Strașnic început pentru o viață de pustnic! Patru săptămâni de chin, frământare și boală! Vai, vânturile astea reci și cerurile aspre ale miazănopții, și drumurile de netrecut, și doctorii de țară veșnic întârziați! Și vai! lipsa asta de chipuri omenești! Și, mai rău decât toate, înspăimântătoarea sentință a lui Kenneth că nu voi putea ieși din casă până la primăvară!
Domnul Heathcliff m-a onorat mai adineauri cu vizita lui. Acum șapte zile mi-a trimis o pereche de potârnichi, ultimele din sezon. Ticălosul! Nu-i cu totul nevinovat de boala mea, și tare-mi venea să i-o spun pe față! Dar, din păcate, nu puteam jigni un om care a fost atât de milos încât a stat la căpătâiul meu mai bine de un ceas, vorbindu-mi despre alte subiecte decât pilule și siropuri, vezicători și lipitori! Acum am un răgaz destul de liniștit. Sunt prea slăbit pentru a citi; dar mi-ar face plăcere să aud ceva interesant. Ce-ar fi dacă aș chema-o pe doamna Dean ca să-și termine povestea? Îmi reamintesc principalele întâmplări, până unde ajunsese ea. Da, țin minte că eroul fugise și nu se mai auzise nimic despre el timp de trei ani, iar eroina se măritase. Am s-o sun; o să-i facă plăcere când m-o vedea în stare să stau voios de vorbă. Doamna Dean a venit.
— Mai sunt douăzeci de minute, domnule, până să luați doctoria, începu ea.
— Dă-o încolo! Să n-o mai văd! îi răspunsei. Aș vrea…
— Doctorul zice că trebuie să lăsați prafurile.
— Sunt în totul de acord cu el! Dar nu mă întrerupe. Vino și așază-te aici. Ia mâinile de pe grămada aceea amărâtă de sticluțe. Scoate-ți împletitura din buzunar… așa, vezi… și spune-mi mai departe povestea domnului Heathcliff, de unde ai lăsat-o și până-n ziua de azi. Și-a isprăvit studiile pe continent și s-a întors acasă un gentleman? Sau a căpătat o bursă la un colegiu? Sau a fugit în America și și-a câștigat onoruri vărsând sângele patriei care l-a crescut? Sau a strâns bani rapid, operând tâlhării la drumul mare în Anglia?
— O fi făcut din toate câte puțin, domnule Lockwood, eu nu pot garanta de nimic! V-am spus de la bun început că nu știu cum și-a câștigat banii, după cum nu știu nici ce mijloace a folosit ca să-și ridice mintea din neștiința sălbatică în care se afundase. Dar, dacă-mi dați voie, dacă vă distrează și nu vă obosește, am să vă povestesc mai departe în felul meu. Vă simțiți mai bine în dimineața asta?
— Mult mai bine.
— Asta-i o veste bună.
Domnișoara Catherine și cu mine am plecat la Thrushcross Grange și, spre plăcuta mea surprindere, s-a purtat mult mai bine decât aș fi îndrăznit să sper. Părea aproape prea îndrăgostită de domnul Linton, și surorii lui de asemenea îi arăta multă dragoste. Firește, amândoi frații căutau, prin toate mijloacele, s-o mulțumească. Nu spinul se pleca spre caprifoi, ci caprifoiul îmbrățișa spinul. Nici vorbă despre concesii reciproce: ea stătea neclintită, iar ceilalți se înclinau. Și cine poate fi răutăcios dacă nu întâlnește nici împotrivire, nici indiferență? Observasem că domnul Edgar era stăpânit de o teamă adânc înrădăcinată ca nu cumva s-o supere și căuta să ascundă în fața ei grija asta a lui, dar dacă mă auzea răspunzându-i mai aspru, sau vedea că vreun alt servitor se îmbufnează la vreo poruncă trufașă a doamnei, își trăda supărarea printr-o încruntătură care nu-i întuneca niciodată fața când era vorba de propria lui persoană. Adeseori m-a dojenit cu severitate pentru obrăznicia mea, afirmând că nici dacă cineva l-ar înjunghia n-ar simți o durere mai mare decât cea pe care o simte când își vede soția supărată. Pentru a nu necăji un stăpân atât de bun, m-am deprins să fiu mai puțin țâfnoasă și, vreme de o jumătate de an, pentru că nu se găsi nicio scânteie care să-l facă să explodeze, praful de pușcă rămase inofensiv, de parcă ar fi fost nisip. Catherine avea când și când perioade de posomoreală și tăcere: soțul ei le respecta printr-o tăcere plină de înțelegere, punându-le pe seama schimbărilor din constituția ei pricinuite de boala primejdioasă prin care trecuse, întrucât înainte de asta Catherine nu fusese niciodată înclinată spre melancolie. Înseninarea ei era întâmpinată prin propria lui înseninare. Aș putea afirma că erau într-adevăr profund fericiți, din ce în ce mai fericiți.
