În timp ce mă urcam la etaj, femeia mă sfătui să acopăr lumina lumânării și să nu fac niciun zgomot, căci stăpânul avea idei ciudate în privința odăii în care mă va adăposti și niciodată nu lăsa de bunăvoie să doarmă cineva într-însa. O întrebai motivul. Ea îmi răspunse că nu știe. Trăia aici abia de un an sau doi, iar oamenii casei aveau atâtea apucături ciudate, încât nici nu se mai apuca să fie curioasă.
Eu, la rându-mi, prea buimăcit pentru a mai fi și curios, închisei ușa cu zăvorul și-mi făcui ochii roată ca să-mi găsesc patul. Întregul mobilier se compunea dintr-un scaun, un scrin și un dulap mare de stejar, în care erau tăiate, tocmai sus, câteva ochiuri pătrate ce semănau cu ferestrele unei trăsuri. Mă apropiai de această construcție și, privind înăuntru, văzui că e un original pat de modă veche, făcut astfel încât să înlăture necesitatea ca fiecare membru al familiei să aibă o cameră separată. De fapt, patul forma o mică încăpere, iar pervazul ferestrei pe care o închidea înăuntrul lui servea drept masă.
Trăsei în lături tăbliile patului, intrai cu lumânarea aprinsă și, după ce închisei tăbliile la loc, mă simții la adăpost de privegherea lui Heathcliff și a tuturor celorlalți.
Într-un colț al pervazului pe care îmi așezasem lumânarea se afla un vraf de cărți mucegăite, iar pervazul tot era acoperit cu inscripții zgâriate în vopsea. De fapt, nu era decât un singur nume scris cu tot felul de litere, mari și mici: „Catherine Earnshaw”, ici și colo schimbat în „Catherine Heathcliff”, și apoi iarăși în „Catherine Linton”.
Cuprins de o toropeală searbădă, îmi rezemai capul de fereastră, silabisind mereu Catherine Earnshaw… Heathcliff… Linton…, până când pleoapele mi se închiseră; dar n-am rămas nici cinci minute cu ochii închiși, când din întuneric țâșni o strălucire de litere albe, vii ca niște năluci: văzduhul roia de Catherine; iar când m-am deșteptat, încercând să alung acest nume obsedant, am descoperit că fitilul lumânării mele se aplecase pe una din cărțile vechi și că întreaga încăpere mirosea a piele de vițel arsă.
Am rupt mucul fitilului și, simțindu-mă foarte rău din pricina frigului și a greței care nu-mi trecea, m-am așezat în capul oaselor și am deschis pe genunchi tomul atins de flacără. Era un Testament tipărit cu litere subțiri și care mirosea îngrozitor de tare a mucegai. Foaia albă de la început purta inscripția „Catherine Earnshaw, cartea ei” și o dată de acum vreun sfert de veac.
O închisei și luai alta, apoi alta, până când le cercetai pe toate. Catherine avea o bibliotecă aleasă, și starea de uzură a cărților dovedea că le folosise mult, dar nu tocmai așa cum s-ar fi cuvenit: abia dacă vreun capitol scăpase de un comentariu scris cu tocul — sau cel puțin de ceva ce arăta a comentariu — care acoperea orice petic alb lăsat de tipograf. Unele erau propoziții răzlețe, altele formau un adevărat jurnal, mâzgălit cu un scris neformat, de copil. În partea de sus a unei pagini libere (probabil că i s-a părut o comoară când a descoperit-o) am găsit, foarte amuzat, o excelentă caricatură a prietenului meu Joseph, schițată grosolan, dar cu putere. Deodată se aprinse în mine interesul pentru necunoscuta Catherine și începui imediat să-i descifrez hieroglifele pălite.
„O duminică îngrozitoare! începea paragraful de dedesubt. Aș vrea să se întoarcă tata. Hindley e un înlocuitor detestabil, purtarea lui față de Heathcliff e atroce. H. și cu mine ne vom răzvrăti. În seara asta am făcut primul pas.
