În timp ce domnișoara Linton umbla tristă prin parc și prin grădină, mereu tăcută și aproape tot timpul cu ochii înlăcrimați, iar fratele ei ședea închis în bibliotecă printre cărți pe care nu le deschidea, nutrind — credeam eu — o vagă speranță că în cele din urmă Catherine, regretând purtarea ei, va veni de bunăvoie să-i ceară iertare și să caute împăcarea, iar ea ajuna cu încăpățânare, fiind probabil convinsă că la fiecare masă lui Edgar i se punea un nod în gât din pricina lipsei ei și numai mândria îl oprea să alerge să i se arunce la picioare, eu îmi vedeam de treabă prin casă, încredințată că între pereții de la Grange există un singur suflet cu bun-simț, și că acela se află în trupul meu. Nu mi-am pierdut vremea nici mângâind-o pe domnișoara, nici dojenind-o pe stăpâna, după cum n-am dat prea mare atenție nici suspinelor stăpânului, care atâta dorea: să audă măcar numele doamnei lui, dacă nu-i putea auzi glasul. Am hotărât să-i las să se împace cum or ști și, deși lucrurile se desfășurau foarte încet, în cele din urmă am avut bucuria de a întrezări zorile unei dezlegări: așa mi se păruse mie la început.
A treia zi doamna Linton a descuiat ușa și, deoarece i se isprăvise apa din ulcior și din carafă, a dorit să i le umplu din nou, cerându-mi și un castron de fiertură de ovăz, căci credea că e pe moarte. După părerea mea, vorbele acestea erau spuse pentru urechile lui Edgar, dar cum eu nu credeam așa ceva, le-am păstrat pentru mine și i-am adus ceai și câteva felii de pâine prăjită. A mâncat și a băut cu poftă, apoi a căzut din nou pe pernă, încleștându-și mâinile și gemând. „Oh, o să mor, exclamă ea, fiindcă nimănui nu-i pasă de mine. Mai bine n-aș fi mâncat.” Apoi, mult după aceea, am auzit-o murmurând: „Nu, n-am să mor… el s-ar bucura… nu mă iubește deloc… nu i-ar fi niciodată dor de mine!”
— Dorești ceva, doamnă? am întrebat-o, păstrându-mi fața liniștită, cu toate că a ei era ca de strigoi, iar purtarea ei ciudată și exagerată.
— Ce face ființa aceea apatică? întrebă ea; apoi își dădu la o parte buclele încurcate, descoperind o față istovită. A căzut în letargie sau a murit?
— Nici una, nici alta, i-am răspuns, dacă te referi la domnul Linton. Cred că se simte destul de bine, cu toate că citește mai mult decât ar trebui. E tot timpul printre cărțile lui, căci n-are cu cine sta de vorbă.
Dacă mi-aș fi dat seama de starea în care se află, n-aș fi vorbit așa, dar nu-mi puteam scoate din cap gândul că o parte din boala ei era prefăcătorie.
— Printre cărțile lui! strigă uluită. Și eu, pe moarte! La marginea mormântului! Doamne! El știe cât m-am schimbat? continuă, privindu-și chipul în oglinda atârnată de peretele opus. Asta-i Catherine Linton? El își închipuie că mă răsfăț… că glumesc poate. Nu-i poți spune că e foarte serios? Nelly, dacă nu va fi prea târziu, de îndată ce voi afla care-i sunt sentimentele, am să aleg între aceste două posibilități: ori mor de foame imediat — dar asta ar fi o pedeapsă pentru el numai dac-ar avea inimă — ori mă refac și plec din ținutul ăsta. E-adevărat ce mi-ai spus? Bagă de seamă! Viața mea îi e chiar atât de indiferentă?
— Păi, doamnă, i-am răspuns, stăpânul habar n-are că ți-ai ieșit din minți și, firește, nici nu se teme c-o să te lași să mori de foame.
— Așa crezi tu? Dar nu-i poți spune că așa am să fac? răspunse ea. Convinge-l! Vorbește-i ca de la tine, spune-i că ești convinsă c-am să mă omor!
— Nu, doamnă Linton, i-am amintit eu, uiți că astă-seară ai mâncat cu poftă; iar mâine o să te simți mult mai bine.