Dar fericirea lor luă sfârșit. Da, până la urmă tot pentru noi înșine trebuie să trăim; oamenii blânzi și generoși sunt doar ceva mai îndreptățit egoiști decât cei despotici. Și fericirea lor încetă când împrejurările îi siliră, pe fiecare din ei, să-și dea seama că interesul unuia nu era principala preocupare a celuilalt. Într-o seară dulce de septembrie mă întorceam din grădină cu un coș greu de mere, pe care le culesesem. Se lăsase întunericul și luna privea peste zidul înalt al curții, făcând ca umbrele nedeslușite să se ascundă prin numeroasele unghere ale clădirii. Mi-am așezat povara pe trepte, în fața ușii de la bucătărie, și m-am oprit puțin pentru a mă odihni și a mai respira aerul proaspăt și dulce. Stăteam cu spatele spre intrare, ochii îmi erau ațintiți asupra lunii, când, în spatele meu, am auzit o voce:
— Nelly, dumneata ești?
Era o voce profundă, cu un timbru străin, dar după modul cum îmi rostise numele mi se păru cunoscută. M-am întors speriată să văd cine vorbește, căci ușile erau închise și nu văzusem pe nimeni când mă apropiasem de trepte. Ceva se mișcă în pridvor și, după ce făcui câțiva pași într-acolo, am văzut un bărbat înalt, îmbrăcat în haine de culoare închisă; iar fața și părul îi erau de asemenea întunecate. Stătea rezemat de perete și ținea degetele pe clanță, ca și cum ar fi avut de gând să deschidă singur ușa. „Cine să fie? mi-am zis. Domnul Earnshaw? Ah, nu! Glasul ăsta nu seamănă cu glasul lui.”
— Aștept aici de-un ceas, urmă el, în timp ce eu mă uitam țintă la el; și în tot timpul ăsta, în jur a fost o tăcere de mormânt. N-am cutezat să intru. Nu mă cunoști? Uită-te la mine, doar nu sunt străin!
O rază căzu pe fața lui. Obrajii îi erau gălbejiți și pe jumătate acoperiți de favoriți negri, sprâncenele încruntate, iar ochii, ciudați, adânciți în orbite. I-am recunoscut ochii.
— Ce? strigai, neștiind dacă e om din lumea asta sau o nălucă, și mi-am ridicat mâinile de uluire. Ce? Te-ai întors? Chiar dumneata ești? Chiar dumneata?
— Da, eu, Heathcliff, răspunse el, ridicându-și privirea de la mine spre ferestrele în care se oglindeau zeci de luni strălucitoare, dar din dosul cărora nu se strecura nicio dâră de lumină. Sunt acasă? Unde-i ea? Nelly, dumneata nu te bucuri? N-ai de ce fi atât de tulburată! E aici? Răspunde-mi! Vreau să-i spun o vorbă… stăpânei dumitale, du-te și spune-i că cineva de la Gimmerton vrea s-o vadă.
— Cum o să primească vestea? exclamai. Ce-o să facă? Surpriza asta m-a zăpăcit… O să-și piardă mințile! Și chiar dumneata ești Heathcliff! Dar cât te-ai schimbat! Nu, nu pricep nimic! Ai fost soldat?
— Du-te și du-i vestea, mă întrerupse el nerăbdător. Sunt în iad până n-o faci!
El ridică zăvorul, și eu am intrat; dar când am ajuns în fața salonului unde se aflau domnul și doamna Linton, n-am mai avut curajul să înaintez. În cele din urmă mi-am găsit o scuză: să-i întreb dacă nu doresc să aprind lumânările — și am deschis ușa.
