După trei săptămâni m-am simțit iar în stare să ies din camera mea și să mă mișc prin casă; și chiar în prima seară în care am rămas trează până mai târziu, am rugat-o pe Catherine să-mi citească ceva, deoarece ochii îmi erau slabi. Eram în bibliotecă, stăpânul se culcase. Consimți, mai mult de nevoie decât de voie, după câte mi s-a părut; și eu, crezând că nu-i plac cărțile care mă interesează pe mine, i-am spus să aleagă ea ce să citească. A ales una din cărțile ei preferate și a citit fără întrerupere cam un ceas; apoi începură întrebările, una după alta.
— Nu ești obosită, Ellen? N-ar fi mai bine să te culci acum? Are să-ți facă rău dacă stai trează atâta, Ellen.
— Nu, nu, scumpa mea, nu sunt obosită, îi răspundeam eu mereu.
Văzând că nu mă clintesc, încercă o altă metodă ca să-mi arate că se săturase de această îndeletnicire. Începu să caște, să se întindă, și…
— Ellen, sunt obosită.
— Atunci lasă cartea și hai să stăm de vorbă, i-am răspuns.
Asta fu și mai rău: se frământa, ofta și se uita la ceas până la opt, când s-a dus în sfârșit în odaia ei, moartă de somn, dacă e să te iei după mutra ei îmbufnată și grea și după cum se tot freca la ochi. A doua seară mi se păru și mai nerăbdătoare, iar a treia de când îmi avea iar tovărășia se plânse că o doare capul și mă părăsi. Purtarea ei mi se păru ciudată și, după ce-am stat multă vreme singură, m-am hotărât să mă duc s-o întreb dacă se simte mai bine și s-o rog să vină să se întindă pe canapea, în loc să stea sus, pe întuneric. Dar n-am găsit-o pe Catherine nici sus, nici jos. Servitorii susțineau că n-o văzuseră. Am ascultat la ușa domnului Edgar: era numai tăcere. M-am întors în camera ei, am stins lumânarea și m-am așezat la fereastră.
Luna strălucea luminoasă; un strat subțire de zăpadă acoperea pământul, și mi-am zis că i-o fi trecut prin minte să se plimbe prin grădină, să ia puțin aer. Am zărit într-adevăr o siluetă care se strecura de-a lungul gardului dinăuntru al parcului; dar nu era tânăra mea stăpână: când ieși la lumină, am recunoscut pe unul din grăjdari. Rămase acolo destulă vreme, privind spre aleea pentru trăsuri care străbătea parcul; apoi porni cu pas grăbit, ca și cum ar fi zărit ceva, și reapăru curând, ducând de căpăstru poneiul domnișoarei; și iat-o și pe ea, abia descălecată, mergând alături. Omul își duse calul pe furiș, peste iarbă, spre grajd. Cathy intră pe fereastra-ușă a salonului și se strecură fără zgomot sus, unde o așteptam eu. A închis ușor ușa, și-a scos ghetele pline de zăpadă, și-a dezlegat pălăria și, nebănuind că o iscodesc, a dat să-și scoată pelerina, când m-am ridicat deodată și i-am apărut în față. Surpriza o încremeni o clipă: scoase o exclamație nedeslușită și rămase nemișcată.
— Scumpa mea domnișoară Catherine, am început eu, prea mișcată încă de bunătatea ei din ultima vreme ca să pornesc pe ceartă, unde-ai fost călare la ora asta? Și de ce-ai încercat să mă păcălești spunându-mi povești? Unde-ai fost? Spune!
— Până în capătul parcului, bâlbâi ea. Nu ți-am spus povești.
— Și nicăieri altundeva? am întrebat eu.
— Nu, fu răspunsul ei mormăit.
— Oh, Catherine! am strigat îndurerată. Știi c-ai făcut un lucru rău, căci altfel n-ai fi silită să-mi spui un neadevăr. Și asta mă doare. Aș prefera să fiu bolnavă trei luni decât să te aud născocind cu bună știință o minciună.
Ea sări spre mine și, izbucnind în lacrimi, mi se aruncă de gât.
— Vai, Ellen, mi-e atât de frică să nu te superi, zise ea. Făgăduiește-mi că nu te superi și-ai să afli tot adevărul: nu-mi place să-l ascund.