— Dac-aș fi sigură că moartea mea l-ar ucide, mă întrerupse ea, m-aș omorî imediat! În cele trei nopți îngrozitoare n-am închis ochii nicio clipă… și vai, cât am fost de chinuită! M-au bântuit năluci, Nelly! Dar încep să cred că nu ții la mine. Ciudat! Credeam că, deși oamenii se urăsc și se disprețuiesc, nimeni nu poate să nu mă iubească pe mine. Și iată că în câteva ceasuri ați devenit cu toții dușmanii mei. Sunt convinsă că-i așa, cel puțin toți cei din casa asta. Ce groaznic lucru să aștepți moartea înconjurată de fețele lor înghețate! Isabella, înspăimântată și dezgustată, se va teme să intre în cameră, căci va fi oribil s-o vezi pe Catherine murind. Iar Edgar va sta solemn să-mi vadă sfârșitul, iar după aceea va înălța rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu pentru c-a restabilit pacea în casă și se va întoarce din nou la cărțile lui! În numele a tot ce are simțire, ce are el de-a face cu cărțile acum, când eu trag să mor?
Nu putea suporta ideea pe care i-o vârâsem în cap, a resemnării filozofice a domnului Linton. Zvârcolindu-se, își ațâță rătăcirea înfierbântată până la nebunie și sfâșie perna cu dinții; apoi, arzând toată, se ridică și-mi ceru să deschid fereastra. Era în miez de iarnă și vântul sufla puternic dinspre miazănoapte-răsărit, așa că m-am opus. Atât expresiile care-i treceau pe chip, cât și schimbările de temperament începură să mă îngrijoreze peste măsură, reamintindu-mi de boala din trecut și de recomandările doctorului de a n-o contraria. De unde cu un minut înainte fusese violentă, acum, rezemată în cot și fără să țină seama de împotrivirea mea, părea să se distreze ca un copil scoțând penele prin rupturile pe care le făcuse în pernă și așezându-le rânduri-rânduri, după soi; mintea i se abătuse spre alte gânduri.
— Asta-i de curcan, murmura încet, ca pentru sine; asta-i de rață sălbatică, și asta-i de porumbel. Ah, au băgat fulgi de porumbel în perne… nu-i de mirare că n-am putut muri! Voi avea grijă s-o azvârl jos când mă voi culca. Iată și o pană de cocoș de munte; iar pe asta o cunosc dintr-o mie, e pană de ciovică. Ce pasăre frumoasă! Se rotea deasupra capetelor noastre în mijlocul dealurilor. Voia să ajungă la cuib, căci norii atingeau culmile, și simțea că vine ploaia. Pana asta a fost strânsă din iarba-neagră, pasărea n-a fost împușcată, căci într-o iarnă noi i-am văzut cuibul plin cu schelete mici. Heathcliff a pus o capcană deasupra lui, și păsările bătrâne n-au îndrăznit să se mai întoarcă. I-am cerut să-mi promită că nu va mai împușca nicio ciovică, și de atunci n-a mai împușcat niciuna. Oh, dar aici sunt mai multe! Oare mi-a împușcat ciovicile, Nelly? E vreuna roșie? Ia să văd!
— Lasă jocul ăsta de copil! am întrerupt-o, trăgând perna și întorcând-o cu găurile spre saltea, căci scosese pumni întregi de pene. Culcă-te și-nchide ochii, aiurezi. Uite ce-ai făcut! Fulgii zboară prin odaie ca zăpada.
Și începui să alerg încoace și încolo, ca să-i strâng.
— Te văd, Nelly, parc-ai fi o femeie bătrână, continuă ea ca-n vis, ai părul cărunt și umerii aduși. Patul ăsta e Peștera Zânelor de sub stâncile Penistone, și tu strângi săgeți de iele ca să ne rănești juncile; și te prefaci, cât sunt eu de față, că nu-s decât smocuri de lână. Așa ai să ajungi peste cincizeci de ani: știu bine că acum nu ești așa. Nu aiurez, te înșeli; altfel aș crede că ești într-adevăr baba aia zbârcită și aș crede că sunt sub stâncile Penistone; dar eu îmi dau seama că-i noapte și că sunt pe masă două lumânări, în lumina cărora dulapul cel negru lucește ca abanosul.
— Dulapul cel negru? Unde-i un dulap negru? am întrebat-o. Vorbești în somn!
— E lângă perete, acolo unde stă întotdeauna, mi-a răspuns. Și ce ciudat… văd în el un obraz!
