Cathy a rămas la Thrushcross Grange până la Crăciun, adică cinci săptămâni. În răstimp glezna i se vindecase complet, și purtările i se îmbunătățiseră simțitor. Stăpâna noastră se dusese de mai multe ori s-o vadă și începu să-și pună în aplicare planul de reeducare a lui Cathy, căutând să-i trezească respectul de sine. În acest scop îi dădu rochii frumoase și îi făcu multe complimente, pe care fetița le primea cu plăcere. Așa că, în locul unei mici făpturi sălbatice, care umbla cu capul gol, se repezea în casă sărind și se năpustea asupra noastră și ne strângea în brațe așa de tare, încât ni se tăia răsuflarea, văzurăm descălecând de pe un ponei frumos și negru o persoană foarte demnă, cu bucle castanii ce atârnau de sub o pălărie de castor garnisită cu pene, purtând un costum de călărie cu fustă lungă, pe care trebuia s-o ridice cu ambele mâini pentru a putea pluti în casă. Hindley o ajută să coboare de pe cal, exclamând cu încântare:
— Cathy, ești o frumusețe. Cât pe-aci să nu te recunosc, acum arăți ca o doamnă! Isabella Linton nu se poate compara cu ea, nu-i așa, Frances?
— Isabella nu-i atât de dăruită de la natură, răspunse soția lui, dar Cathy trebuie să ia seama să nu se sălbăticească din nou aici. Ellen, ajut-o pe domnișoara Catherine să se dezbrace… stai, scumpa mea, ai să-ți strici buclele, lasă-mă să-ți dezleg pălăria.
I-am scos costumul de călărie, și de sub el apăru, strălucitoare, o rochie de mătase în carouri, pantalonași albi și pantofi lustruiți; iar în timp ce ochii îi scânteiau de bucurie văzând cum câinii se apropie de ea sărind, ca pentru a-i ura bun venit, abia îndrăzni să se atingă de ei, ca nu cumva să se gudure pe hainele ei frumoase. Mă sărută ușor; eram plină toată de făină, căci făceam cozonacul de Crăciun, și n-ar fi fost cu cale să mă strângă în brațe. După aceea privi în jur căutându-l pe Heathcliff. Domnul și doamna Earnshaw urmăreau cu îngrijorare revederea, crezând că din această întâlnire își vor putea da în oarecare măsură seama cât erau de întemeiate speranțele lor de a-i despărți pe cei doi prieteni.
În primul moment a fost greu să dăm de Heathcliff. Dacă înainte de plecarea Catherinei fusese neîngrijit și nu-i purtase nimeni de grijă, acum era de zece ori mai rău. Nimeni, în afară de mine, nu avusese bunătatea să-i spună că-i murdar și să-l pună să se spele măcar o dată pe săptămână; de altfel, copiilor de vârsta lui rareori le place săpunul și apa. De aceea, fără a mai vorbi de hainele lui, care purtaseră trei luni noroiul și praful, și de părul des și nepieptănat, obrazul și mâinile îi erau într-un hal de murdărie de nedescris. Avea de ce să se ascundă după banca cu spătar înalt, văzând intrând în casă o domnișoară strălucitoare și grațioasă, în locul unei fetișcane zbârlite ca el, cum se aștepta.
— Heathcliff nu-i aici? întrebă Cathy și, scoțându-și mănușile, dădu la iveală niște degete uimitor de albe, căci stătuse atâta vreme în casă și nu pusese mâna pe nimic.
— Heathcliff, poți veni încoace! strigă domnul Hindley, bucurându-se de încurcătura băiatului și încântat că-l vede silit să apară în fața ei ca un golan respingător. Poți să-i urezi domnișoarei Catherine bun venit, ca și ceilalți servitori.
Cathy, zărindu-și prietenul în ascunzișul său, zbură până la el și-l îmbrățișă; într-o secundă îl sărută de șapte sau opt ori pe obraz, apoi se opri și, dându-se un pas înapoi, izbucni în hohote de râs, exclamând:
— Vai, cât ești de negru și de morocănos! Și cât… cât de caraghios și de posac! Dar asta pentru că m-am învățat cu Edgar și cu Isabella Linton. Ei, Heathcliff, m-ai uitat?
