Intră, răcnind fel de fel de sudălmi, de-ți era și groază să le auzi, și mă surprinse tocmai pe când îi ascundeam fiul în dulapul din bucătărie. Hareton avea o spaimă salutară să nu dea fie peste dragostea de fiară sălbatică, fie peste furia de nebun a tatălui, căci în prima risca să fie strivit în brațe și sărutat până la moarte, iar în cealaltă să fie azvârlit în foc sau trântit de perete, așa că bietul copil ședea absolut nemișcat oriunde îl puneam.
— Așa, în sfârșit am aflat tot! strigă Hindley, trăgându-mă înapoi de pielea cefei, ca pe un câine. În numele cerului și al iadului, v-ați jurat între voi să omorâți copilul ăsta! Acum știu de ce nu-mi iese niciodată în cale. Dar, cu ajutorul Satanei, am să te fac să înghiți cuțitul de tranșat, Nelly! N-ai de ce să râzi, chiar acum l-am băgat pe Kenneth cu capul în mlaștina Calului Negru; și ce mi-e unu, ce mi-s doi… iar acum am poftă să ucid pe unul din voi: simt că, până n-o fac, nu mă liniștesc!
— Numai că mie nu-mi place cuțitul de tranșat, domnule Hindley, îi răspunsei; s-au tăiat heringi afumați cu el. Prefer să mă împușcați, dacă doriți.
— Mai bine să te ia dracul! zise el; și așa are să și fie. Nicio lege din Anglia nu poate opri un om să aibă o casă ca lumea, și a mea e tare scârboasă! Deschide gura!
Ținea cuțitul în mână și-mi împingea vârful lui printre dinți. Dar eu nu prea mă speriam de nebuniile lui. Am scuipat și am spus că are un gust oribil și nu-l înghit cu niciun preț.
— Oh, zise el dându-mi drumul, văd că golanul ăla mic și hidos nu-i Hareton; te rog, iartă-mă, Nell. Dac-ar fi el, ar merita să fie jupuit de viu pentru că n-a alergat să mă întâmpine și pentru că țipă de parc-aș fi necuratul. Vino încoace, plod denaturat! Te-nvăț eu să-ți bați joc de un tată bun la suflet și amăgit. Ce zici, n-ar fi băiatul mai frumos cu urechile tăiate? Câinii devin mai sălbatici dacă le tai urechile, și mie-mi place sălbăticia… dă-mi foarfecele… ceva sălbatic și bine tuns! De altfel, ce ifos drăcesc e să ținem la urechi… suntem destul de măgari și fără ele… taci, băiete, taci! Tu ești scumpetea mea, nu-i așa? Haide… șterge-ți ochii… așa, bucuria mea: sărută-mă. Ce? Nu vrei? Sărută-mă, Hareton! Fir-ai afurisit, sărută-mă! Pe Dumnezeu, parcă eu aș crește un asemenea monstru! Pe viața mea, am să-i frâng gâtul pruncului ăstuia!
Sărmanul Hareton țipa și se zvârcolea din răsputeri în brațele tatălui, iar răcnetele lui se întețiră când se văzu urcat pe scări și ținut peste balustradă. Eu i-am strigat că băiatul o să aibă un atac de-atâta spaimă și am alergat să-l scap. Când am ajuns la ei, Hindley se aplecă peste balustradă ca să asculte un zgomot de jos, aproape uitând ce ține în brațe.
— Cine-i? întrebă, auzind pe cineva apropiindu-se de scară.
M-am aplecat și eu pentru a-i face semn lui Heathcliff, ai cărui pași îi recunoscusem, să nu înainteze; dar în clipa în care mi-am întors privirea de la Hareton, acesta făcu o smucitură bruscă, se smulse din strânsoarea neatentă care-l ținea și căzu.
N-am avut vreme să ne înfiorăm de groază, căci imediat am văzut că micul nenorocit e teafăr. Heathcliff ajunsese dedesubt tocmai în momentul critic. Instinctiv, îl prinse din zbor, îl puse pe picioare și se uită în sus pentru a descoperi pe făptuitor. Un avar care-a vândut pe cinci șilingi un bilet de loterie câștigător și vede, a doua zi, c-a pierdut în această afacere cinci mii de lire, n-ar fi putut avea o expresie mai dezamăgită decât aceea a lui Heathcliff când l-a văzut sus pe domnul Earnshaw. Pe față i se citea, mai deslușit decât ar putea-o spune viul grai, nemărginita părere de rău că tocmai el a fost acela care a stat în calea propriei lui răzbunări. Dac-ar fi fost întuneric, îndrăznesc să spun c-ar fi încercat să-și dreagă greșeala zdrobind țeasta lui Hareton de trepte; dar noi fuseserăm martori la salvarea copilului, iar eu ajunsesem jos și strângeam la piept prețioasa mea povară. Hindley coborî mai încet, trezit din beție și rușinat.
— Tu ești de vină, Ellen, zise el, ar fi trebuit să-l ferești din calea mea, ar fi trebuit să mi-l iei din mână! E rănit pe undeva?
— Rănit! i-am strigat furioasă; dacă nu-i mort, va fi un idiot! Of, mă mir că maică-sa nu se scoală din groapă să vadă cum vă purtați cu el! Sunteți mai rău ca un păgân… să vă purtați astfel cu carnea și sângele dumneavoastră!
