să se ducă la Răscruce. Spune-i pur și simplu că tatăl lui a trimis pe neașteptate după el și c-a fost silit să plece de la noi.
Linton nu voia deloc să fie sculat din pat la ora cinci și a fost foarte mirat când a auzit că trebuie să se pregătească pentru o nouă călătorie; dar am îndulcit lucrurile, spunându-i că pleacă să stea câtăva vreme cu tatăl său, domnul Heathcliff, care dorea atât de mult să-l vadă, încât nu voia să amâne această plăcere până când se va reface după călătoria din ajun.
— Tatăl meu! strigă el, ciudat de nedumerit. Mămica nu mi-a spus niciodată că am un tată. Unde stă? Aș prefera să rămân cu unchiul.
— Locuiește nu departe de Grange, i-am răspuns; chiar dincolo de dealurile acelea: nu-i atât de departe încât să nu poți veni pe jos până la noi după ce te mai întremezi. Și ar trebui să fii bucuros că te duci acasă și-l vezi. Trebuie să cauți să-l iubești, așa cum ai iubit-o pe mama dumitale, și-atunci te va iubi și el.
— Dar pentru ce n-am auzit până acum nimic despre el? întrebă Linton. Pentru ce mămica și cu el nu locuiau împreună, ca alți oameni?
— El avea treburi care-l rețineau aici, în miazănoapte, i-am răspuns, iar sănătatea mamei dumitale o silea să locuiască în miazăzi.
— Și pentru ce mămica nu mi-a vorbit despre el? stărui copilul. Îmi vorbea adeseori despre unchiul, așa că am început să-l iubesc de mult. Cum să-l iubesc pe tăticu? Nici nu-l cunosc.
— Oh, toți copiii își iubesc părinții, am spus eu. Mama dumitale credea, probabil, c-ai să vrei să fii cu el dacă ți-ar fi vorbit des despre el. Hai să ne grăbim. O plimbare călare dis-de-dimineață, pe o vreme atât de frumoasă, e mult mai bună decât un ceas de somn în plus.
— Vine și ea cu noi, întrebă el, fetița pe care am văzut-o ieri?
— Nu acum, i-am răspuns.
— Dar unchiul? continuă el.
— Nu, am să te însoțesc eu până acolo, i-am spus.
Linton căzu înapoi pe pernă, adâncit în gânduri posomorâte.
— Nu vreau să merg fără unchiul! strigă el în cele din urmă. Nu știu unde ai de gând să mă duci.
Am încercat să-l conving că nu era frumos să se arate atât de nedornic să-și întâlnească tatăl; dar el se împotrivea cu îndârjire să se îmbrace, așa că a trebuit să cer ajutorul stăpânului ca să-l înduplecăm să se dea jos din pat. În cele din urmă, sărmanul copil a pornit, după ce i-am dat felurite asigurări mincinoase: că va lipsi puțină vreme, că domnul Edgar și Cathy vor veni să-l vadă, și alte făgăduieli tot atât de neîntemeiate, pe care le-am născocit și i le-am repetat din când în când de-a lungul drumului. Aerul curat, cu mireasmă de iarbă-neagră, soarele strălucitor și galopul domol al lui Minny l-au făcut după o vreme să fie mai puțin deznădăjduit. A început să-mi pună întrebări despre noul lui cămin și despre oamenii de-acolo, cu mai mult interes și mai multă vioiciune.
— Casa de la Răscruce de Vânturi e un loc tot atât de plăcut ca Thrushcross Grange? mă întrebă, întorcându-se să mai arunce o ultimă privire în vale, de unde se ridica o ceață ușoară, care se prefăcea într-un nor albicios ca lâna la poala cerului albastru.
— Nu-i atât de ascunsă între copaci, i-am răspuns, și nu-i chiar atât de mare; dar de-acolo se vede minunat tot ținutul de jur împrejur, și aerul e mai sănătos pentru dumneata… mai proaspăt și mai uscat. Poate că la început clădirea o să ți se pară veche și întunecată, cu toate că e o casă respectabilă: cea mai bună din ținut după Grange. Și-ai să faci plimbări atât de plăcute pe dealuri! Hareton Earnshaw — adică celălalt văr al domnișoarei Cathy, și deci, într-un fel, și-al dumitale — îți va arăta locurile cele mai frumoase; și când va fi vreme bună, îți vei putea lua o carte și-ți vei face cameră de lucru dintr-o scobitură înverzită; și, din când în când, unchiul dumitale te va putea însoți la plimbare: umblă adeseori pe dealuri.
— Și cum arată tatăl meu? întrebă el. E tânăr și frumos ca unchiul?
— E tot atât de tânăr, am spus eu, dar are părul și ochii negri, pare mai aspru și e cu totul mai înalt și mai voinic. Poate că la început n-o să ți se pară atât de blând și de bun, pentru că nu-i felul lui; totuși, ai grijă să fii deschis și prietenos față de el; și, firește, te va iubi mai mult decât orice unchi, căci ești al lui.