Toată ziua a plouat cu găleata; nu ne-am putut duce la biserică, așa că Joseph a socotit de datoria lui să adune credincioșii în pod. Pe când Hindley și cu soția lui se încălzeau jos în fața unui foc plăcut — sunt gata să jur că făceau orice, numai Biblia n-o citeau — Heathcliff, eu și nefericitul de argat am primit poruncă să ne luăm cărțile de rugăciuni și să urcăm sus: ne-am așezat la rând, pe un sac de grâne, gemând și tremurând, și trăgeam nădejde că-l va cuprinde frigul și pe Joseph, așa că va avea interesul să ne facă o predică scurtă. Dar ce nădejde deșartă! Slujba a ținut exact trei ceasuri, și totuși, când ne-a văzut coborând, fratele meu a avut neobrăzarea să exclame: «Ce, ați și isprăvit?» Duminica seara eram de obicei lăsați să ne jucăm, dacă nu făceam prea multă gălăgie; dar acum e de ajuns un simplu chicot de râs ca să fim puși la colț!
«Uitați că aveți un stăpân aici în casă, zice tiranul. Praf îl fac pe primul care mă scoate din fire! Țin să fie o desăvârșită seriozitate și tăcere. Aha! Tu erai, băiete? Frances, scumpa mea, trage-l de păr când treci pe lângă el: l-am auzit pocnind din degete.» Frances îl trase strașnic de păr, apoi se duse și se așeză pe genunchii soțului ei; și iată-i șezând acolo ca doi copilași, sărutându-se și vorbind prostii cu ceasurile — palavre tâmpite de care nouă ne-ar fi rușine! Noi ne-am ghemuit cât am putut mai bine în firida bufetului. Tocmai ne legasem laolaltă șorțurile și le agățasem în chip de perdea, când iată că intră Joseph, venit cu o treabă de la grajduri. Smulge munca mâinilor mele, îmi trage câteva palme și croncăne:
«Stăpânu’ abia a fost îngropat, sabatu’ încă nu-i isprăvit, glasu’ Evangheliei încă vă sună-n urechi, și voi cutezați să vă jucați! Rușine să vă fie! Ședeți jos, copii răi! Îs destule cărți bune, de vreți să le citiți: ședeți jos și gândiți-vă la sufletele voastre!»
Și, zicând acestea, ne sili să ne așezăm în așa fel încât până la noi să poată ajunge o rază slabă de la focul îndepărtat, la lumina căreia să citim textul vechiturilor pe care ni le puse în brațe. Nu mai puteam răbda. Am prins de cotor tomul meu murdar și l-am azvârlit în cușca câinilor, jurând că urăsc cărțile bune. Cartea lui Heathcliff zbură dintr-o lovitură de picior în același loc. Și atunci să vezi zarvă!
«Dom’le Hindley! strigă capelanul nostru. Dom’le, vin’ încoace! Domnișoara Cathy a rupt coperta la „Coiful Mântuirii”, și Heathcliff și-a pus piciorul prin partea-ntâi din „Calea cea largă ce duce la pieire”! Îi mare grozăvie că-i lași s-o apuce pe făgașu’ ăsta! Ehei! Bătrânu’ i-ar fi croit cum se cuvine… da’ s-a dus!»
Hindley a venit repede din paradisul său de lângă cămin și, prinzându-ne pe unul de guler și pe celălalt de braț, ne-a aruncat pe amândoi în bucătăria din dos; iar acolo Joseph ne încredința că, sigur cum suntem vii, «Scaraoțchi» va veni să ne ia. Și, astfel mângâiați, ne căutarăm fiecare câte un colț, pentru a aștepta sosirea lui. Eu am pus mâna pe această carte și pe o călimară de pe poliță, am întredeschis ușa dinspre sală pentru a avea lumină și mi-am petrecut vreo douăzeci de minute scriind; dar tovarășul meu e nerăbdător și propune să ne însușim mantaua lăptăresei și, la adăpostul ei, s-o luăm la fugă pe mlaștini. Strașnică idee: dacă bătrânul hain intră, o să creadă că profeția lui s-a împlinit. Afară, în ploaie, n-o să fim nici mai uzi, nici mai înghețați decât aici.”
Catherine și-a împlinit probabil planul, căci fraza următoare avea alt subiect: devenise plângăreață.