— Nu-i niciun dulap în odaie și nici n-a fost vreodată, am spus eu, așezându-mă pe scaun și legând perdeaua patului, ca s-o pot urmări mai bine.
— Tu nu vezi fața aceea? întrebă ea, uitându-se țintă în oglindă.
Orice-aș fi spus, mi-ar fi fost cu neputință s-o fac să înțeleagă că ceea ce vedea era chiar fața ei; atunci m-am ridicat și-am acoperit oglinda cu un șal.
— Dar e tot acolo, în dosul șalului! continuă ea îngrijorată. S-a și mișcat. Cine-i? Sper să nu iasă de acolo după ce pleci. Oh, Nelly, camera asta-i plină de năluci! Mi-e frică să rămân singură!
Am luat-o de mână și-am rugat-o să se potolească; un tremur îi cuprinsese întreg trupul și stătea cu ochii ațintiți la oglindă.
— Nu-i nimeni acolo! am stăruit eu. Erai chiar dumneata, doamnă Linton; acum un minut te-ai văzut și știai că ești dumneata.
— Eu! zise gâfâind. Și ceasul bate douăsprezece! Va să zică e-adevărat! Îngrozitor!
Degetele i se strânseră pe cearșaf și și-l trase peste ochi. Eu am încercat să ies pe furiș, ca să-l chem pe domnul Linton, dar m-a rechemat printr-un țipăt ascuțit: șalul căzuse de pe rama oglinzii.
— Ce-i? Ce s-a întâmplat? am strigat. Cine-i lașă de data asta? Trezește-te! Uite oglinda… da, oglinda, doamnă Linton, și-n ea te vezi dumneata; și uite-mă și pe mine lângă dumneata.
Tremura și părea năucită; mă ținea strâns, dar încetul cu încetul spaima îi dispăru de pe față și, în locul palorii, apăru o roșeață de rușine.
— Vai de mine! Credeam că-s acasă, zise suspinând. Credeam că sunt culcată în camera mea de la Răscruce de Vânturi. Pentru că sunt slăbită, creierul meu s-a zăpăcit și-am țipat fără voie. Nu spune nimic, dar stai cu mine, mi-e frică să adorm, visele mă îngrozesc.
— Un somn sănătos ți-ar face bine, doamnă, i-am răspuns; și sper că suferința asta te va împiedica să mai încerci vreodată să te omori nemâncând.
— Oh! Numai de-aș fi în patul meu, în casa de odinioară! continuă ea cu amărăciune, frângându-și mâinile. Și vântul acela care răsună în brazii de lângă fereastră! Lasă-mă să-l simt… vine de-a dreptul de pe dealuri… lasă-mă să sorb o suflare!
Pentru a o potoli, am întredeschis pentru câteva secunde fereastra. Un vânt rece străbătu prin ea; am închis-o și m-am întors la locul meu. Zăcea liniștită, cu obrazul scăldat în lacrimi. Epuizarea trupului îi înfrânsese cu desăvârșire firea; înflăcărata noastră Catherine nu mai era decât un biet copil plângăreț.
— Cât e de când m-am închis aci? întrebă ea, revenindu-și brusc.
— De luni seara, i-am răspuns; și azi e joi noapte, sau mai bine zis, vineri dimineața.
— Ce, în aceeași săptămână? exclamă ea. Atât de puțin timp?
— Destul de mult, ca să trăiești numai cu apă rece și toane, am remarcat eu.