— Păr și ochi negri! zise gânditor Linton. Nu mi-l pot închipui. Atunci eu nu semăn cu el, nu-i așa?
— Nu prea, i-am răspuns; „deloc”, m-am gândit, uitându-mă cu regret la fața albă, la trupul firav al tovarășului meu de drum și la ochii lui mari și lâncezi, ochii mamei lui, numai că, în afară de clipele în care o iritabilitate bolnăvicioasă le dădea o licărire, nu aveau nicio urmă din vioiciunea ei scânteietoare.
— Ce ciudat că n-a venit niciodată să ne vadă pe mămica și pe mine! murmură el. M-a văzut vreodată? Dacă da, eu trebuie să fi fost mic de tot. Nu-mi aduc aminte nimic despre el!
— Păi, domnișorule Linton, am spus eu, trei sute de mile e o depărtare mare; iar zece ani par cu totul altfel de lungi pentru un om mare decât pentru dumneata. Probabil că domnul Heathcliff își propunea în fiecare vară să vină, dar n-a găsit niciodată un prilej potrivit; iar acum e prea târziu. Nu-l necăji cu întrebări despre asta: o să-l tulburi degeaba.
Tot restul drumului băiatul a fost cufundat în propriile lui gânduri, până ce ne-am oprit la portița grădinii din fața fermei. M-am uitat la el să-i citesc pe față ce impresie îi face. Privi cu o luare-aminte solemnă fațada sculptată și ferestruicile scunde, tufele răzlețe de agriș și brazii strâmbi, apoi clătină din cap: în sinea lui, nu era deloc mulțumit de înfățișarea noului său cămin. Dar a avut destulă minte să-și amâne plângerile: poate că înăuntru avea să găsească vreo despăgubire. Înainte de a descăleca, m-am dus și-am deschis ușa. Era ora șase și jumătate; familia tocmai isprăvise micul dejun; servitoarea strângea și ștergea masa; Joseph stătea lângă scaunul stăpânului său, povestindu-i ceva despre un cal șchiop, iar Hareton se pregătea să plece la fân.
— Hei, Nelly! zise domnul Heathcliff când mă văzu. Mă temeam că va trebui să cobor eu însumi să-mi iau ce-i al meu. L-ai adus, da? Ia să vedem ce putem face din el.
Se ridică și porni cu pași mari spre ușă; Hareton și Joseph îl urmară, cu gura căscată de curiozitate. Sărmanul Linton își plimbă privirea înspăimântată peste fețele celor trei.
— Pe legea mea, zise Joseph, după ce-l cercetă cu gravitate, ți l-a schimbat, stăpâne, și asta-i fata lui!
Heathcliff, după ce-și privi fiul până-l făcu să tremure de zăpăceală, izbucni într-un râs disprețuitor.
— Doamne, ce frumusețe! Ce făptură drăgălașă și fermecătoare! exclamă el. Nu-i așa că l-au crescut cu melci și lapte acru, Nelly? Oh, lua-m-ar dracu! E mai rău decât mă așteptam… și dracu știe că nu mă așteptam la mare lucru!
I-am spus copilului, care tremura și nu se dumirea, să descalece și să intre. Nu înțelesese tocmai bine vorbele tatălui său și nici dacă-i fuseseră adresate lui: de fapt, nu era încă sigur că străinul acela aspru și batjocoritor era tatăl său. Se agăța de mine din ce în ce mai speriat, iar când domnul Heathcliff s-a așezat pe un scaun și i-a spus „vino încoace”, el și-a ascuns fața în umărul meu și-a-nceput să plângă.
— Ei, ei! zise Heathcliff, întinzând o mână și trăgându-l brutal între genunchi, apoi ridicându-i capul de bărbie. Lasă prostiile! N-o să-ți facem niciun rău, Linton… așa te cheamă, nu? Ești întru totul copilul mamei tale! Unde-i partea mea din tine, pui miorlăit ce ești?
Îi scoase băiatului șapca și-i dădu pe spate buclele dese, blond-deschise, îi pipăi brațele slabe și degetele subțiri; în timpul acestei cercetări, Linton se opri din plâns și-și ridică ochii mari și albaștri ca să-l cerceteze pe cel care-l cerceta.
— Mă cunoști? întrebă Heathcliff, după ce se încredințase că mădularele îi erau toate la fel de firave și de slabe.
— Nu, zise Linton, cu o privire pierdută de spaimă.
— Ai auzit despre mine, cred?
— Nu, răspunse el din nou.
— Nu! Ce rușine pentru mama ta că nu ți-a trezit niciodată sentimentul filial față de mine! Atunci am să-ți spun eu: ești fiul meu; și maică-ta a fost o ticăloasă de muiere că te-a lăsat să nu știi ce fel de tată ai. Și acum nu te mai zgârci și nu mai roși! Totuși, e ceva să văd că n-ai sânge alb. Fii băiat cuminte, și-am să am grijă de tine. Nelly, dacă ești obosită, poți să te așezi; dacă nu, du-te acasă. Îmi închipui că ai să-i raportezi nulității aceleia de la Grange tot ce-auzi și vezi aici; iar lucrul ăsta n-o să se așeze câtă vreme mai zăbovești pe-aici.