Ne-am așezat pe banca de la fereastră; am asigurat-o că n-am s-o cert, oricare i-ar fi secretul, pe care, firește, îl ghicisem; așa că începu:
— Am fost la Răscruce de Vânturi, Ellen, și n-a fost zi să nu mă duc de când te-ai îmbolnăvit, afară de trei zile la început și de două după ce-ai ieșit din camera ta. I-am dat lui Michael cărți și poze ca s-o pregătească pe Minny în fiecare seară și s-o ducă înapoi în grajd: să nu-l cerți nici pe el, ia seama. Ajungeam la Răscruce pe la șase și jumătate și de obicei stăteam până la opt și jumătate, apoi mă întorceam acasă în galop. Nu mă duceam ca să mă distrez: adesea eram nefericită tot timpul. Din când în când eram fericită: poate o dată pe săptămână. La început mi-am închipuit c-o să fie tare greu să te conving să mă lași să-mi țin cuvântul față de Linton, căci la plecare îi făgăduisem să merg iar a doua zi; dar cum a doua zi tu ai stat sus, am scăpat de grija asta. În timp ce Michael fixa din nou broasca portiței parcului, în după-amiaza aceea, am pus mâna pe cheie și i-am spus cât de mult dorea vărul meu să mă duc pe la el, pentru că era bolnav și nu putea veni la Grange, și cum s-ar împotrivi tăticu să mă duc; apoi m-am tocmit cu el pentru ponei. Îi place să citească și se gândește să plece curând, ca să se însoare; așa că mi-a spus că, dacă-i împrumut cărți din bibliotecă, face tot ce vreau eu; dar eu am preferat să-i dau cărțile mele, și a fost și mai mulțumit.
A doua oară când m-am dus, Linton părea foarte vioi, iar Zillah (așa o cheamă pe menajera lor) ne-a făcut curat într-o cameră, ne-a făcut un foc bun și ne-a spus că, deoarece Joseph era plecat la o adunare de rugăciune, iar Hareton Earnshaw plecase cu câinii — să fure fazani din pădurile noastre, după cum am aflat mai târziu —, puteam face ce ne place. Mi-a adus vin cald și turtă dulce și părea foarte binevoitoare; Linton ședea în fotoliu, eu în scăunelul cu balansoar de lângă cămin, și-am râs și-am povestit atât de vesel, aveam atâtea să ne spunem: am făcut planuri pe unde-o să ne ducem și ce-o să facem la vară. Astea nu ți le mai repet, că ai să spui că sunt prostii.
O dată însă era cât pe-aci să ne certăm. El zicea că felul cel mai plăcut de a petrece o zi fierbinte de iulie e să stai culcat de dimineață până seara pe o movilă de iarbă-neagră, în mijlocul mlaștinilor, cu albinele zumzăind ca-n vis printre flori, cu ciocârliile cântând sus, deasupra capului, și cu cerul albastru și soarele strălucitor, neîncetat și fără nori. Asta era ideea lui cea mai desăvârșită despre fericirea raiului; a mea era să mă legăn într-un copac verde și foșnitor, cu vântul de apus bătând, cu nori albi și strălucitori zburând iute pe sus; și nu numai ciocârlii, ci și sturzi, și mierle, și cânepari, și cuci revărsându-și cântecul din toate părțile, și mlaștinile văzute în depărtare, frânte în văi răcoroase și umbroase; iar aproape, mari valuri de iarbă înaltă unduind în bătaia vântului; și păduri, și ape cântătoare, și lumea întreagă trează și înnebunită de bucurie. El voia ca totul să zacă într-un extaz al liniștii; eu voiam ca totul să scânteieze și să joace într-o sărbătoare strălucită. I-am spus că raiul lui ar fi numai pe jumătate viu; și el a spus că al meu ar fi beat. I-am spus că eu aș adormi în al lui; și el a spus că n-ar putea respira în al meu, și a-nceput să se răstească. În cele din urmă ne-am învoit să le încercăm pe amândouă, cum se va face vreme potrivită; apoi ne-am sărutat și-am fost iarăși prieteni.