Întrebarea ei nu era neîntemeiată, căci rușinea și mândria așternuseră pe fața lui o îndoită întunecare, făcându-l să stea încremenit.
— Strânge-i mâna, Heathcliff, zise domnul Earnshaw cu superioritate; așa, din când în când, e îngăduit.
— Nu, nu vreau, răspunse băiatul, care, în sfârșit, își recăpătase graiul; nu mă las batjocorit. Asta nu rabd!
Și era gata să se smulgă din mijlocul lor, dar domnișoara Cathy puse iarăși mâna pe el.
— N-am vrut să râd de tine, îi zise, dar nu m-am putut stăpâni; haide, Heathcliff, dă măcar mâna cu mine! De ce ești îmbufnat? Am râs numai pentru că-mi păreai atât de ciudat! Dacă te speli pe obraz și-ți perii părul, totul va fi în ordine. Dar ești așa de murdar!
Își plimbă privirea îngrijorată de la degetele lui murdare, pe care le ținea în mâna ei, la rochia pe care o purta, temându-se că atingerea cu hainele lui n-o înfrumusețase deloc.
— Nu trebuia să te atingi de mine! îi răspunse el, urmărindu-i privirea și smulgându-și mâna din mâna ei. O să fiu murdar cât îmi place; și-mi place să fiu murdar, și voi fi murdar.
Și zicând asta, o zbughi din cameră cu capul înainte, spre marea veselie a stăpânului și stăpânei și spre profunda tulburare a domnișoarei Catherine, care nu putea înțelege pentru ce observațiile ei provocaseră o asemenea răbufnire de mânie.
După ce mi-am făcut datoria de cameristă pe lângă noua venită și mi-am pus cozonacii la cuptor, am înveselit sala și bucătăria cu niște focuri mari, așa cum se cuvine în ajun de Crăciun, și m-am pregătit să mă distrez de una singură, cântând colinde, fără a ține seama de părerile lui Joseph, care socotea că melodiile vesele pe care le alesesem sunt aproape cântece lumești. El se retrăsese să se roage singur în odaia lui, iar domnul și doamna Earnshaw căutau s-o distreze pe domnișoara, arătându-i o seamă de mărunțișuri pe care i le cumpăraseră ca să le dăruiască ea micilor Linton, drept recunoștință pentru bunătatea lor. Îi poftiseră pentru a doua zi la Răscruce de Vânturi, iar invitația fusese acceptată cu o singură condiție: doamna Linton rugase ca odoarele ei să fie cu toată grija ținute departe de acel „băiat rău, care înjură”.
Așa că rămăsesem singură. Simțeam mirosul puternic al mirodeniilor care se încălzeau; admiram vasele de bucătărie strălucitoare de curățenie, ceasul lustruit și împodobit cu ilice, cănile de argint înșirate pe o tavă, gata să fie umplute cu bere fiartă cu mirodenii pentru cină și, mai presus de toate, roadele grijii mele deosebite: curățenia imaculată a pardoselii, bine măturată și bine spălată. În sinea mea am adus laudele cuvenite fiecărui obiect în parte, apoi mi-am reamintit că bătrânul Earnshaw venea în bucătărie după ce totul fusese rânduit, îmi spunea că sunt o fată de ispravă și-mi strecura în mână un șiling, ca dar de Crăciun. De-aici gândurile mele trecură la dragostea lui pentru Heathcliff și la groaza pe care-o avea ca nu cumva, după ce-l va fi luat moartea, băiatul să fie lăsat în părăsire. Asta, firește, mă făcu să mă gândesc la starea de acum a sărmanului băiat și, de unde cântam, m-am trezit plângând. Dar foarte curând mi-am dat seama că ar fi mai cuminte să caut să îndrept o parte din nedreptățile pe care le îndura, decât să vărs lacrimi din pricina lor: m-am ridicat și am ieșit în curte să-l caut. Nu era departe; l-am găsit în grajd, netezind părul lucios al noului ponei și dând de mâncare celorlalte vite, ca de obicei.
