Domnul Hindley a venit acasă pentru înmormântare și — lucru care ne-a uluit și i-a făcut pe vecini să clevetească în dreapta și-n stânga — și-a adus cu el și o nevastă. Cine era ea și unde se născuse nu ne-a spus-o niciodată: probabil n-avea nici bani, nici nume cu care să se poată făli, căci de n-ar fi fost așa, nu i-ar fi ascuns tatălui său această căsătorie.
Nu era ea femeia care să tulbure prin prezența ei liniștea casei. Fiecare obiect pe care-l văzu, din clipa când trecuse pragul casei, păru s-o încânte, ca și fiecare mișcare ce se făcea în jurul ei, în afară de pregătirile pentru înmormântare și de prezența oamenilor în doliu. După cum s-a purtat în timpul înmormântării, am crezut că nu e tocmai în toate mințile: a fugit în camera ei și m-a pus să merg cu ea, cu toate că trebuia să îmbrac copiii. Ședea acolo tremurând, cu mâinile încleștate, și mă întreba mereu: „Încă n-au plecat?” Apoi a început să-mi povestească, plină de-o agitație isterică, ce mult o impresionează culoarea neagră; și tresărea și tremura tot timpul, iar la urmă izbucni în plâns, iar când am întrebat-o ce are, mi-a răspuns că nu știe, dar îi e tare frică de moarte! Mi se părea că-i tot atât de puțin probabil să moară ea cât și eu. Ce-i drept, era cam subțirică, dar tânără, cu obrajii rumeni, iar ochii îi scânteiau ca diamantele. De fapt, observasem că atunci când urca scările răsufla foarte iute, că cel mai mic zgomot neașteptat o făcea să tremure toată și că uneori avea o tuse îngrijorătoare; dar nu știam ce prevesteau aceste simptome, și nici nu simțeam vreun imbold să o compătimesc. Noi, cei de pe-aici, nu-i prea îndrăgim pe străini, domnule Lockwood, dacă nu ne îndrăgesc mai întâi ei pe noi.
Tânărul Earnshaw se schimbase mult în acești trei ani cât lipsise de acasă. Slăbise și-și pierduse rumeneala din obraji, iar vorba și îmbrăcămintea îi erau cu totul altele. Chiar în ziua întoarcerii lui ne-a spus, lui Joseph și mie, că de-acum încolo trebuie să stăm în bucătăria din dos și să-i lăsăm lui sala. De fapt, ar fi vrut să pună covoare și tapete într-o odăiță goală pentru a face soției lui un salon, dar ea părea atât de încântată de pardoseala albă și de căminul acela uriaș în care dogorea focul, de farfuriile de cositor și de dulapul cu vase de faianță, de cușca câinilor și de spațiul mare din jurul focului, în fața căruia ședeau de obicei, încât Hindley, văzând că nu e necesar salonul pentru ca ea să se simtă bine, a renunțat la planul lui.
Tânăra doamnă a fost de asemenea încântată că printre noile ei cunoștințe a găsit și o soră, și la început stătea la taifas cu Catherine, o săruta și alerga cu ea peste tot, dându-i și o mulțime de daruri. Dar această dragoste îi trecu foarte repede, și când ea deveni arțăgoasă, Hindley se transformă într-un tiran. Câteva cuvinte din partea ei, din care reieșea că Heathcliff nu-i place, au fost de ajuns pentru a trezi în Hindley toată vechea ură față de băiat. Îl alungă din sală, poruncindu-i să stea cu servitorii, și nu-l mai lăsă să învețe carte cu pastorul, ci îl puse să lucreze pe-afară, silindu-l să muncească tot atât de greu ca orice alt băiat de la fermă.