El încercă să pună mâna pe copil, care, simțindu-se la adăpost în brațele mele, își mai potolise hohotele de spaimă. Dar la prima atingere a tatălui începu să țipe mai tare decât înainte, luptându-se ca apucat de convulsii.
— Lăsați-l în pace! continuai. Vă urăște… toți vă urăsc… ăsta-i adevărul! Fericită familie aveți, și în frumoasă stare ați mai ajuns!
— Am s-ajung într-una și mai frumoasă, Nelly, râse omul rătăcit, redobândindu-și asprimea. Și acum cară-te de-aici, cu el cu tot! Și, ia seama, Heathcliff, șterge-o și tu, să nu te văd și să nu te aud! N-aș vrea să te omor în noaptea asta; doar dacă nu cumva dau foc casei: dar asta după cum mi s-o năzări.
În timp ce vorbea, luă o sticlă de coniac de pe bufet și turnă din ea într-un pahar.
— Nu, să nu mai beți! îl rugai. Domnule Hindley, băgați de seamă. Fie-vă milă de copilul ăsta nefericit, dacă nu vă pasă de dumneavoastră!
— Oricine îi va fi mai de folos decât mine, răspunse el.
— Fie-vă milă de sufletul dumneavoastră! îi spusei, căutând să-i smulg paharul din mână.
— Ba deloc! Dimpotrivă, îmi face mare plăcere să-l trimit la pierzanie, ca să-l pedepsesc pe Făcătorul lui! exclamă hulitorul. Beau pentru osânda lui deplină!
Dădu pe gât paharul de coniac și, nerăbdător, ne spuse să plecăm, încheindu-și porunca cu o serie de blesteme prea urâte ca să le repet sau să mi le reamintesc.
— Păcat că nu se poate omorî singur cu băutura, observă Heathcliff; iar după ce închise ușa, dădu drumul, ca un ecou, unei serii de înjurături. Face tot ce-i cu putință, dar constituția lui îl sfidează. Domnul Kenneth spune că Hindley va trăi mai mult decât orice om din partea asta a Gimmertonului și pune rămășag pe iapa lui că va fi dus la groapă cu părul alb; dacă nu cumva-l va răpune vreo întâmplare fericită și neașteptată.
Eu m-am dus în bucătărie și m-am așezat să-mi legăn odorul ca să adoarmă. Mi s-a părut că Heathcliff a trecut prin bucătărie spre șură. Dar, după cum am descoperit mai târziu, nu ajunsese decât de partea cealaltă a băncii cu spătar înalt, unde se trânti pe o bancă de lângă perete, departe de foc, și rămase tăcut.
Eu îl legănam pe Hareton ținându-l pe genunchi și îi cântam un cântec care începea astfel:
Era-n toiul nopții și pruncii plângeau,
Iar mama de sub glie-i auzea…
când domnișoara Cathy, care ascultase din odaia ei toată zarva, vârî capul pe ușă și șopti:
— Ești singură, Nelly?
— Da, domnișoară, răspunsei.
Intră și se apropie de cămin. Eu, crezând că vrea să-mi spună ceva, mi-am ridicat privirea. Expresia feței ei părea tulburată și neliniștită. Buzele-i erau întredeschise de parcă ar fi vrut să vorbească; trase aer în piept, dar, în loc să zică ceva, suspină. Eu am început să cânt din nou, căci nu uitasem cum se purtase mai adineauri cu mine.
— Unde-i Heathcliff? zise ea întrerupându-mă.
— Își vede de treabă în grajd, fu răspunsul meu.
El nu mă contrazise; poate că ațipise. Urmă o altă tăcere, lungă, în timpul căreia am observat o lacrimă sau două alunecându-i de pe obraji pe pardoseala de piatră. „Oare i-o fi părând rău de purtarea ei rușinoasă? m-am întrebat. Asta ar fi ceva cu totul nou, dar să aducă ea singură vorba despre ce-o doare… eu n-am s-o ajut!” Dar nici gând: pe ea nimic nu o tulbura în afară de lucrurile care-o priveau direct.
— Vai, Doamne! strigă în sfârșit. Sunt foarte nenorocită!
— Păcat, observai eu, ești prea pretențioasă; ai mulți prieteni, puține griji și tot nu ești mulțumită!
— Nelly, vrei să-mi păstrezi o taină? continuă și, îngenunchind alături de mine, mă privi cu ochii ei fermecători, cu privirea aceea care te face să uiți că ești supărată, chiar dacă ai fi avut toate motivele din lume.
— E o taină care merită să fie păstrată? o întrebai pe un ton mai puțin morocănos.
— Da, și mă chinuiește și trebuie s-o spun cuiva! Aș vrea să știu ce să fac. Astăzi, Edgar Linton m-a cerut în căsătorie, și eu i-am dat un răspuns. Acum, înainte de a-ți spune dacă am consimțit sau l-am respins, spune-mi tu ce ar fi trebuit să-i răspund.
— Dar zău, domnișoară Catherine, de unde vrei să știu eu? i-am zis. La drept vorbind, după spectacolul pe care l-ai dat în fața lui azi după-amiază, ar fi mai cuminte să-l refuzi, căci dacă te-a cerut în căsătorie după cele ce-a văzut, ori e prost fără leac, ori un nesăbuit căruia nu-i e frică de nimic.
— Dacă vorbești așa n-am să-ți mai spun nimic, răspunse ea arțăgoasă, ridicându-se în picioare. Am primit, Nelly. Spune iute, am făcut bine sau rău?