— Grăbește-te, Heathcliff! îi zisei; e tare plăcut în bucătărie, iar Joseph e sus. Grăbește-te și vino să te îmbrac frumos, până nu iese domnișoara Cathy; atunci veți putea sta împreună, locul întreg din fața căminului va fi numai pentru voi doi, și veți pălăvrăgi în voie până la culcare.
El își văzu de treabă fără a-și întoarce măcar capul spre mine.
— Vino, hai, vii? îi zisei din nou. Am făcut pentru fiecare din voi câte un cozonăcel, aproape destul; și ție îți trebuie o jumătate de ceas ca să te îmbraci ca lumea.
Așteptai cinci minute, dar, neprimind răspuns, am plecat. Catherine cină cu fratele și cumnata ei, iar Joseph și cu mine avurăm parte de-o masă nu prea prietenoasă, piperată dintr-o parte cu dojeni, iar de alta cu obrăznicii. Cozonăcelul și brânza lui Heathcliff au rămas toată noaptea pe masă, pentru iele. Își făcu de lucru până la nouă seara, apoi se urcă, mut și posomorât, în odaia lui. Cathy stătu trează până târziu, căci avea o mulțime de lucruri de pregătit pentru primirea noilor ei prieteni. Odată veni în bucătărie să stea de vorbă cu vechiul ei prieten; dar el plecase, așa că se opri doar să mă întrebe ce se petrece cu el, apoi se întoarse în casă. Dimineața, Heathcliff se sculă devreme și, fiind zi de sărbătoare, se duse să-și plimbe amărăciunea pe dealuri și nu se întoarse decât după ce întreaga familie plecase la biserică. Postul și reculegerea păreau să-l fi înseninat. După ce-mi dădu câteva târcoale, făcându-și curaj, exclamă brusc:
— Nelly, îmbracă-mă ca lumea! Am hotărât să fiu cuminte!
— E și vremea, Heathcliff, îi spusei. Ai mâhnit-o pe Catherine, și cred că-i pare rău că s-a mai întors acasă! Te porți de parcă ai invidia-o pentru că i se dă mai multă atenție decât ție.
Că ar fi putut-o invidia pe Catherine, îi era de neînțeles, dar c-a mâhnit-o înțelese numaidecât.
— A spus că-i mâhnită? întrebă el, privindu-mă foarte serios.
— Azi-dimineață, când i-am spus c-ai plecat iar, a plâns.
— Ei bine, și eu am plâns astă-noapte, răspunse; și-aveam mai multe motive decât ea să plâng.
— Da, aveai motive să te duci la culcare cu inima plină de mândrie și cu stomacul gol, îi zisei. Oamenii orgolioși își fac singuri griji și necazuri. Dar dacă ți-e rușine de cât ai fost de țâfnos, trebuie să-i ceri iertare, nu uita, când se întoarce. Trebuie să te duci la ea și să-i spui că vrei s-o săruți și să-i mai spui… în fine, tu știi cel mai bine ce să-i spui; dar fă-o din tot sufletul, și să nu crezi că din pricina hainelor ei frumoase s-a schimbat, înstrăinându-se de tine. Iar acum, cu toate că trebuie să pregătesc prânzul, am să-mi fac timp și-am să te gătesc încât Edgar Linton să pară o păpușă pe lângă tine; așa și este. Tu ești mai tânăr, dar fac prinsoare că ești mai înalt și ai umerii de două ori mai lați decât el; ai putea să-l trântești la pământ cât ai clipi din ochi! Nu-i așa că ai fi în stare?
Fața lui Heathcliff se lumină pentru o clipă; dar se întunecă din nou, și el oftă.
— Dar, Nelly, chiar dacă l-aș trânti de douăzeci de ori la pământ, el tot nu se face mai urât, și nici eu mai frumos. Aș vrea să am părul blond și pielea albă, să fiu îmbrăcat și să mă port tot atât de frumos și să am norocul de-a fi tot atât de bogat cât va fi el!