După ce-am stat nemișcați un ceas, m-am uitat la încăperea aceea mare, cu pardoseala netedă și fără covoare, și m-am gândit că, dacă am muta masa din loc, ar fi foarte bună de joacă; și l-am rugat pe Linton s-o cheme pe Zillah să ne ajute, să ne jucăm de-a baba-oarba; ea să încerce să ne prindă: cum făceai tu, știi, Ellen. El n-a vrut: n-avea nicio plăcere, zicea; dar a consimțit să ne jucăm cu mingea. Am găsit două într-un dulap, printre o grămadă de jucării vechi, titirezi și cercuri, palete și fluturași. Una era însemnată cu C, iar cealaltă cu H; eu am vrut-o pe cea cu C, pentru că însemna Catherine, iar H putea să fie pentru Heathcliff, numele lui; dar din H curgeau tărâțe, și lui Linton nu i-a plăcut. Îl băteam tot timpul; și iarăși s-a îmbufnat, l-a apucat tusea și s-a întors în fotoliul lui. În seara aceea însă și-a recăpătat ușor buna dispoziție: a fost încântat de două-trei cântece frumoase… cântecele tale, Ellen; iar când a trebuit să plec, m-a rugat și m-a implorat să vin și în seara următoare, și i-am făgăduit. Minny și cu mine am zburat acasă ușoare ca vântul, iar eu am visat până dimineața că sunt la Răscruce de Vânturi, cu vărul meu scump și drag.
A doua zi eram tristă, pe de o parte pentru că tu erai bolnavă, pe de alta pentru că aș fi vrut ca tata să știe și să fie de acord cu plimbările mele; dar după ceai era o lună minunată și, pe măsură ce mergeam călare, tristețea mi se risipi. O să mai petrec o seară fericită, mi-am zis; și, ce mă încântă și mai mult, la fel și frumosul meu Linton. Am urcat în trap prin grădina lor și tocmai ocoleam casa ca să intru prin dos, când mi-a ieșit în cale flăcăul acela, Earnshaw, mi-a luat frâul și mi-a spus să intru pe ușa din față. A mângâiat-o pe Minny pe gât, a spus că e un animal frumos și părea că vrea să intre în vorbă cu mine. Eu i-am spus doar să-i dea pace calului, că de nu, îl lovește cu copita. El mi-a răspuns cu accentul lui grosolan: „Și de-ar da, nu m-ar durea prea tare”, și s-a uitat zâmbind la picioarele calului. Aproape că-mi venea să-l pun la încercare; dar el se duse să deschidă ușa și, când ridică ivărul, se uită în sus la inscripție și zise, cu un amestec prostesc de stângăcie și de mândrie: „Domnișoară Catherine! Acum știu să citesc ce scrie acolo.”
„Minunat! am exclamat eu. Ia să te-auzim… chiar că te-ai făcut deștept!”
El silabisi, tărăgănând silabă cu silabă, numele: „Hareton Earnshaw”.
„Și cifrele?” am strigat eu încurajându-l, văzând că se împotmolise de tot.
„Pe ele încă nu le știu”, răspunse el.
„Oh, ce nătâng!” am zis eu, râzând din toată inima de nereușita lui.
Nerodul se holbă la mine, cu un rânjet care-i flutura pe buze și cu o încruntare care i se aduna deasupra ochilor, ca și cum n-ar fi știut dacă n-ar trebui să râdă și el cu mine: dacă râsul meu nu era o familiaritate plăcută sau ceea ce era de fapt, dispreț. I-am risipit îndoiala, reluându-mi brusc seriozitatea și spunându-i să plece, căci venisem să-l văd pe Linton, nu pe el. El roși — am văzut asta la lumina lunii —, luă mâna de pe ivăr și o șterse ca un câine bătut, întruchipare a orgoliului rănit. Cred că se socotea tot atât de învățat ca Linton fiindcă știa să-și silabisească numele, și a fost uimitor de dezamăgit că eu nu credeam la fel.
— Oprește-te, scumpa mea domnișoară Catherine! am întrerupt-o eu. N-am să te cert, dar nu-mi place cum te-ai purtat acolo. Dacă ți-ai fi amintit că Hareton e tot atât vărul dumitale cât e și domnișorul Heathcliff, ți-ai fi dat seama cât de nepotrivit era să te porți așa. Era cel puțin o ambiție demnă de laudă să vrea să fie tot atât de învățat ca Linton; și probabil că nu învățase numai ca să se laude: nu mă îndoiesc că dumneata îl făcuseși înainte să se rușineze de neștiința lui, și voia să îndrepte asta și să-ți fie pe plac. Să-ți bați joc de încercarea lui stângace a fost o foarte proastă creștere. Dacă dumneata ai fi fost crescută în aceleași împrejurări, ai fi fost mai puțin bădărancă? Era un copil tot atât de ager și de deștept cum ai fost și dumneata; și mă doare că-i disprețuit acum, numai pentru că mișelul acela de Heathcliff a fost așa de nedrept cu el.
