— Lucrurile astea s-au petrecut iarna trecută, domnule, zise doamna Dean; nu-i mai mult de un an de-atunci. Iarna trecută n-aș fi crezut că, peste douăsprezece luni, am să distrez cu ele un om străin de familie! Dar cine știe câtă vreme veți mai fi străin? Sunteți prea tânăr ca să vă mulțumiți mereu cu viața asta singuratică; și nu știu de ce, dar îmi închipui că nimeni n-ar putea s-o vadă pe Catherine Linton fără s-o iubească. Zâmbiți; dar pentru ce păreți atât de însuflețit și de interesat când vorbesc despre ea? Și pentru ce mi-ați cerut să atârn portretul ei deasupra căminului dumneavoastră? Și pentru ce…
— Oprește-te, buna mea prietenă! am strigat eu. Se prea poate să ajung eu s-o iubesc; dar m-ar iubi ea pe mine? Mă îndoiesc prea mult ca să-mi pun liniștea în joc lăsându-mă dus în ispită; și-apoi casa mea nu e aici. Eu sunt din lumea cea plină de agitație, și în brațele ei trebuie să mă întorc. Spune mai departe. Catherine s-a supus poruncilor tatălui ei?
— Da, continuă menajera. Dragostea pentru el rămăsese sentimentul cel mai puternic din inima ei; și el i-a vorbit fără mânie: i-a vorbit cu adânca duioșie a omului care e pe cale să-și lase comoara în mijlocul primejdiilor și al dușmanilor, unde singurul ajutor pe care i-l poate lăsa moștenire ca s-o călăuzească sunt cuvintele lui, de care ea își va aminti. Câteva zile după aceea, mi-a spus: „Aș dori ca nepotul meu să ne scrie, Ellen, sau să vină pe la noi. Spune-mi sincer ce crezi despre el: s-a schimbat în bine, sau e vreo nădejde să se îndrepte pe măsură ce se face bărbat?”
„E foarte plăpând, domnule, i-am răspuns, și n-aș prea crede c-o să ajungă la vârsta bărbăției; dar atâta pot să vă spun: nu seamănă cu tatăl său; și dacă domnișoara Catherine ar avea nenorocul să se mărite cu el, n-ar scăpa de sub stăpânirea ei, afară doar dacă ea n-ar fi peste măsură și prostește de îngăduitoare. Însă, stăpâne, aveți tot timpul să-l cunoașteți și să vedeți dacă i s-ar potrivi: mai sunt patru ani și ceva până ajunge major.”
Edgar oftă și, ducându-se la fereastră, privi spre biserica din Gimmerton. Era o după-amiază cețoasă, dar soarele de februarie strălucea slab și abia se puteau desluși cei doi brazi din curtea bisericii și pietrele de mormânt risipite ici și colo.
— Adeseori m-am rugat, zise el, vorbind parcă cu sine însuși, să vină ce va să vină; iar acum încep să mă dau în lături și să mă tem. Credeam că amintirea ceasului în care am coborât valea aceea ca mire va fi mai puțin dulce decât gândul că în curând, peste câteva luni sau poate săptămâni, voi fi dus sus și așezat în groapa ei singuratică! Ellen, am fost foarte fericit cu micuța mea Cathy: în nopțile de iarnă și în zilele de vară a fost o nădejde vie alături de mine. Dar am fost tot atât de fericit visând singur printre pietrele acelea, sub biserica aceea veche: întins, în lungile seri de iunie, pe movila verde de pe mormântul mamei ei, dorind… tânjind după vremea când voi putea zace sub ea. Ce pot face pentru Cathy? Cum s-o părăsesc? Nu mi-ar păsa nicio clipă că Linton e fiul lui Heathcliff, nici că mi-ar lua-o, dacă ar putea s-o mângâie de pierderea mea. Nu mi-ar păsa că Heathcliff și-a atins țelul și se bucură că mi-a răpit ultima binecuvântare! Dar dacă Linton nu e vrednic de ea — dacă nu e decât o unealtă slabă în mâna tatălui său —, nu i-o pot lăsa lui! Și oricât de greu mi-ar fi să-i zdrobesc sufletul ei plin de avânt, trebuie să stărui, s-o fac tristă cât trăiesc și s-o las singură când voi muri. Scumpa de ea! Aș prefera s-o dau în grija lui Dumnezeu și s-o așez în pământ înaintea mea.
— Dați-o oricum în grija lui Dumnezeu, domnule, i-am răspuns eu; și dac-ar fi să vă pierdem — ferească Dumnezeu! —, cu voia Lui am să-i fiu eu prietenă și sfetnică până la sfârșit. Domnișoara Catherine e o fată bună: nu mă tem că va apuca de bunăvoie pe un drum greșit; iar oamenii care-și fac datoria sunt întotdeauna răsplătiți în cele din urmă.