„Nici nu mi-am închipuit că Hindley mă va face vreodată să plâng atât! scria ea. Mă doare capul de nu-l pot ține pe pernă și tot nu mă pot opri. Sărmanul Heathcliff! Hindley zice că-i un vagabond și nu vrea să-l lase să șadă cu noi, nici să mai mănânce cu noi la masă; și zice că el și cu mine să nu ne mai jucăm împreună și amenință că-l dă afară din casă dacă-i călcăm porunca. Îl învinuiește pe tata (cum a îndrăznit?) că s-a purtat prea darnic cu H. și jură că-l va pune el la locul lui…”
Descifrând pagina aceea cam ștearsă, am început să moțăi: ochii îmi rătăceau de la scrisul de mână la cel de tipar. Am văzut un titlu tipărit cu litere roșii, ornamentate: „De Șaptezeci de ori câte Șapte și Primul din al Șaptezeci și Unulea. Cuvântare pioasă rostită de reverendul Jabez Branderham, în capela de la Gimmerden Sough.” Și în timp ce, pe jumătate treaz, îmi munceam creierul să ghicesc ce va fi făcut Jabez Branderham din acest subiect, m-am lăsat pe spate în pat și am adormit. Vai, ce urmări poate avea un ceai prost și o dispoziție proastă! Căci ce altceva m-ar fi putut face să trăiesc o noapte atât de înfiorătoare? Nu-mi amintesc alta care să se poată asemui cât de cât cu ea, de când sunt în stare să sufăr.
Am început să visez încă înainte de a pierde cunoștința locului în care mă aflam. Se făcea că era dimineață și că pornisem cu Joseph drept călăuză spre casă. Pe drumul nostru zăpada era adâncă de mulți coți și, în timp ce înaintam cu greu, tovarășul meu mă bătea la cap neîncetat dojenindu-mă că n-am luat cu mine un toiag de pelerin, spunând că fără el nu voi putea intra niciodată în casă. În același timp, învârtea cu mândrie un ciomag cu un nod mare în vârf, căruia, după câte înțelegeam, așa i se spunea. La început mi s-a părut absurd că aș putea avea nevoie de o asemenea armă pentru a pătrunde în propria mea locuință. Apoi, o idee nouă îmi trecu prin minte. Nu mergeam acasă, ci ne duceam să ascultăm predica faimosului Jabez Branderham pe versetul „De șaptezeci de ori câte șapte”, și unul dintre noi, ori Joseph, ori predicatorul, ori eu, săvârșise „Primul din al Șaptezeci și Unulea”, iar vinovatul urma să fie dat în vileag și excomunicat în public.
Sosirăm la capelă. În plimbările mele trecusem cu adevărat de două sau trei ori pe lângă ea; e așezată într-o vâlcea, între două dealuri: o vâlcea înaltă, lângă o mlaștină a cărei umezeală de turbă se zice că ține întru totul loc de îmbălsămare celor câteva trupuri îngropate acolo. Acoperișul capelei s-a păstrat întreg până acum, dar deoarece leafa pastorului e numai de douăzeci de lire pe an, cu o locuință de două încăperi, care amenință să se prefacă în curând într-una singură, niciun pastor nu vrea să-și ia asupra lui slujba în această parohie, mai ales că toată lumea spune că turma lui ar prefera să-l lase să moară de foame decât să-i mărească venitul cu un penny din punga ei. Totuși, în visul meu, Jabez avea în fața lui o capelă plină de oameni ce-l ascultau cu luare-aminte; iar el predica — Doamne-Dumnezeule, ce predică! Era împărțită în patru sute nouăzeci de părți, fiecare făcând cât o cuvântare obișnuită rostită de la amvon, și fiecare tratând despre alt păcat! Unde le-o fi căutat, nu pot spune. Avea felul lui de a tălmăci versetul și părea să fie neapărat nevoie ca fratele să păcătuiască de fiecare dată cu alte păcate. Acestea erau cât se poate de ciudate: fărădelegi stranii, pe care nu mi le-aș fi putut închipui vreodată.
O, cât de ostenit eram! Cum mă mai zvârcoleam, și căscam, și moțăiam, și iar mă dezmeticeam! Cum mă ciupeam și mă înțepam, îmi frecam ochii, mă ridicam în picioare și mă așezam din nou, și-i dădeam cu cotul lui Joseph să-mi spună dacă pastorul va isprăvi vreodată! Eram condamnat s-o ascult în întregime: în sfârșit, ajunse la „Primul din al Șaptezeci și Unulea”. În această clipă de paroxism, o inspirație bruscă se pogorî asupra mea: am fost îmboldit să mă ridic în picioare și să-l denunț pe Jabez Branderham drept făptuitorul păcatului pe care niciun creștin nu e dator să-l ierte.