— Totuși mie mi se pare c-au trecut nenumărate ceasuri, murmură ea cu îndoială; trebuie să fie mai mult. Mi-aduc aminte că eram în salon, după ce se certaseră ei; Edgar mă provoca cu cruzime, iar eu am fugit, disperată, în camera asta. Îndată după ce-am încuiat ușa, întunericul m-a copleșit și-am căzut la pământ. Nu-i puteam explica lui Edgar cât eram de sigură c-o să am o criză sau c-o să înnebunesc dac-o să mă mai necăjească! Nu mai eram stăpână nici pe gura, nici pe creierul meu; iar el, probabil, nu și-a dat seama de suferința mea, așa că n-am mai avut decât atâta minte cât să-ncerc să scap de el și de glasul lui. Înainte de a-mi veni în fire, încât să văd și să aud, începuse să se lumineze de ziuă și, Nelly, am să-ți spun la ce m-am gândit, și gândul ăsta mi-a revenit mereu și mereu, de ajunsesem să mă îndoiesc dacă mai sunt zdravănă la minte. Cum eram culcată pe jos, cu capul rezemat de piciorul mesei, și abia văzând, șters de tot, pătratul cenușiu al ferestrei, mi s-a părut că sunt închisă în patul meu cu tăblii de stejar de-acasă; și inima mă durea de o mare mâhnire, pe care, abia trezită, nu mi-o puteam aminti. M-am gândit și m-am tot frământat ca să descopăr ce-ar fi putut fi, și, foarte ciudat, din amintire mi se șterseseră cu desăvârșire ultimii șapte ani ai vieții! Nu-mi aduceam aminte nici c-ar fi existat. Eram copil, tata fusese tocmai înmormântat și suferința mea se născuse din pricina despărțirii de Heathcliff, poruncită de Hindley. Pentru prima dată în viață dormeam singură și, trezindu-mă dintr-o ațipeală tristă, după o noapte de plâns, am ridicat mâna să dau tăbliile la o parte și m-am lovit de tăblia mesei! Mi-am plimbat mâna de-a lungul covorului, și atunci amintirea a năvălit: chinul de mai înainte s-a pierdut într-un paroxism de deznădejde. Nu știu pentru ce mă simțeam atât de nenorocită, trebuie să fi fost o nebunie trecătoare, căci n-aveam aproape niciun motiv. Dar închipuiește-ți că la vârsta de doisprezece ani aș fi fost smulsă de la Răscruce, ruptă de toate legăturile mele de până atunci și de tot ce aveam, adică de ceea ce însemna în vremea aceea Heathcliff pentru mine, și dintr-odată aș fi fost prefăcută în doamna Linton, stăpâna de la Thrushcross Grange și soția unui străin: o exilată de-acum înainte, o proscrisă din ceea ce fusese lumea mea. Așa că-ți poți închipui abisul în care mă târam! Dă din cap, Nelly, cât vrei, dar și tu m-ai ajutat să-mi pierd mințile! Trebuia să-i vorbești lui Edgar, da, trebuia să-i vorbești și să-l silești să mă lase în pace! Of, ard! Ce n-aș da să fiu afară! Aș vrea să fiu din nou fetiță, pe jumătate sălbatică, îndârjită și liberă, să râd de jigniri și să nu-mi pierd mințile din pricina lor! Pentru ce sunt atât de schimbată? Pentru ce sângele meu se năpustește ca într-un iad de vâltoare la câteva vorbe? Sunt sigură c-aș fi iarăși eu însămi dac-aș ajunge o dată prin iarba-neagră de pe dealurile alea. Deschide din nou fereastra larg, las-o deschisă! Repede, de ce nu te miști?
— Pentru că nu vreau să răcești și să mori, i-am răspuns.
— Vrei să spui că nu vrei să mă lași să trăiesc, zise ea posomorâtă. Dar nu face nimic, încă nu sunt neajutorată. Am s-o deschid singură.
Și, alunecând din pat înainte de a o putea împiedica, străbătu odaia clătinându-se pe picioare, deschise larg fereastra, se aplecă în afară neținând seama de aerul înghețat care trecea peste umerii ei ca un cuțit ascuțit. Eu am rugat-o să plece de la fereastră, și în cele din urmă am încercat s-o forțez. Dar foarte curând mi-am dat seama că în delir puterea ei depășea cu mult puterea mea (acțiunile ce au urmat și vorbele fără șir pe care le-a spus m-au convins că delira). Afară nu era lună și totul rămânea acoperit de o beznă cețoasă; nu se vedea nicio licărire de lumină de la vreo casă din apropiere sau din depărtare… toate se stinseseră de mult, iar cele de la Răscruce de Vânturi nu se vedeau niciodată de aici. Totuși susținea că le vede strălucind.
— Uită-te! strigă ea cu înflăcărare. Odaia aia în care arde lumânarea e odaia mea, cu pomii legănându-se în fața ei, iar cealaltă lumânare e în mansarda lui Joseph. Joseph veghează până târziu, nu-i așa? Așteaptă până mă întorc eu, ca să încuie poarta. Ei bine, mai are de așteptat. E-un drum greu, și cu inima tristă îl faci; și ca să faci drumul ăsta trebuie să treci pe lângă biserica din Gimmerton! De câte ori n-am înfruntat împreună stafiile de-acolo și ne-am provocat unul pe altul să stăm printre morminte și să le chemăm să iasă! Heathcliff, dacă te provoc acum, ai să îndrăznești? Dacă da, te țin lângă mine. Nu vreau să zac acolo singură: pot să mă îngroape la douăsprezece picioare adâncime și să răstoarne și biserica peste mine, dar eu n-o să mă liniștesc până n-ai să fii și tu cu mine. Niciodată!