Primăvara înainta; dar stăpânul nu-și recăpăta cu adevărat puterile, cu toate că-și reîncepuse plimbările prin parc împreună cu fiica lui. Pentru mintea ei fără experiență, chiar și asta era un semn de însănătoșire; apoi obrajii îi erau adeseori îmbujorați și ochii strălucitori: ea era sigură că se va vindeca. În ziua când a împlinit ea șaptesprezece ani, el nu s-a mai dus la cimitir: ploua, și i-am spus:
— Doar n-o să ieșiți astă-seară, domnule?
— Nu, anul acesta o mai amân puțin, răspunse el.
I-a scris din nou lui Linton, spunându-i cât de mult dorește să-l vadă; și nu mă îndoiesc că, dacă bolnavul ar fi fost în stare să se arate, tatăl său i-ar fi îngăduit să vină. Așa însă, după cum fusese învățat, a răspuns dând de înțeles că domnul Heathcliff se opune să vină la Grange; dar că bunătatea cu care unchiul își aducea aminte de el îl încânta și că spera să-l întâlnească uneori în timpul plimbărilor și să-l roage personal să nu-i lase pe el și pe verișoara lui multă vreme atât de despărțiți.
Această parte a scrisorii era simplă și probabil scrisă chiar de el. Heathcliff știa că, atunci, putea să pledeze elocvent ca să fie împreună cu Catherine.
„Nu cer, zicea el, să vină ea aici; dar trebuie oare să n-o mai văd niciodată, pentru că tatăl meu îmi interzice să mă duc la ea acasă, iar dumneata îi interzici să vină la mine? Te rog, vino din când în când călare cu ea spre Răscruce și lasă-ne să schimbăm câteva cuvinte în fața dumitale! N-am făcut nimic ca să merităm această despărțire; și dumneata nu ești supărat pe mine: n-ai niciun motiv să nu mă placi, o recunoști și dumneata. Unchiule drag, trimite-mi mâine câteva rânduri bune și îngăduința de a ne întâlni oriunde dorești, în afară de Thrushcross Grange. Cred că o întrevedere te-ar convinge că n-am firea tatălui meu: el susține că sunt mai mult nepotul dumitale decât fiul lui; și cu toate că am cusururi care mă fac nevrednic de Catherine, ea mi le-a iertat, și de dragul ei ar trebui să mi le ierți și dumneata. Mă întrebi de sănătate: mă simt mai bine; dar câtă vreme rămân lipsit de orice nădejde și osândit la singurătate sau la tovărășia unor oameni care nu m-au plăcut niciodată și nu mă vor plăcea niciodată, cum aș putea fi vesel și sănătos?”
Edgar, cu toate că-i era milă de băiat, nu putea să-i împlinească rugămintea, pentru că n-o putea însoți pe Catherine. I-a spus că poate se vor întâlni la vară; între timp, dorea să-i scrie mai departe din când în când și s-a îndatorat să-i dea prin scrisori orice sfat și orice mângâiere îi stăteau în putință, căci își dădea bine seama de greaua lui situație în propria familie. Linton s-a supus; și de n-ar fi fost strunit, ar fi stricat probabil totul umplându-și scrisorile cu plângeri și văicăreli; dar tatăl său îl păzea îndeaproape și, firește, cerea să i se arate fiecare rând pe care i-l trimitea stăpânul meu; așa că, în loc să-și descrie suferințele și necazurile lui personale, care-i stăteau întruna în cap, cânta pe struna cruzimii de a fi ținut departe de prietena și de iubita lui și dădea de înțeles, cu blândețe, că domnul Linton trebuie să le îngăduie curând o întrevedere, altfel s-ar teme că-l amăgește dinadins cu făgăduieli deșarte.
Acasă, Cathy îi era o aliată puternică; și împreună l-au convins în cele din urmă pe stăpânul meu să consimtă să facă împreună o plimbare călare sau pe jos cam o dată pe săptămână, sub paza mea, pe dealurile cele mai apropiate de Grange: căci luna iunie îl găsi tot mai slăbit. Cu toate că pusese deoparte, an de an, o parte din venit pentru averea tinerei mele domnișoare, avea dorința firească s-o vadă păstrând casa strămoșilor ei, sau cel puțin întorcându-se în ea cât mai curând; și socotea că singurul mijloc ca ea s-o facă era să se mărite cu moștenitorul lui. N-avea habar că acesta se stingea aproape tot atât de repede ca el; și, cred, nici nimeni altcineva: niciun doctor nu călca la Răscruce și nimeni nu-l vedea pe domnișorul Heathcliff, ca să ne dea vești despre starea lui. Eu, în ce mă privește, începusem să cred că presimțirile mele fuseseră greșite și că trebuie să se fi întremat într-adevăr, de vreme ce vorbea de plimbări călare și pe jos pe dealuri și părea atât de stăruitor în urmărirea scopului său. Nu mi-aș fi putut închipui că un tată se poate purta cu un copil pe moarte atât de tiranic și de nelegiuit cum am aflat mai târziu că se purtase Heathcliff cu el, ca să-l silească să pară atât de nerăbdător: eforturile lui se întețeau cu atât mai mult cu cât planurile lui lacome și neomenoase erau mai aproape să fie zădărnicite de moarte.