„Domnule, exclamai, șezând aici, între acești patru pereți, am îndurat și am iertat, dintr-o răsuflare, cele patru sute nouăzeci de capitole ale cuvântării dumitale. De șaptezeci de ori câte șapte mi-am luat pălăria și am dat să plec, de șaptezeci de ori câte șapte m-ai silit, fără pic de noimă, să mă așez din nou. Al patru sute nouăzeci și unulea e prea mult. Tovarăși de mucenicie, năpustiți-vă asupra lui! Dați-l jos și faceți-l praf, ca locul care-l cunoaște să nu-l mai cunoască!”
După o pauză solemnă, Jabez, aplecat peste perna de la amvon, strigă: „«Tu ești omul acela!» De șaptezeci de ori câte șapte ți-ai strâmbat fața căscând — de șaptezeci de ori câte șapte m-am sfătuit cu sufletul meu: iată, aceasta este slăbiciune omenească, și aceasta se poate ierta! A venit Primul din al Șaptezeci și Unulea. Fraților, împliniți asupra lui judecata cea scrisă. Această cinste o au toți sfinții Lui!”
După aceste cuvinte de încheiere, întreaga adunare, ridicându-și toiegele de pelerini, năvăli în jurul meu ca un singur om. Iar eu, neavând nicio armă cu care să mă apăr, am început să mă lupt cu Joseph, cel mai apropiat și cel mai feroce adversar al meu, pentru a-i lua toiagul. În învălmășeală, mai multe ciomege se încrucișară, iar loviturile destinate mie căzură asupra altor căpățâni. Capela toată răsuna de lovituri și contralovituri: mâna fiecărui om era ridicată împotriva vecinului său, iar Branderham, nevrând să stea degeaba, își revărsa zelul într-o ploaie de lovituri zgomotoase în scândurile amvonului, care răsunau atât de puternic, încât în cele din urmă, spre nespusa mea ușurare, m-au trezit din somn. Ce mă făcuse să visez vacarmul acela cumplit? Ce jucase rolul lui Jabez în gălăgia aceea? Nimic altceva decât o ramură de brad, care-mi atingea fereastra cu zăbrele când vântul trecea văitându-se și își izbea de geam conurile uscate! O clipă am ascultat bănuitor; apoi, după ce am descoperit ce-mi tulburase somnul, mă întorsei pe cealaltă parte și adormii pentru a visa din nou; un vis, dacă se poate, și mai urât decât cel dinainte.
De data aceasta îmi dădeam seama că eram culcat în încăperea aceea strâmtă de stejar și auzeam deslușit vântul năprasnic și zăpada viscolind; auzeam, de asemenea, creanga de brad făcând mereu același zgomot supărător, numai că acum îi cunoșteam cauza adevărată. Mă enerva însă atât de tare, încât m-am hotărât să-i pun capăt dacă se poate; și mi se păru că mă ridic și încerc să deschid fereastra. Cârligul era lipit în belciug, lucru observat de mine în stare de veghe, dar uitat apoi. „Trebuie totuși să-l opresc!” murmurai și, spărgând geamul cu pumnul, am scos afară un braț pentru a prinde creanga care mă supăra; dar în locul ei, degetele mele se încleștară pe degetele unei mâini mici, reci ca gheața!
Groaza cumplită a coșmarului mă cuprinse: am încercat să-mi retrag brațul, dar mâna se agățase de el și un glas nespus de jalnic spuse, plângând în hohote:
„Lasă-mă să intru, lasă-mă să intru!”
„Cine ești?” întrebai, luptând între timp să mă desprind.
„Catherine Linton”, răspunse glasul, tremurând (de ce m-am gândit la Linton? Citisem de douăzeci de ori Earnshaw față de o singură dată Linton). „M-am întors acasă: mă rătăcisem pe mlaștină!”
Pe când vorbea, am zărit nedeslușit în întuneric o față de copil ce privea pe fereastră. Groaza mă umplu de cruzime și, văzând că zadarnic încerc să mă desprind de această făptură, i-am tras mâna pe geamul spart, frecându-i încheietura de el încoace și încolo, până când începu să curgă atâta sânge, de se udară așternuturile. Dar ea se văita mai departe: „Lasă-mă să intru!” și continua să mă strângă cu putere, aproape înnebunindu-mă de spaimă.