— Ai primit! Atunci la ce bun să mai discutăm? Ți-ai dat cuvântul și nu-l mai poți lua înapoi.
— Dar spune, spune… dacă am făcut bine! exclamă ea pe un ton iritat, frecându-și mâinile și încruntându-se.
— Multe lucruri trebuie cântărite înainte de-a răspunde așa cum se cuvine la întrebarea asta, zisei eu sentențios. Mai întâi de toate, îl iubești pe domnul Edgar?
— Cum să nu-l iubesc? Firește că-l iubesc, răspunse ea.
Atunci i-am pus întrebările care urmează, ca la catehism; pentru o fată de douăzeci și doi de ani nu era un lucru nechibzuit.
— Pentru ce-l iubești, domnișoară Cathy?
— Prostii! îl iubesc… și-atâta tot.
— Ba deloc, trebuie să-mi spui: pentru ce?
— Ei bine, pentru că e frumos și-mi place să stau cu el.
— Prost lucru, am observat eu.
— Și pentru că e tânăr și vesel.
— Tot prost.
— Și pentru că mă iubește.
— Asta, pusă la locul ăsta, nu înseamnă nimic.
— Și va fi bogat, și o să-mi placă să fiu cea mai de seamă doamnă de prin partea locului, și o să fiu mândră că am un bărbat ca el.
— Asta-i cel mai prost din toate. Și acum spune-mi, cum îl iubești?
— Așa cum iubește toată lumea… ești cam prostuță, Nelly.
— Ba deloc, răspunde-mi.
— Iubesc pământul de sub picioarele lui, și aerul de deasupra capului lui, și orice obiect pe care îl atinge, și fiecare vorbă pe care o rostește. Iubesc toate privirile lui, toate faptele și toată făptura, așa cum este. Acum ți-am spus!
— Și pentru ce?
— Aha! mă iei în bătaie de joc! Să știi că e foarte urât ce faci! Pentru mine nu-i o glumă! zise tânăra îmbufnându-se și întorcându-și fața către foc.
— Sunt foarte departe de glumă, domnișoară Catherine, răspunsei. Îl iubești pe domnul Edgar fiindcă e frumos și tânăr și vesel și bogat și te iubește. Ultimul motiv n-are însă nicio valoare: probabil l-ai iubi și fără el; iar numai pentru el nu l-ai iubi, dacă n-ar avea și celelalte patru calități.
— Nu, sigur că nu. Dacă ar fi urât și mojic, doar mi-ar fi milă de el… poate l-aș și urî.
— Dar sunt pe lume și alți tineri frumoși și bogați; poate chiar mai frumoși și mai bogați decât el. Ce te împiedică să-i iubești pe aceia?
— Chiar dacă sunt, nu mi-au ieșit în cale. N-am întâlnit niciunul ca Edgar.
— S-ar putea să întâlnești. Și-apoi domnul Edgar nu va fi întotdeauna frumos și tânăr, și poate că nu va fi nici întotdeauna bogat.
— Acum este. Și pe mine nu mă interesează decât prezentul. Mi-ar plăcea dacă ai vorbi mai înțelept.
— Bine, atunci s-a lămurit: dacă nu te interesează decât prezentul, căsătorește-te cu domnul Linton.
— Pentru asta n-am nevoie de învoirea ta… tot am să mă mărit cu el. Dar încă tot nu mi-ai spus dacă fac bine sau rău.
— Foarte bine faci, dacă oamenii fac bine căsătorindu-se numai pentru prezent. Și-acum, ia să auzim pentru ce ești nefericită. Fratele dumitale va fi mulțumit; cred că bătrâna doamnă și bătrânul domn Linton nu se vor împotrivi; vei scăpa dintr-un cămin dezordonat și lipsit de confort și vei intra într-o casă bogată și respectabilă; apoi, îl iubești pe Edgar, și Edgar te iubește. Totul pare să fie neted și ușor. Unde-i piedica?
— Aici! și aici! răspunse Catherine, lovindu-se cu o mână peste frunte și cu cealaltă peste piept. Oriunde ar sălășlui sufletul. În sufletul meu și în inima mea sunt încredințată că greșesc!
— Ciudat, nu înțeleg.
— Asta mi-e taina. Dar dacă n-ai să-ți bați joc de mine, am să-ți explic; nu știu să ți-o spun clar, dar am să-ți descriu cam ceea ce simt.
Se așeză din nou lângă mine. Fața îi deveni mai tristă și mai gravă, iar mâinile împreunate tremurau.
— Nelly, tu nu visezi niciodată vise ciudate? întrebă ea brusc, după câteva clipe de gândire.
— Ba da, când și când, îi răspunsei.
— Așa și eu. În viața mea am visat vise pe care nu le-am uitat niciodată, vise care m-au făcut să-mi schimb felul de a gândi. Ele mi-au pătruns întreaga ființă, așa cum vinul pătrunde apa, și mi-au schimbat culoarea minții. Și iată un vis de acest fel: am să ți-l povestesc… dar, bagă de seamă, nici măcar să nu zâmbești ascultându-l.
— Nu-mi povesti, domnișoară Catherine! strigai. Suntem destul de amărâți și fără să mai invocăm fantome și năluci care să ne zăpăcească și mai mult. Haide, haide, fii veselă, fii așa cum ești de obicei. Uită-te la micul Hareton! El nu visează nimic înspăimântător. Uite cât de dulce zâmbește în somn!