La început, Heathcliff își îndura foarte bine degradarea, căci Cathy îl învăța tot ce învăța ea și muncea sau se juca adesea cu el pe câmp. După cum stăteau lucrurile, eram sigură că vor crește amândoi ca doi sălbatici, căci tânărului meu stăpân nu-i păsa nici de cum se purtau și nici de ce făceau ei, ci numai să nu-i stea prin preajmă. Dacă ar fi fost după el, nu s-ar fi interesat nici dacă se duc duminica la biserică. Dar când copiii lipseau de la slujbă, Joseph și pastorul îl dojeneau pentru nepăsarea lui; atunci își aducea aminte de ei și poruncea ca Heathcliff să fie biciuit, iar pe Catherine o oprea de la mâncare fie la prânz, fie seara. Pentru copii însă, una din cele mai mari plăceri era să fugă de dimineață peste dealuri și să rămână acolo ziua întreagă, iar pedeapsa ce urma ajunsese pentru ei o nimica toată de care râdeau. Pastorul putea să-i dea Catherinei să învețe pe de rost câte capitole poftea, iar Joseph putea să-l bată pe Heathcliff până-l durea brațul; în clipa când erau din nou împreună, sau cel puțin în clipa în care născoceau vreun plan răutăcios de răzbunare, uitau totul. Nu o dată am plâns în tăcere văzându-i cum devin pe zi ce trece tot mai nesăbuiți, fără să îndrăznesc să scot o vorbă, de frică să nu pierd și bruma de influență pe care-o mai aveam asupra acestor două făpturi fără prieteni. Într-o duminică seară s-a întâmplat să fie alungați din odaia de zi pentru că făcuseră zgomot sau pentru cine știe ce altă greșeală neînsemnată, și când m-am dus să-i chem la cină, nu i-am putut găsi nicăieri. Am scotocit toată casa, de sus până jos, curtea și grajdurile, dar n-am dat de ei. În cele din urmă, Hindley, furios, ne-a spus să zăvorâm ușile și a jurat că nimeni nu-i va lăsa să intre în noaptea aceea. Toți s-au dus la culcare, dar eu, prea neliniștită ca să mă pot culca, am deschis fereastra odăii mele și, cu toate că ploua, am scos capul afară să ascult. Eram hotărâtă, în ciuda opreliștii, să-i las să intre în casă dacă s-ar fi întors. După câtăva vreme am auzit niște pași urcând drumul spre casă și am văzut lumina unui felinar licărind prin poartă. Mi-am aruncat un șal pe cap și am ieșit afară în fugă, ca nu cumva să bată în ușă și să-l trezească pe domnul Earnshaw. Era Heathcliff. Când l-am văzut singur, am tresărit.
— Unde-i domnișoara Catherine?! am strigat în grabă. Sper că nu i s-a întâmplat nimic…
— La Thrushcross Grange, mi-a răspuns, și-ar fi trebuit să fiu și eu tot acolo, dar ăia nu sunt destul de bine crescuți ca să mă poftească și pe mine să rămân.
— Așa, iar o să-ți încasezi porția! i-am spus; n-ai să fii mulțumit până nu te dă afară de-aici. Cine Dumnezeu v-a pus să mergeți până la Thrushcross Grange?
— Lasă-mă să-mi lepăd hainele astea ude și am să-ți povestesc totul, Nelly, mi-a răspuns el.
L-am rugat să aibă grijă să nu-l trezească pe stăpân și, în timp ce se dezbrăca și eu așteptam să sting lumânarea, el continuă:
— Cathy și cu mine am fugit din spălătorie ca să putem hoinări în voie și, zărind luminile de la Grange, ne-am gândit să ne ducem până acolo, să vedem dacă și copiii Linton își petrec serile de duminică tremurând prin colțuri, în timp ce tatăl și mama lor șed la masă mâncând și bând, cântând, râzând și prăjindu-și ochii în fața focului. Crezi că așa fac? Ori crezi că citesc predici, că îi învață catehismul servitorul lor și-apoi sunt puși să învețe pe de rost o coloană întreagă de nume din Scriptură dacă nu răspund bine?
— Probabil că nu, i-am spus, dar nu mă îndoiesc că aceia sunt copii buni, cuminți și nu merită ca lumea să se poarte cu ei așa cum se poartă cu voi, pentru purtarea voastră urâtă.
— Lasă-te de predici, Nelly! spuse el. Fleacuri! Am gonit fără oprire din vârful dealului de la Răscruce până la parc; Catherine a pierdut cursa, căci era desculță. Mâine va trebui să-i cauți pantofii prin mlaștină. Ne-am strecurat printr-o spărtură a gardului viu, am urcat pe dibuite poteca și ne-am așezat pe un strat de flori chiar sub fereastra salonului. Lumina venea de acolo; nu puseseră obloanele, iar perdelele erau numai pe jumătate trase. Amândoi am putut privi înăuntru, stând pe piatra de la temelia casei și agățându-ne de pervaz. Și am văzut — ah, ce frumos era! — o încăpere minunată, acoperită cu un covor stacojiu, cu scaune și mese îmbrăcate în stacojiu și un tavan curat, alb, cu chenar aurit, din mijlocul căruia cădea o ploaie de picături de sticlă atârnate pe lanțuri de argint, strălucind în lumina dulce a unor mici lumânări de ceară. Bătrânii, domnul și doamna Linton, nu erau acolo; Edgar și sora lui aveau camera întreagă la dispoziția lor. N-ar fi trebuit să fie fericiți? Noi, în locul lor, ne-am fi crezut în cer! Și acum, ghici ce făceau copiii tăi cei buni? Isabella, care cred că are unsprezece ani, un an mai puțin decât Cathy, zăcea în celălalt capăt al odăii țipând și urlând ca și cum vrăjitoarele ar fi înfipt în ea niște ace înroșite în foc. Edgar stătea lângă cămin și plângea încet; iar în mijlocul mesei ședea un cățeluș care-și scutura laba și scâncea. Din învinuirile pe care și le aduceau unul altuia, am înțeles că fuseseră cât pe-aci să-l rupă în două între ei. Idioții! Iată plăcerea lor: se certaseră care să țină un ghemotoc de păr cald și, după ce se luptaseră amândoi pentru el, începuseră să plângă fiindcă niciunul nu mai voia să-l ia. Am râs în gura mare de cei doi răsfățați; ce-i mai disprețuiam! M-ai prins tu pe mine vreodată că vreau să iau vreun lucru pe care-l dorește Catherine? Sau ne-ai găsit, atunci când stăm singuri, căutându-ne distracția în urlete și suspine și tăvălindu-ne pe jos, fiecare în câte un capăt al încăperii? N-aș da nici pentru o mie de vieți traiul meu de-aci pe viața lui Edgar Linton la Thrushcross Grange, nu zău, nici dacă în schimb aș putea să-l azvârl pe Joseph de pe cea mai înaltă muche a acoperișului și să vopsesc fața casei cu sângele lui Hindley!