„Cum să te las? am spus în cele din urmă. Dă-mi tu mie drumul, dacă vrei să te las să intri!”
Degetele i se desfăcură, eu mi-am tras mâna prin gaura geamului, am clădit repede cărțile grămadă în fața ei și mi-am astupat urechile pentru a nu mai auzi rugămintea aceea jalnică.
Cred că am stat așa, cu urechile astupate, mai bine de un sfert de ceas; totuși, când am ascultat din nou, plânsul acela jalnic nu contenise!
„Pleacă de-aici! i-am strigat. N-am să te las să intri niciodată, chiar de m-ai ruga douăzeci de ani!”
„Sunt douăzeci de ani, se tângui glasul, douăzeci de ani. De douăzeci de ani rătăcesc fără adăpost!”
Atunci afară începu o zgârietură slabă, iar grămada de cărți se mișcă, de parcă ar fi împins-o cineva.
Am încercat să sar din pat, dar nu mă puteam urni din loc; și atunci, cuprins de o spaimă nebună, am început să urlu cât mă ținea gura.
Spre încurcătura mea, am descoperit că urletul nu fusese numai închipuit: pași grăbiți se apropiară de ușa camerei; o mână viguroasă o deschise, împingând-o cu putere, iar prin ochiurile tăiate în partea de sus a patului licări o lumină. Stăteam încă în capul oaselor, tremurând și ștergându-mi sudoarea de pe frunte. Intrusul părea să șovăie și mormăia ceva pentru sine.
În cele din urmă întrebă în șoaptă, vădit fără să se aștepte la vreun răspuns:
— E cineva aici?
Am socotit că e mai bine să-mi mărturisesc prezența, căci recunoscusem glasul lui Heathcliff și mă temeam că, dacă tac, își va continua cercetările.
Cu acest gând, m-am întors și am deschis tăbliile patului. N-o să uit prea curând efectul pe care l-a avut gestul meu.
Heathcliff stătea aproape de ușă în cămașă și pantaloni, ținând în mână o lumânare ce-i picura pe degete; iar obrazul îi era alb ca peretele din spatele lui. Prima scârțâitură a stejarului îl cutremură ca un șoc electric. Lumânarea îi sări din mână la o depărtare de câțiva pași și era atât de tulburat, încât abia o putu ridica.
— Sunt doar eu, musafirul dumneavoastră, domnule! i-am strigat, vrând să-i cruț umilința de a-și mai arăta lașitatea. Am avut nenorocul să țip în somn din pricina unui coșmar îngrozitor. Îmi pare rău că v-am deranjat.
— Oh, bată-te Dumnezeu, domnule Lockwood! Mai bine te-ai fi dus la… începu gazda mea, punând lumânarea pe un scaun, deoarece nu era în stare s-o țină dreaptă în mână. Și cine te-a adus în odaia asta? continuă, înfigându-și unghiile în palmă și scrâșnind din dinți pentru a-și opri tremurul fălcilor. Cine te-a adus? Îmi vine să-l dau afară din casă chiar acum, în clipa asta!
— Servitoarea dumneavoastră, Zillah, îi răspunsei, sărind din pat și grăbindu-mă să mă îmbrac. Nu mi-ar păsa dac-ați da-o afară, domnule Heathcliff: ar fi o pedeapsă binemeritată. Cred c-a vrut să mai capete, pe pielea mea, o dovadă că în odaia asta bântuie stafiile. Ei bine, să știți că mișună în ea stafiile și duhurile rele! Aveți dreptate s-o țineți încuiată, vă asigur. Nimeni nu v-ar mulțumi pentru un pui de somn într-o asemenea vizuină!
— Ce vrei să spui? întrebă Heathcliff. Și ce faci acolo? Culcă-te la loc și dormi până dimineață, dacă tot ești aici. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai striga atât de înfiorător! Nimic n-ar putea scuza așa ceva, decât dacă ți-ar tăia cineva beregata!
— Dacă mica drăcoaică ar fi reușit să intre pe fereastră, probabil că m-ar fi sugrumat! îi răspunsei. Eu n-am de gând să mai îndur persecuțiile ospitalierilor dumneavoastră strămoși. Reverendul Jabez Branderham nu vă era rudă din partea mamei? Iar flușturatica aceea, Catherine Linton, ori Earnshaw, ori mai știu și eu cum o chema, trebuie să fi fost un copil schimbat de iele — suflețel afurisit! Mi-a spus c-a rătăcit pe pământ vreme de douăzeci de ani. Pedeapsă dreaptă pentru păcatele ei de moarte, nu mă îndoiesc!