Ședeau împreună în fața ferestrei deschise și priveau peste pomii din grădină și parcul sălbatic și verde, valea de la Gimmerton, cu o fâșie lungă de ceață care șerpuia aproape până sus (căci, după cum ați observat probabil și dumneavoastră, imediat după ce treceți de capelă apa ce se scurge din mlaștini se unește cu râulețul care șerpuiește pe povârniș de-a lungul văii). Culmea de la Răscruce de Vânturi se înălța deasupra acestor aburi argintii, dar vechea noastră casă nu se vedea, căci e așezată ceva mai jos, de cealaltă parte. Încăperea și cei ce erau într-însa, cât și priveliștea ce se așternea în fața lor păreau cuprinse de o liniște minunată. Am întrebat despre lumânări, dar nu-mi venea la îndemână să le spun ce mă trimisese Heathcliff, așa că m-am îndreptat spre ieșire, fără să scot un cuvânt. Dându-mi însă seama de prostia mea, m-am întors și am bolborosit:
— A venit cineva de la Gimmerton și dorește să vă vadă, doamnă.
— Ce dorește? întrebă doamna Linton.
— Nu l-am întrebat, răspunsei.
— Bine. Trage perdelele, Nelly, zise ea, și adu ceaiul. Mă întorc numaidecât.
Ea ieși din odaie. Domnul Edgar mă întrebă, liniștit, cine o căuta.
— O persoană pe care doamna n-o așteaptă, răspunsei. Heathcliff, vă mai aduceți aminte de el, domnule? Heathcliff, care trăia în casa domnului Earnshaw.
— Ce, țiganul acela, rândașul acela? strigă el. De ce nu i-ai spus deslușit Catherinei cine e?
— Vă rog! Să nu-i vorbiți așa, domnule, spusei eu. Ar fi foarte mâhnită dacă v-ar auzi. Aproape i s-a frânt inima când a fugit Heathcliff de-acasă. Și cred că reîntoarcerea lui îi va face o mare bucurie.
Domnul Linton se îndreptă spre una din ferestrele aflate de partea cealaltă a încăperii, care dădea spre curte. O deschise și se plecă peste pervaz. Cred că cei doi erau sub fereastră, căci exclamă în grabă:
— Nu sta acolo, iubita mea! Poftește persoana înăuntru, dacă e cineva anume.
Curând după aceea am auzit zgomotul clanței, iar Catherine, după ce urcase scările în goană, apăru cu răsuflarea tăiată, năucă și prea emoționată ca să-și poată arăta bucuria. De fapt, după fața ei ai fi putut bănui că asupră-i se abătuse mai degrabă o mare nenorocire.
— Oh! Edgar! Edgar! spuse ea gâfâind și îmbrățișându-l. Oh! scumpul meu Edgar! Heathcliff s-a întors… s-a întors! Și-l strânse atât de tare în brațe, de era gata să-l înăbușe.
— Bine, bine, strigă soțul pe un ton cam supărat. Pentru atâta lucru nu-i nevoie să mă sugrumi! Niciodată omul acesta nu mi s-a părut a fi o comoară neprețuită. N-ai de ce să-ți ieși din fire!
— Știu că nu-ți era simpatic, răspunse ea, înfrângându-și oarecum excesiva încântare. Dar de dragul meu trebuie să te împrietenești cu el. Să-i spun să vină sus?
— Aici? întrebă el. În salon?
— Dar unde în altă parte? răspunse Catherine.
Domnul Linton păru vexat și-i sugeră bucătăria, ca fiind un loc mai nimerit pentru Heathcliff. Doamna Linton îl măsură din ochi cu o expresie hazlie, pe jumătate mânioasă, pe jumătate râzând de mofturile lui.
— Nu, adăugă ea după un minut, eu nu pot sta în bucătărie. Așterne aici două mese, Ellen: una pentru stăpânul tău și domnișoara Isabella, care sunt din lumea bună, și alta pentru Heathcliff și mine, care suntem oameni din popor. Așa ești mulțumit, scumpule? Sau trebuie să-mi fac focul în altă cameră? Dacă așa vrei, dă dispoziții. Acum dau fuga jos să-mi aduc oaspetele. Mă tem că bucuria mea e prea mare ca să fie adevărată!