— Vai, Ellen, doar n-ai să plângi din cauza asta, nu? exclamă ea, surprinsă de seriozitatea mea. Dar așteaptă și-ai să auzi dacă a învățat abecedarul ca să-mi placă mie și dacă merita să fiu politicoasă cu bruta aceea. Am intrat; Linton era culcat pe bancă și s-a ridicat pe jumătate ca să mă întâmpine.
„Sunt bolnav în seara asta, Catherine dragă, zise el; așa că tu trebuie să vorbești tot timpul și să mă lași pe mine să ascult. Vino și stai lângă mine. Eram sigur c-ai să te ții de cuvânt, și înainte să pleci am să te pun să-mi făgăduiești din nou.”
Acum știam că nu trebuie să-l necăjesc, fiindcă era bolnav; am vorbit cu blândețe, nu i-am pus nicio întrebare și m-am ferit să-l supăr în vreun fel. Îi adusesem câteva dintre cele mai frumoase cărți ale mele: m-a rugat să-i citesc puțin dintr-una, și eram pe cale să încep, când Earnshaw deschise ușa dintr-o smucitură: tot chibzuind, se umpluse de venin. Veni drept la noi, îl apucă pe Linton de braț și-l zvârli de pe bancă.
„Du-te-n odaia ta! zise el cu un glas aproape nedeslușit de mânie; fața îi era umflată și furioasă. Du-o acolo dacă vine să te vadă: de-aici n-ai să mă scoți. Cărați-vă amândoi!”
Ne-a înjurat și, fără să-i lase lui Linton timp să răspundă, aproape că l-a aruncat în bucătărie; și-a strâns pumnul când m-am dus după el, de parcă ar fi ars de dorința să mă doboare. M-am speriat o clipă și-am scăpat o carte; el a azvârlit-o cu piciorul după mine și ne-a închis ușa în nas. Am auzit lângă foc un râs răutăcios și hârâit și, întorcându-mă, l-am văzut pe odiosul ăla de Joseph stând în picioare, frecându-și mâinile osoase și tremurând de râs.
„Știam eu c-o să vă-nvețe minte! E-un flăcău strașnic! Are duhu’ cel bun în el! El știe… da, știe la fel de bine ca mine cine-ar trebui să fie stăpân acilea… He, he, he! V-a făcut s-o ștergeți cum se cuvine! He, he, he!”
„Unde să mergem?” l-am întrebat pe vărul meu, fără să iau în seamă batjocura ticălosului bătrân.
Linton era alb și tremura. Atunci nu era frumos, Ellen: oh, nu! arăta îngrozitor, căci fața-i slabă și ochii mari erau schimonosiți de o furie nebună și neputincioasă. A apucat clanța ușii și-a scuturat-o: era încuiată pe dinăuntru.
„Dacă nu-mi dai drumul înăuntru, te omor!… Dacă nu-mi dai drumul înăuntru, te omor! mai mult țipa decât vorbea. Diavole! diavole!… Te omor… te omor!”
Joseph râse iar, cu râsul lui hârâit.
„Na, ăsta-i tat’su! strigă el. Ăsta-i tat’su! Tot omu’ are câte ceva și dintr-o parte, și din ailaltă. N-avea grijă, Hareton, băiete… nu te speria… nu poate s-ajungă la tine!”
L-am apucat pe Linton de mâini și-am încercat să-l trag de-acolo; dar țipa atât de îngrozitor, încât n-am mai îndrăznit. În cele din urmă țipetele i s-au înecat într-o criză groaznică de tuse; sângele i-a țâșnit din gură și a căzut la pământ. Am fugit în curte, bolnavă de spaimă, și-am strigat-o pe Zillah cât mă ținea gura. M-a auzit curând: mulgea vacile într-un șopron din dosul șurii și, lăsându-și lucrul în grabă, m-a întrebat ce s-a întâmplat. N-aveam suflu să-i explic; am tras-o înăuntru și-am început să-l caut pe Linton din ochi. Earnshaw venise să vadă ce ispravă făcuse și tocmai îl ducea pe bietul băiat sus. Zillah și cu mine am urcat după el; dar la capul scării m-a oprit și mi-a spus că nu intru: trebuie să plec acasă. Am strigat că l-a omorât pe Linton și că vreau neapărat să intru. Joseph a încuiat ușa și a declarat că n-o să fac „una ca asta” și m-a întrebat dacă „am de gând să mă smintesc ca el”. Am stat acolo plângând, până a reapărut menajera. Ea m-a încredințat că o să-i fie mai bine îndată, dar că nu putea suferi atâta țipăt și larmă; și m-a luat și m-a dus aproape pe brațe în sală.