— Taci, taci! l-am întrerupt. Tot nu mi-ai spus, Heathcliff, cum de-a rămas Catherine acolo.
— Ți-am spus că am râs, îmi răspunse. Copiii Linton ne-au auzit și dintr-o singură mișcare au țâșnit la ușă ca săgețile; întâi a fost tăcere, după aceea un strigăt: „Oh, mămico, mămico! Oh, tăticule! Oh, mămico, vino încoace! Oh, tăticule, oh!” Îți jur că așa răcneau! Noi făceam un tărăboi nemaipomenit, căci voiam să-i speriem și mai tare; apoi ne-am lăsat jos de pe pervaz, pentru că trăgea cineva zăvoarele și-am socotit că e mai bine să fugim. Eu o țineam pe Cathy de mână și-o zoream, dar deodată căzu. „Fugi, Heathcliff, fugi! mi-a șoptit ea. Au dat drumul buldogului și mă ține!” Diavolul o prinsese de gleznă, Nelly; i-am auzit pufnitul scârbos. Cathy n-a țipat — nu! — ar fi disprețuit să țipe chiar de-ar fi fost străpunsă de coarnele unei vaci turbate. Dar eu am țipat! Am urlat atâtea blesteme, c-aș fi putut nimici orice diavol din creștinătate, apoi am pus mâna pe-o piatră și-am băgat-o în gura dulăului, încercând din răsputeri să i-o vâr pe gât. În cele din urmă a venit o brută de slugă cu un felinar, răcnind: „Ține-l bine, Skulker, ține-l bine!” Dar când a văzut ce vânase Skulker, schimbă tonul. Câinele a fost tras de gât până a dat drumul; limba lui enormă, vânătă, îi atârna din gură de-o șchioapă, iar din buzele-i lăsate curgeau bale însângerate. Omul o ridică pe Cathy; îi era rău, nu de frică, sunt sigur, ci de durere. O duse în casă; eu l-am urmat, bombănind blesteme și amenințări de răzbunare. „Ce-ai vânat, Robert?” strigă Linton din ușă. „Skulker a prins o fetiță, domnule, a răspuns acesta, și uite că mai e și-un băiat, a adăugat înhățându-mă, care pare să fie un derbedeu fără pereche! Mai mult ca sigur că hoții voiau să-i vâre pe fereastră, ca după ce-am fi adormit cu toții să le deschidă ușile, și banda de hoți să ne poată omorî în voie. Ține-ți gura, hoțule, gură spurcată ce ești! Pentru asta ai să ajungi la spânzurătoare. Domnule Linton, domnule, nu lăsați pușca din mână.” „Nu, nu, Robert, răspunse bătrânul nerod. Ticăloșii știau că ieri mi-am încasat arenzile și s-au gândit să mă prindă cu șiretenie. Intră; le pregătesc eu o primire! Ia vezi, John, pune lanțul. Jenny, dă-i apă lui Skulker. Să sfideze un magistrat chiar în cetatea lui, și încă în ziua sabatului! Până unde le va merge obrăznicia? Oh, scumpa mea Mary, uită-te aici! Nu te speria, nu-i decât un băiețaș, dar mârșăvia i se citește deslușit pe față. N-ar fi o binefacere pentru țară dacă l-am spânzura imediat, înainte de a-și arăta firea nu numai prin trăsăturile feței, ci și prin fapte?” Mă trase sub candelabru, și doamna Linton își puse ochelarii pe nas, ridicându-și mâinile de spaimă. Lașii aceia de copii se apropiară și ei tiptil, iar Isabella sâsâi: „Vai, ce înspăimântător e! Închide-l în pivniță, tăticule. E exact ca fiul ghicitoarei care mi-a furat fazanul îmblânzit. Nu-i așa, Edgar?”