Abia rostisem aceste cuvinte, când mi-am amintit de legătura dintre numele lui Heathcliff și al Catherinei din carte, care-mi ieșise cu totul din minte până ce mi-o trezise astfel. Văzând cât am fost de neghiob, am roșit, dar, fără să mai arăt că-mi dau seama de ofensă, m-am grăbit să adaug:
— Adevărul este, domnule, că prima parte a nopții am petrecut-o… Aici m-am oprit din nou, căci era cât pe-aci să spun „cercetând acele cărți vechi”, ceea ce i-ar fi dezvăluit că le cunoșteam cuprinsul, atât cel tipărit, cât și cel scris de mână; de aceea, îndreptându-mă, am continuat: …silabisind numele zgâriat pe pervazul ferestrei, îndeletnicire monotonă, menită să mă facă să adorm mai repede, ca de pildă număratul sau…
— Ce ți-o fi trecând prin cap de-mi vorbești mie astfel?! tună Heathcliff cu o vehemență sălbatică. Cum, cum îndrăznești, aici, în casa mea?! Doamne, e nebun de vorbește așa! zise, lovindu-și fruntea cu furie.
Nu știam ce să fac, să mă supăr de tonul cu care-mi vorbea sau să-mi continui explicația? Dar omul mi se păru atât de profund emoționat, încât mi se făcu milă de el și am continuat să-i povestesc visele, afirmându-i că nu auzisem niciodată numele de Catherine Linton, dar pentru că-l citisem atât de des mă impresionase și, când n-am mai fost stăpânul imaginației mele, s-a personificat. Încetul cu încetul, în timp ce vorbeam, Heathcliff se retrase la adăpostul patului și, în cele din urmă, se așeză, aproape ascuns în dosul acestuia. Dar, din respirația lui neregulată și întretăiată, am ghicit că se străduia să învingă o emoție extrem de puternică. Nevrând să-i arăt că mi-am dat seama de lupta pe care o duce, am continuat să mă îmbrac căutând să fac zgomot și, uitându-mă la ceas, am început să vorbesc singur despre lungimea nopții aceleia:
— Încă nu e nici ora trei! Aș fi jurat că e șase. Aici timpul stă pe loc. Trebuie să ne fi culcat pe la opt!
— Iarna întotdeauna la nouă, și scularea la patru, zise gazda mea, înăbușindu-și un geamăt; și mi se păru, după mișcarea umbrei brațului său, că-și șterge o lacrimă. Domnule Lockwood, adăugă, poți să te duci în odaia mea. Dacă cobori atât de devreme, n-ai face decât să stai în calea tuturor, iar cu țipetele dumitale copilărești mi s-a dus dracului somnul!
— Și-al meu, îi răspunsei. Am să mă plimb prin curte până se luminează de ziuă, și atunci am s-o iau din loc. Și nu vă temeți, căci n-am să-mi repet intruziunea. De data asta m-am lecuit cu desăvârșire de a mai căuta vreo plăcere în tovărășia oamenilor, fie la țară, fie la oraș. Un om înțelept trebuie să-și ajungă sieși drept tovarăș.
— Încântătoare tovărășie! mârâi Heathcliff. Ia lumânarea și du-te unde poftești. Te voi urma îndată. Totuși, ferește-te de curte, câinii sunt dezlegați; iar în casă Junona face de gardă și… nu, nu poți umbla decât pe scări și coridoare. Dar… pleacă odată de-aici! Vin și eu în două minute!
L-am ascultat în ceea ce privea părăsirea odăii, dar, neștiind unde duceau coridoarele acelea înguste, m-am oprit în prag și, fără să vreau, am fost martor la o scenă de superstiție din partea proprietarului meu, care, în mod bizar, îi dezminți aparentul bun-simț. Se urcă pe pat, deschise fereastra dintr-o smucitură și, pe când trăgea de ea, izbucni într-un plâns pe care nu și-l putea stăpâni. Spunea hohotind:
— Intră! Intră! Cathy, vino! O, vino… măcar o dată! O, iubita inimii mele! Ascultă-mă de data asta, Catherine, măcar acum!