— Și, la fel ca el, s-o strigi pe mama la fiecare pas, adăugai eu, și să tremuri când un băiat de la țară ridică pumnul la tine și să stai acasă toată ziua din pricina unei ploicele. O, Heathcliff, ești cam slab de înger! Vino la oglindă și-am să-ți arăt eu ce trebuie să-ți dorești. Vezi tu cele două dungi dintre ochi și sprâncenele astea groase, care, în loc să fie arcuite, se adâncesc la mijloc? Și perechea asta de drăcușori negri, îngropați atât de adânc și care niciodată nu-și deschid cu îndrăzneală ferestrele, ci stau la pândă lucind pe sub ele, ca niște iscoade ale diavolului? Dorește și învață să netezești acele cute posomorâte, să-ți ridici deschis pleoapele și să schimbi drăcușorii în îngeri plini de încredere, nevinovați, care să nu bănuiască pe nimeni și să nu se îndoiască de nimic, să vadă întotdeauna prieteni acolo unde nu-s siguri că văd dușmani. Caută să n-ai înfățișarea unui dulău arțăgos, care pare să știe că merită loviturile primite și totuși, din pricina suferinței lui, urăște atât pe cel ce i le dă, cât și pe toată lumea.
— Cu alte cuvinte, vrei să spui că trebuie să-mi doresc ochii mari, albaștri, și fruntea netedă a lui Edgar Linton, îmi răspunse Heathcliff. Ei bine, află că le doresc, dar asta nu mă va ajuta să le și capăt.
— O inimă bună te va face să ai o față plăcută, băiete, chiar dac-ai fi negru în toată legea, zisei eu mai departe; dar o inimă rea schimonosește cel mai frumos obraz în ceva mai urât decât urâtul. Iar acum, după ce-am isprăvit cu spălatul, pieptănatul și bosumflarea, spune și tu dacă nu te socotești chiar frumușel? Eu, să-ți spun drept, așa te socotesc. Ai fi bun de-un prinț deghizat. Cine știe dacă nu cumva tatăl tău a fost împăratul Chinei, iar mama ta, o regină indiană, și fiecare din ei putea cumpăra, cu venitul pe-o săptămână, și casa de la Răscruce de Vânturi, și Thrushcross Grange laolaltă? Și poate c-ai fost furat de niște marinari răi și adus în Anglia! În locul tău mi-aș face idei mari despre obârșia mea și, gândindu-mă la ce-am fost, aș căpăta curajul și demnitatea de a îndura asupririle unui mic fermier!
Am pălăvrăgit așa mai departe și, încetul cu încetul, Heathcliff își descreți fruntea și fața lui căpătă o expresie destul de plăcută, când deodată convorbirea noastră fu întreruptă de un huruit care urca drumul și intra în curte. El fugi la fereastră și eu la ușă; am ajuns tocmai la timp ca să-i putem vedea pe cei doi tineri Linton înfofoliți în mantale și blănuri, coborând din trăsura familiei, iar pe cei din familia Earnshaw descălecând; iarna deseori se duceau călare la biserică. Catherine îi luă de mână pe cei doi copii, îi conduse în casă și-i așeză în fața focului, care foarte curând le îmbujoră obrajii albi.
L-am îndemnat pe tovarășul meu să se grăbească acum să le arate cât e de prietenos. Mă ascultă bucuros; dar, spre ghinionul lui, în momentul în care deschidea ușa bucătăriei ca să iasă, Hindley, din cealaltă parte, o deschidea ca să intre. Se întâlniră, și stăpânul, enervat văzându-l curat și vesel, sau vrând poate să-și respecte făgăduiala făcută doamnei Linton, îl îmbrânci brusc înapoi și-i porunci, furios, lui Joseph:
— Scoate-l pe individ din odaie și trimite-l în pod până după masă. Dacă rămâne singur aici un minut, are să-și vâre degetele în tarte și are să fure fructele din ele.
— Nu, domnule, nu m-am putut opri să-i răspund, n-are să se atingă de nimic. Cred că și el are dreptul la o parte din bunătățile astea, ca și noi de altfel.
— Are să-și primească partea din mâna mea dacă-l mai prind pe-aici, jos, înainte de a se întuneca! strigă Hindley. Ieși afară, vagabondule! Ce! Faci pe filfizonul, ai? Așteaptă numai să pun mâna pe zulufii ăștia eleganți și-ai să vezi dacă nu ți-i lungesc nițel!
— Sunt destul de lungi și-așa, zise domnișorul Linton, care privea pe furiș din pragul ușii. Mă mir că nu-i dau dureri de cap. Parc-ar avea o coamă de mânz deasupra ochilor!