— Da, și cât de dulce blestemă taică-su în singurătatea lui! Ți-l amintești, cred, pe vremea când era la fel ca bucălatul ăsta: aproape tot atât de mic și de nevinovat. Și totuși, Nelly, am să te silesc să mă asculți; visul nu-i lung, și astă-seară nu pot fi veselă.
— Nu vreau să-l aud, nu vreau să-l aud! repetai grăbită.
În vremea aceea eram superstițioasă, credeam în vise — ca și acum, de altfel. Iar înfățișarea Catherinei avea o întunecare neobișnuită. De aceea m-am temut că povestea ei va fi ca o profeție și că mă va face să prevăd o catastrofă îngrozitoare. A fost nemulțumită, dar nu mai continuă. Trecând numai în aparență la alt subiect, reîncepu după foarte puțină vreme:
— Dacă aș fi în cer, Nelly, aș fi din cale-afară de nenorocită.
— Pentru că nu ești vrednică să ajungi acolo, îi răspunsei. Toți păcătoșii ar fi nenorociți în cer.
— Dar nu de asta. Odată am visat că eram acolo.
— Ți-am spus că nu vreau să ascult visele dumitale, domnișoară Catherine! Mă duc să mă culc, o întrerupsei din nou.
Ea râse, reținându-mă, căci făcusem o mișcare pentru a mă ridica de pe scaun.
— Asta nu-i nimic! strigă ea. Voiam numai să-ți spun că cerul nu mi s-a părut a fi casa mea; și plângeam de mi se rupea inima, să mă întorc pe pământ; iar îngerii s-au mâniat atât de tare, încât m-au azvârlit în mijlocul ierbii-negre de pe culme, la Răscruce de Vânturi, unde m-am trezit plângând în hohote de fericire. Visul ăsta îmi explică taina la fel de bine ca și celălalt. N-am mai mult ce căuta în căsnicie cu Edgar Linton decât în cer; și dacă păcătosul din odaia aceea nu l-ar fi adus pe Heathcliff în halul în care se află, nici prin gând nu mi-ar fi trecut s-o fac. Acum însă, dacă m-aș mărita cu Heathcliff, m-aș simți degradată, așa că el nu va ști niciodată cât îl iubesc, nu pentru că-i frumos, Nelly, ci pentru că el e mai mult eu decât sunt eu însămi. Din orice-ar fi plămădite sufletele noastre, al lui și al meu sunt la fel; iar al lui Linton se deosebește de ele cum se deosebește o rază de lună de un fulger, sau gheața de foc.
Înainte de-a isprăvi aceste vorbe, mi-am dat seama că Heathcliff se află în odaie. Simțind o mișcare ușoară, mi-am întors capul și l-am văzut ridicându-se de pe bancă și furișându-se afară, fără zgomot. Ascultase până când a auzit-o pe Catherine spunând că o căsătorie cu el ar degrada-o; dar după aceea n-a mai stat să asculte. Catherine, care stătea pe jos, din pricina spătarului înalt al băncii nu i-a putut observa nici prezența și nici plecarea. Dar eu am tresărit și i-am făcut semn să tacă.
— Pentru ce? mă întrebă, privind nervoasă în jur.
— Vine Joseph, răspunsei, prinzând la timp huruitul roților căruței lui pe drum; și Heathcliff o să intre cu el. Nu sunt sigură dacă nu cumva a fost la ușă în clipa asta.
— Oh, de la ușă n-avea cum să mă audă! zise ea. Dă-mi-l pe Hareton până pregătești cina și, când vei fi gata, cheamă-mă să cinez cu voi. Vreau să-mi păcălesc conștiința, care nu-mi dă pace, și să mă conving că Heathcliff habar n-are de lucrurile astea. N-are, nu-i așa? Nu-i așa că el nu știe ce înseamnă să fii îndrăgostit?
— Nu văd de ce n-ar ști și el ca și dumneata, răspunsei; și dacă dumneata ești aleasa inimii lui, va fi cea mai nefericită făptură care s-a născut vreodată! În ziua în care vei deveni doamna Linton, el își va pierde prietena, iubirea și tot ce are pe lume! Te-ai gândit cum ai să suporți despărțirea de el și cum va putea îndura el să fie cu desăvârșire singur pe lume? Pentru că, domnișoară Catherine…
— El cu desăvârșire singur pe lume! Noi despărțiți! exclamă ea cu un accent de indignare. Cine poate să ne despartă, rogu-te? Vor avea soarta lui Milon din Crotona! Nu, Ellen, cât timp voi trăi, nicio făptură muritoare nu ne va despărți. Poate să se aleagă praful de toți Lintonii de pe lume, căci eu tot nu voi consimți să-l părăsesc pe Heathcliff! Oh, nu asta am de gând… nu asta vreau să spun! Dacă ăsta-i prețul, nu voi accepta să devin doamna Linton! Heathcliff va însemna pentru mine întotdeauna tot atât de mult cât și până acum! Edgar trebuie să se dezbare de antipatia lui și măcar să-l tolereze. Și așa va și face după ce va afla adevăratele mele sentimente pentru el. Nelly, îmi dau seama că mă socotești o ticăloasă egoistă. Dar nu te-ai gândit niciodată că dacă Heathcliff și cu mine ne-am căsători am fi niște cerșetori? Pe când dacă mă mărit cu Linton, îl pot ajuta și pe Heathcliff să se ridice și voi putea să-l scot de sub puterea fratelui meu.