Dar năluca se arătă capricioasă, așa cum sunt de obicei nălucile: nu dădu niciun semn că ar fi acolo, iar zăpada și vântul pătrunseră vârtej prin fereastră și, ajungând până la mine, îmi stinseră lumânarea.
Era atâta chin în izbucnirea de durere care însoțea acest delir, încât mila m-a făcut să trec peste nebunia lui și am plecat de acolo, pe jumătate supărat că am tras cu urechea și regretând că i-am povestit coșmarul meu ridicol, de vreme ce-i pricinuise o asemenea suferință, deși nu puteam înțelege de ce. Am coborât cu băgare de seamă la parter și am ajuns în bucătăria din dos, unde o licărire de jar, strâns grămadă, mi-a îngăduit să-mi aprind din nou lumânarea. Nimic nu se mișca, în afară de un motan cenușiu, vărgat, care se ivi din cenușă salutându-mă cu un miorlăit plângăreț.
Căminul era înconjurat aproape în întregime de două bănci arcuite; pe una din ele m-am întins eu, pe cealaltă se urcă motanul. Moțăiam amândoi când ne-a tulburat cineva liniștea: era Joseph, care cobora târșâindu-și picioarele pe o scară de lemn ce se pierdea în tavan, printr-o trapă: probabil urcușul spre mansarda lui. Aruncă o privire sinistră spre mica flacără pe care reușisem s-o ațâț între gratiile căminului, goni pisica de pe bancă și, instalându-se în locul rămas liber, începu să-și umple cu tutun o lulea scurtă, de trei degete. Prezența mea în sanctuarul său fu, desigur, socotită o obrăznicie prea rușinoasă pentru a merita vreo vorbă; așa că-și duse luleaua la buze în tăcere, își încrucișă brațele și începu să pufăie. L-am lăsat să-și guste plăcerea netulburat; după ce sorbi ultimul fum și suspină adânc, se ridică și ieși cu aceeași solemnitate cu care venise.
Apoi intră cineva cu un pas mai sprinten; deschisesem gura să zic: „Bună dimineața”, dar o închisei la loc, cu salutul nerostit, căci Hareton Earnshaw își făcea în surdină rugăciunea, care consta dintr-un șir de înjurături îndreptate împotriva fiecărui obiect de care se atingea, în timp ce cotrobăia într-un ungher, căutând un hârleț sau o lopată pentru a face o pârtie prin nămeți. Își aruncă privirea peste speteaza băncii, umflându-și nările, dar nu găsi de cuviință să fie mai politicos cu mine decât cu tovarășul meu, motanul. Din pregătirile lui am ghicit că plecarea îmi era îngăduită și, părăsindu-mi culcușul tare, am făcut o mișcare pentru a-l urma. El observă și împinse cu coada hârlețului o ușă dinăuntru, dându-mi de înțeles printr-un sunet nedeslușit că într-acolo trebuie să merg dacă vreau să-mi schimb locul.
Această ușă dădea în sală, unde femeile se și apucaseră de treabă. Zillah înteți cu un foale uriaș flăcările, care se înălțau în limbi pe coș; doamna Heathcliff, în genunchi pe piatra căminului, citea o carte la lumina focului. Își ținea mâna între para focului și ochi; părea foarte absorbită de îndeletnicirea ei, întrerupându-se numai pentru a dojeni servitoarea când o acoperea cu scântei sau pentru a da la o parte, când și când, un câine care-și vâra botul prea aproape de fața ei. Spre marea mea surpriză l-am văzut acolo și pe Heathcliff. Stătea lângă foc, cu spatele spre mine, tocmai sfârșind o ieșire furtunoasă împotriva bietei Zillah, care mereu își întrerupea lucrul pentru a ridica colțul șorțului, gemând indignată.
— Și dumneata, netrebnico… izbucni el în momentul intrării mele, întorcându-se către noră-sa și folosind un epitet tot atât de nevinovat ca „rață” sau „oaie”, dar care de obicei se înlocuiește în scris cu o linie. Aici erai?! Iar îți pierzi vremea cu fleacurile tale! Toți ceilalți își câștigă pâinea muncind, dumneata trăiești din mila mea! Dă la o parte hârțoagele alea și caută-ți ceva de lucru. Ai să-mi plătești pacostea de a te avea mereu sub ochi, auzi, ticăloaso, blestemato!