Ellen, îmi venea să-mi smulg părul din cap! Am plâns cu sughițuri, de nu mai vedeam cu ochii; iar nemernicul acela, pentru care tu ai atâta simpatie, stătea în fața mea, îndrăznind din când în când să-mi spună „sst!” și să nege că ar fi vina lui; și în cele din urmă, speriat de amenințările mele c-am să-i spun lui tăticu și c-o să-l bage la închisoare și-o să-l spânzure, a început să bocească și el și a ieșit în grabă ca să-și ascundă tulburarea de laș. Totuși n-am scăpat de el: când m-au silit în sfârșit să plec și mă depărtasem de casă vreo sută de iarzi, a ieșit deodată din umbra de pe marginea drumului, a oprit-o pe Minny și m-a apucat.
„Domnișoară Catherine, îmi pare tare rău, începu el, dar e cam prea de tot…”
I-am tras una cu biciul, gândindu-mă că poate vrea să mă omoare. Mi-a dat drumul, tunând una din înjurăturile lui îngrozitoare, iar eu am fugit acasă în galop, mai mult decât pe jumătate ieșită din minți.
În seara aceea nu ți-am spus noapte bună, iar a doua zi nu m-am dus la Răscruce de Vânturi: doream din tot sufletul să mă duc, dar eram ciudat de tulburată; uneori mă temeam să nu aflu că Linton a murit, alteori mă cutremuram la gândul că l-aș putea întâlni pe Hareton. A treia zi am prins curaj, sau, mai bine zis, n-am mai putut îndura neștiința și m-am furișat din nou. M-am dus la ora cinci, pe jos, gândindu-mă că poate izbutesc să intru în casă și să urc în camera lui Linton fără să fiu văzută. Câinii însă mi-au dat de veste. Zillah m-a primit și, spunându-mi că „băiatul se întremează frumușel”, m-a dus într-o odăiță mică, curată, cu covor, unde, spre nespusa mea bucurie, l-am văzut pe Linton culcat pe o canapea mică, citind una din cărțile mele. Dar un ceas întreg, Ellen, nici nu mi-a vorbit, nici nu s-a uitat la mine: are o fire atât de nefericită! Și ce m-a zăpăcit de tot a fost că, atunci când a deschis gura, a fost ca să spună minciuna că eu pricinuisem scandalul și că Hareton n-avea nicio vină! Neputând să-i răspund decât cu mânie, m-am ridicat și-am ieșit din odaie. Mi-a strigat în urmă, slab: „Catherine!” Nu se aștepta să i se răspundă așa; dar nu m-am întors; și a doua zi a fost a doua zi în care am stat acasă, aproape hotărâtă să nu-l mai vizitez. Dar era atât de greu să mă culc și să mă scol fără să aflu nimic despre el, încât hotărârea mi s-a risipit în vânt înainte de-a se fi închegat cum trebuie. Odată mi se păruse într-adevăr greșit să fac drumul acela; acum mi se părea greșit să nu-l fac. Michael a venit să mă întrebe dacă s-o înșeueze pe Minny; i-am spus „da” și, în timp ce mă purta peste dealuri, socoteam că-mi fac datoria. Am fost silită să trec prin fața ferestrelor din față ca să ajung în curte: n-avea niciun rost să încerc să-mi ascund venirea.
„Tânărul stăpân e în sală”, zise Zillah, văzându-mă că pornesc spre salon. Am intrat; Earnshaw era și el acolo, dar a ieșit îndată. Linton ședea în fotoliul cel mare, pe jumătate adormit; apropiindu-mă de foc, am început pe un ton serios, crezând pe jumătate ce spuneam:
„Fiindcă nu ții la mine, Linton, și fiindcă tu crezi că vin dinadins ca să-ți fac rău și spui că așa fac de fiecare dată, asta e ultima noastră întâlnire: hai să ne luăm rămas bun; și spune-i domnului Heathcliff că nu dorești să mă vezi și că nu trebuie să mai născocească minciuni în privința asta.”