— Cu banii bărbatului dumitale, domnișoară Catherine? o întrebai. Să nu crezi că el va fi atât de ușor de îndoit cum îți închipui și, cu toate că nu sunt un bun judecător, cred că ăsta-i cel mai rău motiv pe care l-ai găsit pentru a deveni soția tânărului Linton.
— Ba nu, îmi răspunse, e cel mai bun! Celelalte erau ca să-mi împlinesc capriciile; și de dragul lui Edgar, ca să-l mulțumesc pe el. Dar acesta e de dragul unuia care cuprinde în ființa sa și sentimentele mele pentru Edgar și pentru mine însămi. Eu nu-ți pot tălmăci asta în vorbe; dar fără îndoială că și tu, și toată lumea simțiți că există sau ar trebui să existe o ființă a voastră dincolo de voi. La ce-ar mai folosi că am fost zămislită, dacă aș fi cuprinsă cu totul aici? În această lume, marile mele suferințe au fost suferințele lui Heathcliff: le-am văzut și simțit pe toate de la început. Unicul gând al vieții mele este el. Dacă totul ar pieri și n-ar rămâne decât el, eu aș continua să exist; iar dacă totul ar rămâne și el ar fi nimicit, universul mi s-ar preface într-un uriaș străin și n-aș mai părea să fac parte dintr-însul. Iubirea mea pentru Linton seamănă cu frunzele pădurii, timpul o va schimba, îmi dau bine seama, așa cum iarna schimbă pomii. Iubirea mea pentru Heathcliff însă e asemeni stâncilor veșnice de dedesubt: prilej de prea puțină încântare la vedere, dar de neapărată trebuință. Nelly, eu sunt Heathcliff! El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, așa cum nici eu nu sunt întotdeauna o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea ființă. Așa că nu mai vorbi despre despărțirea noastră; e cu neputință, și…
Se opri, își ascunse fața în cutele rochiei mele, dar eu o respinsei cu tărie. Nebunia ei mă scosese din răbdări!
— Dacă ar fi să înțeleg ceva din prostiile pe care mi le înșiri, domnișoară, răspunsei, apoi n-aș înțelege decât că nu-ți dai seama de îndatoririle ce le iei asupră-ți căsătorindu-te; sau că ești o fată rea și fără principii. Dar nu mă mai necăji cu alte taine: nu-ți făgăduiesc că le voi păstra.
— Dar ce ți-am spus până acum vei păstra? întrebă ea în grabă.
— Nu, nu-ți făgăduiesc, repetai.
Era gata să stăruie, dar intrarea lui Joseph puse capăt convorbirii noastre. Catherine își mută scaunul într-un colț și începu să-l legene pe Hareton, în timp ce eu pregăteam cina. După ce totul fu gata, tovarășul meu de slujbă și cu mine începurăm a ne certa care să-i ducă de mâncare domnului Hindley; și până să ne înțelegem, mâncarea se răci aproape de tot. Atunci ne învoirăm să așteptăm până va cere el însuși de mâncare, căci ne era frică să dăm ochii cu el, mai ales după ce stătuse atâta vreme singur.
— Da’ cum se face că derbedeu’ ăla nu s-a-ntors încă de la câmp pân’ la ceasu’ ăsta? Ce-o fi făcând? Mare pierde-vară! întrebă bătrânul, făcându-și ochii roată după Heathcliff.
— Am să-l chem eu, îi răspunsei. E în șură, n-am nicio îndoială.
M-am dus și l-am strigat, dar n-am primit niciun răspuns. Când m-am întors, i-am șoptit Catherinei că eram sigură că Heathcliff auzise o bună parte din cele ce-mi spusese și l-am văzut ieșind din bucătărie tocmai când se plângea de purtarea lui Hindley față de el. Catherine sări în picioare foarte speriată, îl trânti pe Hareton pe banca cu spătar și porni în goană în căutarea prietenului ei fără a mai pierde vremea să se gândească pentru ce e atât de tulburată sau de ce spusele ei l-au putut îndurera pe Heathcliff. Lipsi atât de mult, încât Joseph ne propuse să nu-i mai așteptăm. Viclean cum era, afirma că cei doi nu se întorc pentru a nu fi siliți să asculte rugăciunile lui prelungite, căci erau „destul de răi pentru a săvârși orice nelegiuire”. Așa că în seara aceea, la rugăciunile obișnuite dinainte de masă care durau de obicei un sfert de ceas, adăugă o rugăciune specială pentru ei și ar fi adăugat încă una la sfârșit, dacă tânăra lui stăpână nu l-ar fi întrerupt, poruncindu-i să dea fuga pe drum, să-l caute pe Heathcliff peste tot și să-l aducă imediat acasă!
— Vreau să-i vorbesc, și trebuie neapărat să-i vorbesc înainte de a mă duce sus, zise ea. Și poarta e deschisă; e undeva departe, de unde nu ne mai aude, căci n-a răspuns, cu toate c-am strigat din capătul țarcului cât am putut de tare.