Făcu observația asta fără intenția de a-l jigni pe Heathcliff; dar firea violentă a acestuia nu era făcută să rabde ceva ce semăna a obrăznicie din partea unuia pe care părea să-l urască încă de pe-atunci ca pe-un rival. Puse mâna pe un castron plin cu sos de mere fierbinte (primul obiect care-i căzu în mână) și-l azvârli așa, plin cum era, peste obrazul și gâtul vorbitorului, care începu să se văicărească atât de cumplit, încât Isabella și Catherine veniră în goana mare la fața locului. Domnul Earnshaw îl înhăță pe vinovat și-l duse în odaia lui unde, fără îndoială, i-a administrat un strașnic remediu pentru a-i răcori criza de furie, căci se întoarse roșu la obraz și cu răsuflarea tăiată. Eu am luat o cârpă de vase și am început să frec, cu oarecare răutate, nasul și gura lui Edgar, spunându-i că bine-a pățit dacă se amestecă în treaba altuia. Sora lui începu să plângă că vrea să se întoarcă acasă, iar Cathy, năucă, stătea lângă ei, roșie de rușine pentru toți.
— N-ar fi trebuit să vorbești cu el! îi spuse domnișorului Linton pe un ton dojenitor. Era prost dispus; și acum, iată, ți-ai stricat vizita. Pe el o să-l bată, și eu nu pot răbda să-l bată! Nu mai pot mânca nimic! Pentru ce-ai vorbit cu el, Edgar?
— N-am vorbit cu el, spuse plângând în hohote tânărul; apoi se smuci din mâinile mele și-și isprăvi curățenia cu batista lui de batist. I-am făgăduit mamei că n-am să-i spun nicio vorbă și m-am ținut de făgăduială; n-am vorbit cu el.
— Bine, atunci nu mai plânge, răspunse Catherine cu dispreț, doar nu te-a omorât. Nu face și mai mult rău; uite, vine fratele meu! Taci! Taci, Isabella! Ți-a făcut cineva ție vreun rău?
— Haideți, copii, fiecare la locul lui! strigă Hindley, intrând zorit. M-am încins de-a binelea cu bestia aceea de băiat. Iar data viitoare, domnișorule Edgar, fă-ți dreptate singur, cu pumnii dumitale, să vezi ce poftă de mâncare-o să capeți!
În fața unor bucate atât de bine mirositoare, mica adunare își recăpătă calmul. Drumul le deschisese pofta de mâncare și se mângâiară ușor, căci lor nu li se întâmplase de fapt nicio nenorocire. Domnul Earnshaw le umplu farfuriile cu bunătăți, iar doamna îi înveseli povestindu-le lucruri hazlii. Eu stăteam la spatele scaunului ei și mă întristasem văzând-o pe Catherine, care, cu ochii uscați și cu un aer indiferent, începuse să taie aripa de gâscă din fața ei. „Ce copil fără inimă! îmi zisei. Cât de ușor trece peste necazurile vechiului ei tovarăș de joacă! N-aș fi crezut să fie atât de egoistă!” Dar Cathy duse o îmbucătură până la gură, apoi o puse din nou în farfurie, obrajii i se îmbujorară și-o năpădiră lacrimile. Scăpă furculița pe jos. Se aplecă cu grabă, ascunzându-se sub fața de masă ca ceilalți să nu-i observe emoția. N-am socotit-o multă vreme fără inimă, căci mi-am dat seama de chinul pe care-l îndurase toată ziua și cât tânjise după un prilej să rămână singură sau să se ducă până la Heathcliff; dar, după cum am descoperit când am încercat să-i duc în ascuns de mâncare, stăpânul îl încuiase sus, în pod.
Seara am dansat. Atunci Cathy, întrucât Isabella Linton n-avea cu cine dansa, l-a rugat pe domnul Hindley să-i dea drumul. Rugămințile ei fură însă zadarnice, iar eu am fost desemnată să umplu golul. Agitația dansului ne făcu să uităm tot necazul, și plăcerea noastră crescu și mai mult când sosi fanfara din Gimmerton, cincisprezece oameni la număr: o trompetă, un trombon, clarinete, fagoturi, cornuri și un violoncel, în afară de cântăreți. Aceștia se duc în fiecare an, de Crăciun, pe la toate casele mai respectabile, unde primesc ceva bani; pentru noi era o mare sărbătoare când îi auzeam cântând. După ce-au cântat colindele obișnuite, le-am cerut să ne cânte și cântece vesele, pe mai multe voci. Doamnei Earnshaw îi plăcea muzica, așa că ne-au cântat mult.