— Bine, i-am răspuns, sper c-ai să fii bun cu băiatul, domnule Heathcliff, altfel n-ai să-l ții multă vreme; și el e singura rudă pe care-o ai în lumea asta mare și pe care-o vei cunoaște vreodată… nu uita!
— Am să fiu foarte bun cu el, nu te teme, zise el râzând. Numai că nimeni altcineva n-are voie să fie bun cu el: sunt gelos și vreau să-i am toată dragostea numai pentru mine. Și, ca să încep cu bunătatea, Joseph, adu-i băiatului ceva de mâncare. Hareton, vițel afurisit, du-te la treaba ta! Da, Nell, adăugă el după ce plecară, fiul meu e viitorul proprietar al casei voastre și n-aș vrea să moară înainte de a fi sigur că-l voi moșteni. Și, în afară de asta, e al meu, și vreau să am triumful de a-mi vedea urmașul stăpân deplin pe moșiile lor; copilul meu tocmindu-le copiii cu simbrie ca să muncească pământurile părinților lor. E singurul gând care mă poate face să rabd stârpitura asta: îl disprețuiesc pentru ce e și-l urăsc pentru amintirile pe care mi le trezește! Dar gândul acesta e de ajuns: la mine e tot atât de în siguranță și va fi îngrijit cu tot atâta grijă cu câtă stăpânul dumitale și-o îngrijește pe a lui. Am sus o cameră mobilată frumos pentru el; i-am angajat și un profesor, care va veni de trei ori pe săptămână, de la douăzeci de mile, ca să-l învețe ce i-o plăcea lui să învețe. I-am poruncit lui Hareton să-l asculte; de fapt, am rânduit totul ca să păstrez în el omul superior și gentlemanul, deasupra celor din jurul lui. Totuși, regret că merită atât de puțin strădania mea: dacă am dorit vreo binecuvântare pe lumea asta, a fost să găsesc în el un obiect vrednic de mândria mea; și sunt amarnic de dezamăgit de nenorocitul ăsta miorlăit, cu fața ca zerul!
În timp ce vorbea, Joseph se întoarse aducând o strachină cu terci de ovăz fiert în lapte, pe care o așeză în fața lui Linton; acesta amestecă în fiertura aceea țărănească cu o privire de scârbă și spuse că nu poate s-o mănânce. Am văzut că bătrânul servitor împărtășea în mare măsură disprețul stăpânului față de copil, cu toate că era silit să-și țină acest sentiment în inimă, deoarece Heathcliff voia limpede ca slugile lui să-l cinstească.
— Nu poți s-o mănânci? repetă el, uitându-se în fața lui Linton și coborându-și glasul până la șoaptă, de teamă să nu fie auzit. Da’ stăpânu’ Hareton n-a mâncat nimica altceva când era mic; și ce-a fost destul de bun pentru el e destul de bun și pentru tine, așa zic eu!
— N-am s-o mănânc! răspunse Linton răstit. Ia-o de aici.
Joseph înșfăcă mâncarea, plin de indignare, și ne-o aduse nouă.
— Are ceva bucatele astea? întrebă el, împingând tava sub nasul lui Heathcliff.
— Ce să aibă? zise acesta.
— Ei! răspunse Joseph, mofturosul ăla zice că nu le poate mânca. Da’ mă gândesc că așa-i drept! Mumă-sa era la fel… noi eram mai-mai prea murdari ca să semănăm grâul pentru pâinea ei.
— Să nu-mi pomenești de mama lui! zise stăpânul mânios. Adu-i ceva ce poate mânca, și-atâta tot. Ce mănâncă de obicei, Nelly?
I-am spus că lapte fiert sau ceai, și menajera primi porunca să i le pregătească. „Haide, mi-am zis, egoismul tatălui ar putea contribui la bunăstarea băiatului. Își dă seama că are o constituție șubredă și că trebuie să se poarte cât de cât cu el. Am să-l mângâi pe domnul Edgar spunându-i ce întorsătură a luat toana lui Heathcliff.” Nemaiavând niciun motiv să mai zăbovesc, am ieșit pe furiș, în timp ce Linton respingea timid apropierile prietenoase ale unui câine ciobănesc. Dar era prea cu ochii în patru ca să poată fi păcălit: când am închis ușa, am auzit un strigăt și repetarea frenetică a cuvintelor:
— Nu mă lăsa! Nu vreau să rămân aici! Nu vreau să rămân aici!
Apoi clanța se ridică și căzu: nu-l lăsară să iasă. Am încălecat pe Minny și-am pornit-o la trap; și astfel s-a sfârșit scurta vreme în care l-am avut în grijă.