În timp ce mă cercetau, Cathy își veni în fire; auzi ultima observație și începu să râdă. Edgar Linton, după ce o privi iscoditor, își adună mințile într-atât, încât o recunoscu. Știi, ei ne văd la biserică, deși rareori îi întâlnim în altă parte. „E domnișoara Earnshaw! îi șopti el mamei lui. Și uite cum a mușcat-o Skulker, uite cum îi sângerează piciorul!”
„Domnișoara Earnshaw? Prostii! strigă doamna. Domnișoara Earnshaw să cutreiere ținutul cu un țigan! Și totuși, dragul meu, copila e în doliu — desigur că e ea — și s-ar putea să rămână șchioapă pe viață!”
„Ce nepăsare condamnabilă din partea fratelui ei! exclamă domnul Linton, întorcându-se de la mine spre Catherine. Am înțeles eu din spusele lui Shielders (acela era pastorul, domnule) c-o lasă să crească ca o adevărată păgână. Dar ăsta cine-i? De unde și-o fi cules asemenea tovarăș? Oho! Pe cuvântul meu, el e ciudata achiziție a răposatului meu vecin, făcută cu prilejul călătoriei lui la Liverpool: un mic indian sau vreun lepădat american ori spaniol.”
„Un băiat rău, în orice caz, spuse bătrâna doamnă, și cu totul nepotrivit într-o casă ca lumea! Linton, ai observat cum vorbește? Sunt îngrozită că l-au auzit copiii mei.”
Eu am început din nou cu înjurăturile — nu te supăra, Nelly — și atunci i-au poruncit lui Robert să mă scoată din casă. Eu n-am vrut să plec fără Cathy, dar el m-a târât în grădină, mi-a vârât cu de-a sila felinarul în mână, m-a asigurat c-o să afle domnul Earnshaw cum m-am purtat și, poruncindu-mi s-o iau din loc imediat, încuie iar ușa! Perdelele erau încă ridicate la un colț al ferestrei, așa c-am început să-i spionez din nou; căci, dacă ar fi vrut Catherine să plece și ei nu i-ar fi dat drumul, aveam de gând să le sparg geamurile acelea mari într-un milion de bucăți. Ea ședea liniștită pe canapea. Doamna Linton îi scoase de pe umeri pelerina cenușie a lăptăresei, pe care o luasem cu împrumut pentru excursia noastră, și după cum dădea din cap cred că o dojenea. Cathy e o domnișoară, de aceea se purtau cu ea altfel decât cu mine. Apoi veni o servitoare care aduse un lighean cu apă caldă și-i spălă picioarele; domnul Linton i-a pregătit un pahar mare cu vin fiert, Isabella i-a răsturnat o farfurie întreagă de prăjituri în poală, în timp ce Edgar stătea la oarecare depărtare, cu gura căscată. După aceea i-au uscat și pieptănat părul ei minunat, i-au dat o pereche de papuci enormi și au împins-o cu scaun cu tot lângă foc. Iar eu am lăsat-o acolo cât se poate de veselă, împărțindu-și mâncarea cu cățelul și cu Skulker, pe care-l ciupea de bot în timp ce mânca, și aprinzând o scânteie de viață în ochii albaștri și goi ai celor doi Linton — slabă răsfrângere a chipului ei încântător. I-am văzut pe toți copleșiți de o admirație prostească; ea le e atât de nemăsurat superioară, e mai presus de toate făpturile de pe lume, nu-i așa, Nelly?
— Afacerea asta o să aibă mai multe urmări decât crezi tu, i-am răspuns, învelindu-l, și am stins lumânarea. Ești fără leac, Heathcliff, și domnul Hindley o să fie nevoit să ia măsuri aspre, ai să vezi!
Vorbele mele s-au dovedit a fi mai adevărate decât aș fi dorit. Această aventură nenorocită l-a înfuriat pe Earnshaw. Și apoi, ca să dreagă lucrurile, a doua zi a venit la noi domnul Linton în persoană și i-a ținut tânărului nostru stăpân o asemenea predică despre felul în care-și conduce familia, încât Hindley fu silit să se gândească serios la ceea ce se petrece în jurul lui. Heathcliff n-a fost bătut cu biciul, dar i s-a spus că la prima vorbă pe care o va spune domnișoarei Catherine va fi dat afară din casă. Iar doamna Earnshaw și-a luat asupra ei sarcina s-o țină în frâu pe cumnata ei, cum se cuvine, când se va întoarce acasă, folosind iscusința, nu forța: cu forța i-ar fi fost cu neputință.