Se opri și reîncepu, cu un zâmbet ciudat:
— Stă pe gânduri… ar vrea să vin eu la el! Atunci găsește un drum! Dar nu prin cimitirul acela. Ești încet! Fii mulțumit: m-ai urmat întotdeauna!
Dându-mi seama că e zadarnic s-o contrazic în nebunia ei, mă frământam cum aș putea lua ceva ca s-o învelesc, dar fără s-o scap din mâini (căci n-o puteam lăsa singură în fața ferestrei larg deschise) când, spre uluirea mea, am auzit zgomotul clanței. Domnul Linton intră! Se întorcea din bibliotecă și, trecând pe coridor, ne auzise vorbind; atras de curiozitate sau de teamă, se opri să vadă pentru ce stăm de vorbă la o oră atât de târzie.
— Oh, domnule! am strigat eu, împiedicându-l să-și exprime uluirea în fața spectacolului și-a atmosferei înghețate din cameră. Sărmana mea stăpână e bolnavă și e mai tare decât mine. Nu mă pot lupta cu ea. Vă rog să veniți și s-o convingeți să se bage în pat. Treceți peste mânia dumneavoastră, căci nu vrea să facă decât ceea ce-i trece prin gând.
— Catherine bolnavă? zise el grăbindu-se spre noi. Închide fereastra, Ellen! Catherine, de ce…
Rămase tăcut. Înfățișarea istovită a doamnei Linton îi tăie graiul; nu mai putea decât să-și plimbe privirea înspăimântată și uluită de la ea la mine.
— S-a frământat aici, am continuat, n-a mâncat mai nimic, nu s-a văitat niciodată, n-a lăsat pe nimeni în cameră până astă-seară. Așa se face că nu v-am putut da nicio veste despre starea ei, căci nici noi n-o cunoșteam. Dar nu-i nimic.
Mi-am dat seama că explicațiile mele au fost cam stângace, căci stăpânul se încruntă.
— Zici că nu-i nimic, Ellen Dean, nu-i așa? spuse pe un ton aspru. Va trebui să dai socoteală mai deslușit pentru ce nu m-ai ținut la curent! Și-și luă soția în brațe, privind-o cu durere.
La început părea a nu-l recunoaște; ochii ei rătăciți nu-l vedeau. Dar delirul nu-i era permanent și, după ce și-a întors privirea de la bezna de-afară, încetul cu încetul își concentră atenția asupra lui și descoperi cine o ținea în brațe.
— Ah! Ai venit, Edgar Linton, ai venit? îi zise cu vioiciune, dar mânioasă. Tu ești unul dintre aceia pe care-i găsești când nu-i dorești și niciodată când ai nevoie de ei! Cred că acum ne vom văita în voie… știu c-așa o să fie… dar asta nu mă va putea ține departe de adăpostul meu strâmt de-acolo, de locul meu de odihnă, unde voi ajunge înainte de sfârșitul primăverii! Acolo e: nu printre Lintoni, să știi, nu sub acoperișul capelei, ci în aer liber, sub o piatră de mormânt; și tu să faci cum îți place, ori te duci la ai tăi, ori vii la mine!
— Catherine, ce-ai făcut? începu stăpânul. Eu nu mai însemn nimic pentru tine? Îl iubești pe mizerabilul acela de Heath…
— Taci! strigă doamna Linton. Taci imediat! Dacă-i pomenești numele, termin pe loc, sar pe fereastră! Poate că trupul pe care-l ții acum în brațe îl vei mai ține, dar sufletul meu va fi pe vârful acelui deal înainte de a mai pune o dată mâinile pe mine. Nu te mai vreau, Edgar, nu te mai vreau, întoarce-te la cărțile tale. Mă bucur că ai o mângâiere, căci tot ceea ce găsiseși în mine a dispărut.
— Aiurează, domnule, am intervenit eu. Toată seara a vorbit aiurea; dar lăsați-o să se liniștească, o vom îngriji cum trebuie și-o să-și revină. De-aici înainte să băgăm de seamă, să n-o mai supărăm.