„Așază-te și scoate-ți pălăria, Catherine, răspunse el. Tu ești cu mult mai fericită decât mine, așa că ar trebui să fii mai bună. Tăticu vorbește destul de cusururile mele și-mi arată destul dispreț, ca să fie firesc să mă îndoiesc de mine. Mă întreb adeseori dacă nu sunt chiar atât de netrebnic pe cât spune el; și atunci mă simt atât de mânios și de amărât, încât urăsc pe toată lumea! Sunt netrebnic, și am o fire rea, și un suflet rău, aproape întotdeauna; și, dacă vrei, poți să-ți iei rămas bun: scapi de o pacoste. Numai, Catherine, fă-mi dreptatea asta: crede că, dacă aș putea fi tot atât de dulce, de blând și de bun ca tine, aș fi; la fel de bucuros, ba chiar mai bucuros decât de-aș putea fi tot atât de fericit și de sănătos. Și crede că bunătatea ta m-a făcut să te iubesc mai adânc decât dacă ți-aș fi meritat iubirea; și cu toate că n-am putut și nu pot să nu-ți arăt firea mea, îmi pare rău și mă căiesc; și-mi va părea rău și mă voi căi până la moarte!”
Am simțit că spune adevărul; și am simțit că trebuie să-l iert; și că, deși ne-am fi certat în clipa următoare, trebuia să-l iert din nou. Ne-am împăcat; dar am plâns amândoi tot timpul cât am stat acolo: nu numai de tristețe; și totuși îmi părea rău că Linton are o fire atât de sucită. Nu-și va lăsa niciodată prietenii în pace, și nici el nu va avea niciodată pace! De atunci m-am dus mereu în micul lui salon, pentru că a doua zi s-a întors tatăl lui.
Cred că de vreo trei ori am fost veseli și plini de nădejde, cum fusesem în prima seară; celelalte vizite au fost triste și tulburi: când din pricina egoismului și a răutății lui, când din pricina suferințelor lui; dar am învățat să-i îndur egoismul și răutatea aproape la fel de fără supărare ca și suferințele. Domnul Heathcliff mă ocolește dinadins: nu l-am văzut aproape deloc. Duminica trecută totuși, venind mai devreme ca de obicei, l-am auzit ocărându-l cu cruzime pe bietul Linton pentru purtarea lui din seara dinainte. Nu știu cum a aflat, decât dacă a ascultat la ușă. Linton se purtase, ce-i drept, sâcâitor; dar asta nu privea pe nimeni în afară de mine, și am întrerupt predica domnului Heathcliff intrând și spunându-i asta. A izbucnit în râs și a plecat, zicând că se bucură că văd lucrurile așa. De atunci i-am spus lui Linton că lucrurile amare trebuie să mi le spună în șoaptă. Acum, Ellen, ai aflat totul. Nu pot fi oprită să mă duc la Răscruce de Vânturi decât făcând nefericiți doi oameni; pe când, dacă tu nu-i spui nimic lui tăticu, vizitele mele nu vor tulbura liniștea nimănui. N-ai să-i spui, nu-i așa? Ar fi foarte fără inimă din partea ta.
— Până mâine am să hotărăsc ce fac, domnișoară Catherine, i-am răspuns. Trebuie să mă gândesc bine; așa că te las să te odihnești și mă duc să mă gândesc.
M-am gândit cu glas tare, în fața stăpânului meu: din odaia ei m-am dus de-a dreptul într-a lui și i-am povestit totul, afară de convorbirile ei cu vărul și de orice pomenire a lui Hareton. Domnul Linton s-a speriat și s-a mâhnit mai mult decât voia să-mi arate. Dimineața, Catherine a aflat că-i trădasem încrederea și a aflat totodată că vizitele ei tainice trebuie să înceteze. În zadar a plâns și s-a zbătut împotriva interdicției și și-a implorat tatăl să aibă milă de Linton: singura mângâiere pe care-a căpătat-o a fost făgăduiala că el îi va scrie lui Linton și-i va da voie să vină la Grange oricând va dori, dar lămurindu-l că nu mai trebuie să se aștepte s-o vadă pe Catherine la Răscruce de Vânturi. Poate că, dacă și-ar fi dat seama de firea și de starea sănătății nepotului său, ar fi socotit de cuviință să nu-i dea nici măcar această slabă mângâiere.