Și Catherinei îi plăcea; dar, pretinzând că sunetele sunt mai dulci auzite din capul scării, se urcă sus, în întuneric. Eu am urmat-o. Jos, ușa sălii se închise și nimeni n-a observat lipsa noastră: era atâta lume! Cathy nu se opri în capul scării, ci se urcă mai sus, în podul unde era încuiat Heathcliff, și-l strigă. La început el refuză cu încăpățânare să-i răspundă; dar ea stărui și în cele din urmă îl convinse să stea de vorbă cu ea printre scânduri. Eu i-am lăsat pe bieții copii să vorbească netulburați, până când mi s-a părut că cântecele sunt pe cale să se oprească, pentru ca muzicanții să poată gusta și ei câte ceva; atunci m-am cățărat pe scară să-i dau de veste. Dar în loc s-o găsesc afară, îi auzii glasul înăuntru. Maimuțica ieșise prin ferestruica din acoperiș a unui pod, se strecurase pe acoperiș și intrase prin ferestruica celuilalt pod, unde era încuiat Heathcliff. Cu mare greutate am putut-o îndupleca să iasă de acolo. Odată cu Catherine ieși și Heathcliff, și ea stărui să-l iau cu mine în bucătărie, deoarece Joseph plecase la un vecin ca să nu mai audă „psalmodia diavolului”, cum binevoia el să numească muzica noastră. Le-am spus că nu vreau să-i încurajez cu niciun preț în șiretlicurile lor, dar deoarece prizonierul nu mai pusese nimic în gură de ieri de la prânz, aveam să închid ochii de data asta la păcăleala pe care i-o făcea domnului Hindley. Heathcliff coborî; eu îi pusei un scăunel lângă foc și-i dădui o mulțime de bunătăți; dar băiatul se simțea rău și nu putu mânca decât foarte puțin, iar toate încercările mele de a-l distra fură zadarnice. Își sprijini coatele pe genunchi, bărbia în palme și rămase mut, cufundat în gânduri. Când l-am întrebat la ce se gândește, mi-a răspuns pe un ton grav:
— Caut să văd cum am să-i pot plăti toate astea lui Hindley. Nu-mi pasă cât voi avea de așteptat, dacă până la urmă tot i le voi plăti. Sper să nu moară înaintea mea!
— Rușine să-ți fie, Heathcliff! îi spusei. Numai Dumnezeu are dreptul să pedepsească pe cei răi; noi trebuie să învățăm să iertăm.
— Nu, n-o să aibă Dumnezeu satisfacția pe care o s-o am eu, răspunse el. Aș vrea numai să știu care e calea cea mai bună! Lasă-mă în pace, că-mi fac eu planul. Câtă vreme mă gândesc la asta, nu simt nicio durere.
Dar, domnule Lockwood, uit că poveștile astea nu vă pot distra. Nu știu cum de m-am luat atâta cu vorba… fiertura de ovăz vi s-a răcit și picați de somn! V-aș fi putut spune povestea lui Heathcliff, adică tot ce-ar fi trebuit să știți despre el, în câteva cuvinte.
Întrerupându-se astfel, menajera se ridică și începu să-și strângă lucrul; dar eu nu mă simțeam în stare să mă mișc de lângă cămin și eram foarte departe de a pica de somn.
— Stai, doamnă Dean, strigai, mai stai o jumătate de oră! Foarte bine ai făcut că mi-ai povestit totul așa, pe îndelete. Așa-mi place, și trebuie să-mi spui toată povestea tot așa. Căci fiecare personaj despre care mi-ai vorbit mă interesează, într-o măsură sau alta.
— Ceasul e gata să bată unsprezece, domnule.
— N-are a face, n-am obiceiul să mă culc la ore atât de timpurii. Pentru un om care doarme până la zece dimineața, ora unu sau două e foarte potrivită.