La început Joseph s-a opus; dar domnișoara era prea hotărâtă ca să suporte vreo contrazicere; și în cele din urmă Joseph și-a pus pălăria pe cap și a pornit, bombănind. Între timp, Catherine măsura cu pași mari camera în sus și-n jos, spunând:
— Mă întreb unde e… mă întreb unde poate fi? Ce-am spus, Nelly? Am uitat tot. S-o fi supărat pentru că azi după-amiază eram prost dispusă? Doamne! Spune-mi ce-am spus de l-am mâhnit? Oh! Ce n-aș da să se întoarcă! Ah! Cum aș vrea să se întoarcă!
— Cât zgomot pentru nimic! strigai, cu toate că nici eu nu mă simțeam prea liniștită. Te sperii pentru un moft! Nu e niciun motiv de mare îngrijorare că Heathcliff s-a dus să facă o plimbare pe dealuri la lumina lunii sau că stă culcat în podul cu fân, prea bosumflat ca să ne răspundă. Fac prinsoare că-i acolo. Să vezi dacă nu-l scot eu de-acolo!
Am plecat din nou să-l caut. Rezultatul fu o mare dezamăgire, iar truda lui Joseph avu același sfârșit.
— Băiatu’ ăsta e din ce în ce mai rău, zise el intrând în casă. A lăsat poarta larg deschisă, și poneiu’ domnișoarei a călcat în picioare două brazde de grâu și s-a dus bălăcindu-se drept în fâneață! Orișicum, mâine dimineață stăpânu’ o să facă draci, și bine-o să facă! El e întruchiparea răbdării cu asemenea făpturi nepăsătoare și netrebnice… da, întruchiparea răbdării! Da’ n-are să fie așa tot timpu’… o să vedeți voi, toți! Nu trebuie să-l scoateți din minți degeaba!
— L-ai găsit pe Heathcliff, măgarule? îl întrerupse Catherine. L-ai căutat așa după cum ți-am poruncit?
— Mai bine căutam calu’, răspunse Joseph. Ar fi avut mai mult rost. Da’ nu pot căuta nici calu’, nici omu’ într-o noapte ca asta… neagră ca hornu’! Și-apoi Heathcliff nu-i omu’ să vie când fluier eu… da’ poate c-o fi mai puțin tare de ureche cu tine!
Noaptea era neobișnuit de neagră pentru vreme de vară; se vedea că norii sunt încărcați de fulgere, și eu am spus că cel mai cuminte ar fi să ședem cu toții liniștiți, fără să ne mai frământăm, căci ploaia care se apropia îl va aduce, desigur, acasă. Dar pe Catherine n-am putut-o convinge să se liniștească. Umbla fără astâmpăr încoace și-ncolo, de la poartă la ușă, într-o stare de surescitare nemaipomenită; în cele din urmă rămase locului lângă zid, aproape de drum, fără a ține seama de strigătele mele, de bubuitul tunetelor și de picăturile mari de ploaie care începuseră să cadă în jurul ei. Din când în când striga; apoi asculta și până la urmă plânse în gura mare. Plângea atât de amarnic, încât nici Hareton și niciun alt copil n-ar fi putut-o întrece.
Către miezul nopții, pe când eram încă de veghe cu toții, furtuna se năpusti cu toată furia, huruind peste Răscruce. Era un vânt năprasnic, și tunete pe deasupra, și unul sau celălalt despică un copac de la colțul casei. O cracă enormă căzu de-a curmezișul pe acoperiș și dărâmă o parte din coșul dinspre răsărit, zvârlind cu zgomot o avalanșă de pietre și-un nor de funingine în soba din bucătărie. Ni se păru că trăsnetul se prăvălise chiar în mijlocul nostru, și Joseph căzu în genunchi, implorându-l pe Dumnezeu să-și aducă aminte de patriarhii Noe și Lot și, ca în vremurile de demult, să-i cruțe pe cei drepți și să-i lovească pe nelegiuiți. Și eu simțeam oarecum că judecata cerului trebuie să se fi abătut și asupra noastră. Iona, după părerea mea, era domnul Earnshaw, și pentru a vedea dacă mai este în viață, am scuturat clanța vizuinii lui. Mi-a răspuns destul de răspicat, într-un fel care l-a făcut pe Joseph să strige și mai tare decât până atunci că trebuie făcută o mare deosebire între sfinții ca el și păcătoșii ca stăpânul său. Dar în douăzeci de minute furtuna trecu, lăsându-ne pe toți teferi, afară de Cathy, care se udase până la piele, pentru că refuzase cu încăpățânare să se adăpostească și stătuse afară fără bonetă și fără șal, ca să prindă cu părul și cu hainele cât mai multă apă. Intră, se culcă pe banca cu spătar așa udă cum era, se întoarse cu fața spre spătar și și-o acoperi cu mâinile.
— Păi bine, domnișoară! exclamai eu atingându-i umărul, doar nu vrei să te omori? Știi cât e ceasul? A trecut o jumătate de ceas de la miezul nopții. Hai, hai și te culcă! N-are rost să-l mai aștepți pe nebunul ăla de băiat: s-o fi dus la Gimmerton și-o fi rămas acolo. Nu-și închipuie că-l așteptăm până la ceasul ăsta târziu și crede că numai domnul Hindley mai e treaz, de aceea s-o fi gândit că e mai cuminte să nu se înapoieze, ca nu cumva tocmai stăpânul să-i deschidă ușa.