— Nu mai am nevoie de sfaturile dumitale, răspunse domnul Linton. Cunoșteai firea stăpânei dumitale și m-ai îndemnat s-o enervez. Și vreme de trei zile nu mi-ai spus nimic despre starea ei! Ai fost fără suflet! Luni de zile de boală n-ar fi schimbat-o atât de mult!
Am început să mă apăr, socotind că-i prea nedrept să fiu condamnată pentru îndărătnicia și răutatea altuia.
— Știam că doamna Linton are o fire încăpățânată și dominatoare! i-am strigat. Dar n-am știut că vreți s-o încurajați în sălbăticia ei! N-am știut că, pentru a-i face pe plac, trebuia să închid ochii în ceea ce-l privea pe domnul Heathcliff. Eu, spunându-vă ce se petrece, mi-am îndeplinit datoria de slugă credincioasă și văd că primesc răsplata cuvenită unei slugi credincioase! Ei bine, să-mi fie învățătură de minte pentru viitor. De azi încolo n-aveți decât să vă informați singur!
— Altă dată, dacă mai vii să-mi spui povești, ai să pleci din serviciul meu, Ellen Dean, a răspuns el.
— Așadar, preferați să nu știți nimic despre unele lucruri, domnule Linton? am spus eu. Heathcliff are permisiunea de-a veni să-i facă domnișoarei curte și să pice-n casă ori de câte ori absența dumneavoastră îi oferă prilejul de a învenina sufletul stăpânei împotriva dumneavoastră?
Cât era de năucită, Catherine avea totuși mintea destul de trează ca să-și dea seama de înțelesul convorbirii noastre.
— Oh, Nelly m-a trădat! exclamă ea pătimașă. Nelly e dușmana mea ascunsă. Vrăjitoare ce ești! Va să zică chiar cauți săgeți de iele ca să ne rănești! Dă-mi drumul, vreau s-o fac să-i pară rău! Și s-o fac să se dezică urlând!
Sub sprâncene i se aprinse o furie de nebună; se lupta cu disperare să scape din brațele lui Linton. Eu nu eram dispusă să aștept desfășurarea evenimentelor și, hotărâtă să chem doctorul pe răspunderea mea, am părăsit odaia.
Trecând prin grădină, ca să ies în drum, am văzut în locul unde se afla înfipt în perete un cârlig pentru hățuri ceva alb ce se bălăbănea, dar nu fiindcă ar fi fost mișcat de vânt. Cu toate că eram grăbită, m-am oprit să văd despre ce e vorba, ca nu cumva să rămân cu impresia că a fost vreo făptură dintr-altă lume. Și mare mi-a fost surpriza și nedumerirea când am descoperit-o, mai mult prin pipăit decât prin văz, pe Fanny, cățelușa domnișoarei Isabella, spânzurată cu o batistă și gata să-și dea duhul. Am eliberat repede animalul și l-am pus jos, în grădină. O văzusem urcând după stăpâna ei când aceasta se dusese la culcare și mă întrebam cum a putut ajunge acolo și cine a fost ființa mârșavă care a putut face una ca asta. În timp ce dezlegam nodul din jurul cârligului, mi s-a părut că aud de mai multe ori tropote de cai galopând la oarecare depărtare, dar mintea mea era preocupată de-atâtea lucruri, încât abia m-am putut gândi la această întâmplare, cu toate că zgomotul părea ciudat într-un loc ca acela, mai ales la ora două după miezul nopții.
Din fericire, domnul Kenneth tocmai ieșea din casă ca să vadă un bolnav din sat, când am ajuns eu în capul străzii; și, după ce i-am descris boala lui Catherine Linton, s-a hotărât să vină imediat cu mine. Era un om simplu și aspru, de aceea nu s-a ferit să-și exprime îndoiala în ceea ce privea supraviețuirea după acest al doilea atac dacă pacienta nu se va supune recomandărilor lui și mai riguros decât înainte.
— Nelly Dean, zise el, nu mă pot împiedica să cred că această criză are o cauză deosebită. Ce s-a întâmplat la Grange? Eu am auzit lucruri ciudate. O fată zdravănă și sănătoasă cum era Catherine nu se îmbolnăvește cu una, cu două; oamenii de soiul ăsta nu pățesc așa ceva. E greu să-i scoți la capăt din friguri și din alte boli de-astea. Cum a început?