— N-ar trebui să dormiți până la zece. Până la ora aceea partea cea mai frumoasă a dimineții a și trecut. Omul care nu și-a isprăvit jumătate din munca zilei până la ora zece riscă să lase nefăcută cealaltă jumătate.
— Cu toate acestea ia loc din nou, doamnă Dean, căci mâine am de gând să lungesc noaptea până după-amiază. Presimt că am răcit zdravăn, dacă n-o fi chiar ceva mai grav.
— Sper că nu, domnule. Bine, dar dați-mi voie să sar peste vreo trei ani: în timpul acela doamna Earnshaw…
— Nu, nu, nu admit asta! Cunoști starea sufletească în care, dacă ai ședea singură și pisica și-ar linge puiul pe covorul din fața dumitale, ai urmări treaba asta cu atâta luare-aminte, încât, dacă pisica ar uita să-i lingă o ureche, te-ai supăra de-a binelea?
— O stare cumplit de leneșă, aș zice.
— Dimpotrivă, una obositor de activă. Asta e starea mea acum, și de aceea te rog să povestești mai departe cu de-amănuntul. Băgai de seamă că oamenii din ținuturile acestea capătă, față de cei de la oraș, prețul pe care-l are, pentru cel ce locuiește acolo, un păianjen dintr-o temniță față de un păianjen dintr-o casă țărănească; și totuși interesul acesta sporit nu se datorează numai situației spectatorului. Oamenii de-aici chiar trăiesc mai serios, mai în ei înșiși, și mai puțin în aparențe, în schimbări și în lucruri exterioare și frivole. Mi-aș putea închipui că aici o dragoste pentru toată viața e aproape cu putință; iar eu eram cu desăvârșire convins că nu există dragoste care să dureze un an. Una din stări seamănă cu aceea a unui om flămând așezat la masă în fața unui fel unic de mâncare, asupra căruia își concentrează toată pofta, prețuindu-l după cum se cuvine; cealaltă, cu aceea a omului poftit la o masă pregătită de bucătari francezi: poate că din toate laolaltă omul nostru va avea tot atâta plăcere, dar în prețuirea și amintirea lui fiecare fel nu va fi decât o neînsemnată fărâmă.
— Oh! Noi cei de pe-aici suntem aidoma cu oamenii de pretutindeni, dacă reușiți să ne cunoașteți, observă doamna Dean, cam mirată de spusele mele.
— Iartă-mă, îi răspunsei; dumneata, buna mea prietenă, ești o mărturie izbitoare împotriva acestei afirmații. În afară de câteva provincialisme neînsemnate, manierele dumitale n-au nicio trăsătură din cele pe care eram obișnuit să le consider caracteristice tagmei din care faci parte. Sunt convins că dumneata ai gândit mult mai mult decât gândesc majoritatea servitorilor, în general. Dumneata ai fost silită să-ți cultivi mintea pentru că n-ai avut prilejul să-ți fărâmițezi viața ocupându-te cu fel de fel de fleacuri.
Doamna Dean râse.
— Eu, din parte-mi, mă socotesc o femeie așezată și cu judecată, spuse ea; nu tocmai pentru c-am trăit printre dealurile astea și-am văzut, de la un capăt la altul al anului, aceleași fețe și același șir de întâmplări, ci pentru că am trecut printr-o disciplină aspră, care m-a învățat să fiu înțeleaptă; și-apoi am citit și eu mai mult decât vă închipuiți dumneavoastră, domnule Lockwood. Nu puteți deschide o carte din biblioteca asta pe care să n-o fi răsfoit și eu, și din fiecare m-am ales cu câte ceva, în afară de rândul acela cu cărți grecești și latinești și de cele franțuzești; dar și pe-acelea știu să le deosebesc unele de altele; la mai mult decât atâta nu vă puteți aștepta din partea fetei unui om sărac. Cu toate astea, dacă e să-mi depăn povestea cum fac cumetrele, cu de-amănuntul, ar fi mai bine să merg mai departe; și în loc să sar peste trei ani, să mă mulțumesc a trece la vara următoare — vara anului 1778 — adică acum aproape douăzeci și trei de ani.