— Hârțoagele am să le dau la o parte, căci dacă refuz poți să mă silești, răspunse tânăra doamnă, închizând cartea și azvârlind-o pe un scaun; dar n-am să fac nimic, chiar de-ai înjura până ți-o ieși limba de-un cot! N-am să fac decât ce-mi place mie!
Heathcliff ridică mâna, iar ea, cunoscându-i desigur greutatea, se feri, sărind la o parte. Cum n-aveam poftă să mă distrez privind o bătaie între câine și pisică, am înaintat iute, ca și cum aș fi voit să mă încălzesc la dogoarea căminului, prefăcându-mă că nu auzisem nimic din cearta lor, care se întrerupse brusc. Fiecare avea destulă bună-cuviință pentru a suspenda orice ostilitate: Heathcliff își vârî pumnii în buzunare, desigur ca să-i ferească de ispită, iar doamna Heathcliff strâmbă din buze și se duse spre un scaun îndepărtat, unde, ținându-se de cuvânt, șezu nemișcată ca o stană tot timpul cât mai rămăsei acolo. Și n-a fost mult: refuzând să iau parte la micul lor dejun, am profitat de prima licărire a zorilor ca să ies în aerul liber, acum limpede, nemișcat și rece ca o gheață ce nu se poate pipăi.
Înainte de-a ajunge la capătul grădinii, proprietarul meu îmi strigă să mă opresc, oferindu-se să mă însoțească peste mlaștină. Și bine făcu, deoarece toată spinarea dealului se preschimbase într-un ocean de valuri albe; ridicăturile și adânciturile nu mai corespundeau cu dealurile și povârnișurile reale; multe gropi, cel puțin, erau umplute cu zăpadă până la nivelul drumului, iar șiruri întregi de dâmburi, formate din rămășițele pietrelor aruncate din carieră, dispăruseră de pe harta ce mi se întipărise în minte în timpul plimbării din ajun. Observasem pe o parte a drumului, la fiecare șase sau șapte iarzi, un șir de pietre înfipte drept, înșirate de-a lungul acestui câmp pleșuv. Fuseseră puse acolo și spoite cu var pentru a fi semne în întuneric și pentru a arăta drumul în cazul unei ninsori ca aceasta, când gropile mlăștinoase de pe margini se înzăpezesc și se fac una cu drumul. În afară de câte o pată murdară ce răsărea ici și colo, orice urmă a existenței lor dispăruse; iar însoțitorul meu trebui să-mi spună deseori s-o iau la dreapta sau la stânga, tocmai când eram convins că merg pe cotiturile drumului bun.
Am schimbat puține vorbe; la intrarea în parcul Thrushcross, domnul Heathcliff se opri și îmi spuse că de acolo nu mă mai pot rătăci. Despărțirea s-a mărginit la o plecăciune făcută în grabă, iar eu mi-am văzut de drum, bizuindu-mă pe propriile mele puteri, deoarece căsuța portarului e încă nelocuită. De la poarta parcului și până la Grange e o depărtare de două mile; cred c-am izbutit s-o fac însă de patru, rătăcind printre copaci și afundându-mă în zăpadă până la gât: o încercare pe care numai cei ce au trăit-o o pot prețui. În orice caz, cum a fost, cum n-a fost rătăcirea mea, ceasul bătea douăsprezece când am intrat în casă, ceea ce însemna exact un ceas pentru fiecare milă a drumului obișnuit de la Răscruce de Vânturi.
Menajera mea, preluată odată cu inventarul casei, și sateliții ei alergară să mă primească; strigau care mai de care că pierduseră orice nădejde de a mă mai vedea; crezuseră cu toții că am pierit noaptea și se întrebau cum să pornească în căutarea rămășițelor mele pământești. Le-am rugat să se potolească acum că mă vedeau întors; și, amorțit până-n măduva oaselor, m-am târât până sus. Acolo, după ce m-am îmbrăcat cu haine uscate și am măsurat odaia cu pași mari încoace și încolo timp de treizeci sau patruzeci de minute, ca să-mi recapăt căldura trupului, m-am retras în biroul meu, slab ca un pisoi: atât de slăbit, încât abia m-am putut bucura de veselia focului din cămin și de cafeaua fumegândă pe care mi-o pregătise servitoarea pentru a mă înviora.