— Stăpânul meu vă va da toate explicațiile, i-am răspuns. Dumneavoastră cunoașteți prea bine firea violentă a familiei Earnshaw, iar doamna Linton îi întrece pe toți. Pot să vă spun atât: a început cu o ceartă. S-a înfuriat îngrozitor și-a fost cuprinsă de un fel de acces. Mai bine zis, așa spune ea, căci, pe când se afla în culmea mâniei, a fugit și s-a încuiat în cameră. După aceea a refuzat să mănânce, iar acum ba vorbește anapoda, ba se pierde într-un fel de visare; recunoaște pe cei din preajmă, dar mintea îi e plină de fel de fel de idei și închipuiri stranii.
— Domnului Linton o să-i pară rău? observă Kenneth, întrebător.
— Să-i pară rău? I s-ar frânge inima dacă s-ar întâmpla ceva! i-am răspuns. Vă rog să nu-l speriați mai mult decât trebuie.
— Fie, dar i-am spus să bage de seamă, zise însoțitorul meu; iar acum va suporta consecințele faptului că nu mi-a urmat sfatul. Nu-i așa că-n ultima vreme se împrietenise cu domnul Heathcliff?
— Heathcliff venea adesea pe la Grange, i-am răspuns, dar mai mult pentru că doamna copilărise cu el și nu pentru că stăpânului i-ar fi făcut plăcere societatea lui. Deocamdată însă a fost scutit de osteneala de a mai veni pe la noi, din pricina unor anumite aspirații cam îndrăznețe cu privire la domnișoara Linton. N-aș crede că-l vor mai primi în casă.
— Și domnișoara Linton îl tratează cu răceală? întrebă el.
— Mie nu-mi face confidențe, i-am răspuns, nevoind să vorbesc despre acest subiect.
— Da, e o ființă ascunsă, observă el dând din cap. Nu se sfătuiește decât cu ea însăși! Este, într-adevăr, o mică prostuță. Eu știu din sursă sigură că noaptea trecută (și ce frumoasă noapte era!) ea și cu Heathcliff s-au plimbat în pădurea de lăstare din dosul casei voastre cam două ceasuri, și că el a stăruit să nu se întoarcă în casă, ci să se urce pe calul lui și să plece împreună. Informatorul meu mi-a spus că ea n-a putut scăpa de Heathcliff decât după ce și-a dat cuvântul de onoare că va fugi cu el la viitoarea lor întâlnire. Omul n-a auzit când anume a fost fixată această întâlnire, dar atrage-i atenția domnului Linton să fie cu ochii-n patru!
Vestea aceasta m-a umplut de o nouă spaimă. Am luat-o înaintea lui Kenneth, și cea mai mare parte din drum am făcut-o alergând. Cățelușa scheuna încă în grădină. M-am oprit un minut să-i deschid poarta, dar în loc să se îndrepte spre ușa casei, începu să alerge în sus și-n jos, mirosind iarba; și ar fi scăpat pe șosea dacă n-aș fi prins-o și n-aș fi dus-o cu mine în casă. Când am urcat în odaia Isabellei, bănuiala mea s-a adeverit: odaia era goală. Dac-aș fi intrat acolo cu câteva ore mai devreme, boala doamnei Linton ar fi putut împiedica acest pas necugetat. Dar ce se mai putea face acum? Singura posibilitate era să fie ajunși din urmă, dacă ar fi pornit cineva imediat după ei. Totuși eu nu-i puteam urmări și n-am îndrăznit să alarmez familia, căci aș fi zăpăcit toată casa. Și cu-atât mai puțin îi puteam dezvălui această întâmplare stăpânului meu, care era copleșit cu totul de actuala lui nenorocire; nu mai avea energia să îndure și a doua lovitură! Nu puteam face altceva, decât să tac din gură și să las lucrurile în voia lor. Între timp Kenneth sosi, iar eu, cu o față prost stăpânită, m-am dus să-l anunț. Catherine căzuse într-un somn agitat; bărbatul ei izbutise să-i potolească oarecum criza de delir; acum stătea aplecat peste pernă, urmărind fiecare umbră și fiecare schimbare de pe fața ei, care devenise dureros de expresivă.
Doctorul, după ce-o examină, spuse domnului Linton că e plin de speranțe în ceea ce privește mersul bolii, cu singura condiție de a păstra permanent în jurul ei o liniște desăvârșită. Mie mi-a spus că primejdia care ne amenința nu era atât moartea, cât o rătăcire a minții pentru totdeauna.