— Nu, nu, nu-i la Gimmerton, zise Joseph. Nu m-aș mira să fie în fundu’ unei gropi mlăștinoase. Mânia asta cerească n-a venit degeaba, și ar trebui să iei seama, domnișoară… s-ar putea să fii tu următoarea. Slavă cerului pentru toate! Toate lucrează-mpreună spre binele celor aleși și culeși din gunoaie! Știi doar ce zice Scriptura. Apoi începu să ne citeze mai multe texte biblice, spunându-ne capitolele și versetele unde le puteam găsi.
Eu, după ce am rugat-o zadarnic pe încăpățânata aceea de fată să se ridice și să se dezbrace de hainele ude, l-am lăsat pe Joseph predicând și pe ea dârdâind și m-am dus să mă culc, împreună cu micul Hareton, care dormea atât de adânc, de parcă toată lumea ar fi dormit în jurul lui. Câtăva vreme după aceea l-am mai auzit pe Joseph citind, apoi am deslușit pașii lui rari pe scară și curând am adormit.
Dimineața am coborât mai târziu ca de obicei, și la razele de soare ce pătrundeau prin crăpăturile obloanelor, am văzut-o pe domnișoara Catherine așezată aproape de căminul din bucătărie. Ușa dinspre sală era întredeschisă, și lumina năvălea din plin prin ferestrele sălii, rămase neînchise. Hindley ieșise din camera lui și se oprise în dreptul căminului din bucătărie, năuc și somnoros.
— Ce te doare, Cathy? întrebă el tocmai în clipa în care intram eu; arăți jalnic, ca un cățel înecat. De ce ești atât de udă și de palidă, fato?
— M-a plouat, răspunse ea șovăind; și mi-e frig, atâta tot.
— Oh! E o neascultătoare! strigai eu, observând că stăpânul e destul de treaz. A udat-o ploaia de aseară și a stat toată noaptea așa udă cum o vedeți; n-am putut-o convinge să se ridice.
Domnul Earnshaw se uită la noi cu ochi mari, mirați.
— Toată noaptea! repetă el. De ce n-a vrut să se culce? Doar n-a fost de frica tunetelor? S-au terminat de câteva ceasuri.
Niciunul dintre noi nu voia să-i atragă atenția asupra lipsei lui Heathcliff atâta vreme cât i-o puteam ascunde. De aceea i-am răspuns că nu știu ce i-a venit să stea de veghe, iar ea nu spuse nimic. Era o dimineață proaspătă și rece; am deschis fereastra, și odaia s-a umplut de miresmele dulci ce veneau din grădină, dar Catherine mi-a strigat arțăgos:
— Ellen, închide fereastra! Mor de frig!
Și dinții îi clănțăneau, în timp ce se strângea mai aproape de jăratecul aproape stins.
— E bolnavă, zise Hindley prinzând-o de încheietura mâinii. Cred că de aceea n-a vrut să se culce. Dă-o dracului de treabă! Nu mai vreau să văd boală în casa asta! Ce-ți veni să stai în ploaie?
— A fugit după băieți, ca de obicei! croncăni Joseph, care, observând șovăiala noastră, profită de ocazie să intre în vorbă cu Hindley, căci avea o gură tare păcătoasă. Dac-aș fi în locul tău, stăpâne, le-aș trânti ușa-n nas la toți, și la boieri, și la prostime! Nu-i zi în care, dacă pleci, să nu se strecoare aici cotoiu’ ăla de Linton; și domnișoara Nelly, faină fată mai e și ea! Te pândește din bucătărie și, când intri pe-o ușă, el iese pe ailaltă, și-apoi marea noastră cucoană se duce la iubit pe partea ei! Și-apoi, frumoasă purtare s-o ia razna pe câmp, după miezul nopții, cu dracu’ ăla blestemat, cu piaza aia rea, cu țiganu’ ăla de Heathcliff! Ei cred că-s orb; dar nici vorbă de una ca asta!… Eu l-am văzut pe tânăru’ Linton și când a venit, și când s-a dus; și te-am văzut și pe dumneata (se întoarse spre mine), netrebnico, vrăjitoare nespălată ce ești, cum săreai ca friptă și te repezeai în casă în minutu’ când auzeai potcoavele calului stăpânului pe drum!
— Taci, iscoadă care tragi cu urechea pe la uși! strigă Catherine. Să nu aud nicio obrăznicie în fața mea! Edgar Linton a venit ieri din întâmplare, Hindley, iar eu i-am spus să plece, știind că nu-ți place să-l întâlnești în starea în care erai.
— Minți, Cathy, nu încape nicio îndoială, răspunse fratele, și ești o neghioabă afurisită! Dar să lăsăm acum de Linton; spune-mi, n-ai fost astă-noapte cu Heathcliff? Spune drept. N-ai de ce să te temi că-i faci vreun rău: cu toate că-l urăsc tot atât de mult ca și până acum, de curând mi-a făcut un bine, și de aceea conștiința nu mă lasă să-i frâng gâtul. Dar pentru a nu fi ispitit s-o fac, chiar în dimineața asta am să-i spun să-și caute de drum în lumea largă; și, după ce-o pleca, vă sfătuiesc pe toți să băgați bine de seamă, căci o să am mai multă vreme să-mi vărs focul pe voi!
— Nici nu l-am văzut astă-noapte pe Heathcliff, răspunse Catherine, începând să plângă în hohote; și dacă-l dai afară din casă, plec și eu cu el. Dar poate n-ai să mai ai prilejul, poate c-a și plecat.