În noaptea aceea, ca și domnul Linton de altfel, n-am închis ochii. Adevărul e că nici nu ne-am culcat, iar servitorii au fost cu toții în picioare mult înainte de ora obișnuită, umblând încoace și-ncolo prin casă cu pași furișați; iar când se întâlneau, vorbeau în șoaptă. Toată lumea făcea câte ceva, în afară de domnișoara Isabella. De aceea au început să spună că, desigur, doarme foarte adânc; fratele ei a întrebat, de asemenea, dacă s-a sculat, și părea nerăbdător s-o vadă. Îl durea faptul că era atât de puțin îngrijorată de starea cumnatei ei. Eu tremuram ca nu cumva să mă trimită s-o chem, dar am fost cruțată de durerea de a fi prima care să-i vestească stăpânului fuga. Una dintre servitoare, o fată nechibzuită, care plecase în zori după târguieli la Gimmerton, urcă scările gâfâind, cu gura căscată, și se repezi în odaie strigând:
— Of, Doamne, Doamne! Ce nenorocire-om mai păți? Stăpâne, stăpâne, domnișoara noastră…
— Taci din gură! i-am strigat eu în graba mare, enervată de văicărelile ei.
— Vorbește mai încet, Mary… Ce s-a întâmplat? zise domnul Linton. Ce are domnișoara?
— A plecat, a plecat! Heathcliff a fugit cu ea! zise fata gâfâind.
— Nu-i adevărat! exclamă Linton, ridicându-se enervat. Nu se poate. Cum ți-a trecut prin cap una ca asta? Ellen Dean, du-te și-o caută. Nu pot crede, nu poate fi adevărat.
Și, în timp ce vorbea, merse cu servitoarea până la ușă și o-ntrebă din nou pe ce își întemeia afirmația.
— Cum, doar m-am întâlnit pe drum cu un băiat care aduce lapte aici, bâlbâi ea, și m-a-ntrebat dacă nu cumva suntem necăjiți la Grange. Eu am bănuit că vorbește despre boala doamnei, de aceea i-am spus că da. După aia a zis: „Cred că s-a dus cineva după ei, nu?” Eu am căscat ochii mari. Când a văzut că nu știu nimic, mi-a spus cum că un domn și-o doamnă s-au oprit la atelierul unui potcovar, la două mile de Gimmerton, să întărească o potcoavă, asta nu cu mult după miezul nopții, și, cum fata fierarului s-a sculat să iscodească cine erau, i-a recunoscut imediat pe amândoi. Zice că a văzut cum bărbatul — era Heathcliff, a fost sigură, de altfel nimeni nu-l poate lua drept altul — a pus în mâna tatălui ei un ban de aur. Obrazul doamnei era acoperit cu gluga mantiei, dar a dorit să bea o înghițitură de apă și-n timp ce bea, mantia a lunecat, și fata a văzut-o deslușit. Când au pornit din nou, Heathcliff ținea amândouă frâiele și s-au întors cu spatele spre sat și-au gonit cât au putut de iute pe drumurile alea rele. Fata nu i-a spus nimic tatălui ei, dar azi-dimineață a povestit în tot Gimmertonul.
Am fugit și, de formă, am aruncat o privire în odaia Isabellei, apoi m-am întors să întăresc spusele servitoarei. Domnul Linton se așezase din nou lângă pat; când am intrat, s-a uitat la mine, a înțeles totul după fața mea descurajată și și-a lăsat privirile în pământ, fără să dea vreo poruncă și fără să spună vreo vorbă.
— Să trimit pe cineva după ei, ca s-o aducem pe domnișoara acasă? am întrebat. Ce să facem?
— A plecat de bunăvoie, răspunse stăpânul, avea dreptul să plece, dacă-i făcea plăcere. Să nu-mi mai vorbești de ea. De-acum încolo e sora mea numai după nume; nu pentru că eu mă lepăd de ea, ci pentru că ea s-a lepădat de mine.
Și asta-i tot ce-a spus despre acest subiect. N-a mai făcut nicio cercetare, n-a mai pomenit numele ei niciodată; doar că mi-a poruncit să-i trimit tot ce-i aparținea din casa noastră la noua ei locuință, când o voi afla, oriunde-ar fi.