După aceste vorbe izbucni într-o durere de nestăpânit, și nu se mai putu înțelege ce spune.
Hindley revărsă asupră-i un torent de insulte pline de dispreț și îi porunci să se ducă numaidecât în odaia ei; că de nu, îi dă el motiv de plâns. Eu am forțat-o să se supună, dar scena pe care a făcut-o când a ajuns în odaie n-am s-o uit niciodată: m-a înspăimântat. Am crezut că înnebunește și l-am rugat pe Joseph să dea fuga după doctor. Era un început de delir. Când a văzut-o, domnul Kenneth a spus că e foarte grav bolnavă: avea friguri. I-a luat sânge și a spus să nu-i dau de mâncare decât zer și fiertură de ovăz și să am grijă ca nu cumva să se arunce peste balustrada scării sau pe fereastră. Apoi a plecat, căci avea destul de mult de lucru în parohia noastră, unde între o casă și alta e o depărtare de câte două sau trei mile.
N-aș putea spune că am fost o infirmieră blândă, dar nici Joseph sau stăpânul nu erau mai buni, și cu toate că bolnava noastră era pe cât de obositoare și de îndărătnică putea fi o bolnavă, totuși s-a vindecat. Firește, bătrâna doamnă Linton a venit de mai multe ori pe la noi, punând ordine peste tot, certându-ne pe toți și poruncindu-ne tuturor; iar când Catherine a intrat în convalescență, a stăruit s-o ia la Thrushcross Grange, ușurare pentru care i-am fost recunoscători. Dar biata doamnă a avut motive bine întemeiate să-și regrete bunătatea, căci atât ea, cât și bărbatul ei s-au molipsit de friguri și au murit la câteva zile unul după altul.
Tânăra noastră domnișoară s-a întors acasă mai obraznică, mai arțăgoasă și mai îngâmfată decât fusese vreodată. Din seara aceea de furtună și trăsnete nu se mai auzise nimic despre Heathcliff. Și într-o zi, când m-a scos din fire, am avut nenorocul s-o învinuiesc de dispariția lui: de fapt așa și era, după cum prea bine știa. Începând din ziua aceea, timp de câteva luni, n-a mai vorbit cu mine decât ca stăpâna cu o simplă slujnică. Joseph era, de asemenea, ostracizat; el continua să-i dea sfaturi și să-i predice de parcă ar fi fost o copiliță, dar ea se socotea femeie în toată firea, stăpâna noastră, și credea că ultima ei boală îi dădea dreptul să fie tratată cu respect. Pe urmă, doctorul spusese că n-o să suporte să fie contrazisă prea mult, că trebuie s-o lăsăm să facă ce vrea: așa că oricine ar fi încercat să i se împotrivească trecea, în ochii ei, drept un ucigaș. De domnul Earnshaw și de prietenii lui se ținea departe; iar frate-său, povățuit de Kenneth și speriat de amenințarea serioasă a unei crize, care îi însoțea adeseori furiile, îi împlinea toate dorințele și se ferea să-i ațâțe firea înfocată. Era prea îngăduitor față de capriciile ei; nu din dragoste, ci din orgoliu; dorea sincer s-o vadă onorându-i familia printr-o alianță cu Lintonii, și dacă-l lăsa în pace, îi dădea voie să ne calce în picioare ca pe niște sclavi, căci puțin îi păsa lui de noi! Edgar Linton, ca mulți bărbați înaintea lui și cum vor mai fi mulți și după el, era orbit de dragoste și s-a crezut cel mai fericit bărbat din lume în ziua în care a condus-o la capela de la Gimmerton, trei ani după moartea tatălui său.
M-au convins, împotriva voinței mele, să plec de la Răscruce de Vânturi și s-o însoțesc aici. Micul Hareton avea aproape cinci ani și începusem să-l învăț să citească. Despărțirea noastră fu grea, dar lacrimile Catherinei aveau mai multă putere decât ale noastre. Când am refuzat să merg cu ea și când a văzut că rugămințile nu mă conving, s-a dus să se plângă soțului și fratelui ei. Primul mi-a oferit o simbrie îmbelșugată, iar al doilea mi-a poruncit să-mi fac bagajele, căci nu mai voia să aibă femei în casă, zicea el, acum când nu mai exista stăpâna, iar în ceea ce-l privea pe Hareton avea să fie dat, peste puțin, în grija pastorului. Așa că nu-mi rămăsese decât o cale: să fac ceea ce mi se poruncise. I-am spus stăpânului că, dând afară toți oamenii cumsecade, o să alunece repede spre ruină; l-am sărutat pe Hareton, mi-am luat rămas-bun; și de-atunci mi-e străin. Și e tare ciudat când mă gândesc, dar sunt sigură c-a uitat-o cu desăvârșire pe Ellen Dean și a uitat că a fost vreodată pentru ea mai mult decât toată lumea, și ea pentru el!
Ajungând aici cu povestirea, menajera mea aruncă întâmplător o privire spre orologiul de deasupra căminului și fu uluită când văzu că minutarul arăta ora unu și jumătate. Nici n-a vrut să audă să mai rămână măcar o secundă; la drept vorbind, și eu eram dispus să amân continuarea povestirii. Și acum, după ce s-a dus să se odihnească în camera ei, iar eu am mai meditat vreun ceas sau două, trebuie să-mi adun forțele pentru a mă duce la culcare, în ciuda lenei dureroase pe care o am în minte și-n mădulare.