Era gata s-o pornească din nou, în goană, dar Edgar o opri.
— Spune-i să poftească sus, zise, adresându-mi-se mie; iar tu, Catherine, încearcă să te bucuri fără a fi absurdă! N-are rost ca toată casa să te vadă primind un servitor fugit așa cum ai primi un frate.
Am coborât și l-am găsit pe Heathcliff așteptând în pridvor. Părea sigur că va fi poftit înăuntru. M-a urmat fără prea multă vorbă, iar eu l-am condus în fața stăpânului și a stăpânei, ai căror obraji îmbujorați trădau urmele unei discuții aprinse. Dar pe chipul stăpânei străluci un alt sentiment când prietenul ei apăru în prag; sări spre el, îl luă de mâini și-l conduse la Linton, apoi prinse degetele șovăitoare ale lui Linton și le vârî în cele ale musafirului. Iar eu, văzându-l acum bine pe Heathcliff în lumina focului și a lumânărilor, am rămas uluită de cât se schimbase. Devenise un bărbat înalt, atletic, bine legat; pe lângă el stăpânul meu părea un adolescent firav. Ținuta lui dreaptă te făcea să crezi că fusese în armată. Trăsăturile hotărâte dădeau feței lui o expresie mult mai matură decât cea a domnului Linton; părea inteligent și nu mai păstra nicio urmă a decăderii de altădată. În sprâncenele joase, încruntate, și în ochii plini de-un foc negru se mai ascundea încă o sălbăticie pe jumătate îmblânzită, dar stăpânită; purtarea lui era chiar demnă, lipsită cu totul de grosolănie, deși prea aspră ca să fie grațioasă. Surpriza stăpânului părea tot atât de mare, dacă nu și mai mare ca a mea. O clipă se simți încurcat, neștiind în ce fel să se adreseze rândașului, așa cum îl numise. Heathcliff dădu drumul mâinii lui fine și rămase în picioare, privindu-l cu răceală, așteptând să-i vorbească.
— Luați loc, domnule, îi zise în sfârșit. Doamna Linton, aducându-și aminte de vremurile de odinioară, mi-a cerut să vă fac o primire cordială și, firește, sunt încântat când am prilejul să-i fac o plăcere.
— Eu de asemenea, răspunse Heathcliff, mai ales atunci când pot și eu lua parte la această plăcere; rămân bucuros un ceas, două.
Se așeză în fața lui Catherine, care stătea cu privirea ațintită asupra lui de parcă s-ar fi temut că, dacă-l scapă din ochi, ar putea să dispară. Heathcliff nu-și ridica prea des ochii către ea: o privire fugară aruncată din când în când îi era de-ajuns; dar de fiecare dată licăririle ochilor săi oglindeau, tot mai încrezătoare, încântarea nedisimulată pe care o sorbea din ochii ei. Erau prea cuprinși de bucuria lor reciprocă pentru a se simți stingheriți de ceva sau cineva. Pentru domnul Edgar însă, lucrurile stăteau altfel; pălise de supărare, sentiment care ajunse la culme când doamna se ridică și, trecând de cealaltă parte a covorului, prinse din nou mâinile lui Heathcliff și râse de parcă nu mai era în toate mințile.
— Mâine o să mi se pară vis! strigă ea. N-o să-mi vină să cred că te-am văzut, că te-am atins, c-am vorbit iarăși cu tine. Dar să știi, Heathcliff, ai fost fără milă, nu meriți această primire. Să lipsești trei ani fără să dai niciun semn de viață și să nu te gândești niciodată la mine!
— M-am gândit puțin mai mult decât te-ai gândit tu la mine, murmură el. Am auzit, nu de mult, că te-ai căsătorit, Cathy, și, în timp ce așteptam jos în curte, iată ce puneam la cale: să-ți văd o clipă fața și mirarea din ochi, și poate o bucurie prefăcută, după aceea să mă răfuiesc cu Hindley și-apoi, ca să scap de rigorile legii, să-mi iau singur viața. Dar primirea pe care mi-ai făcut-o a scos din mintea mea aceste gânduri; bagă însă de seamă, nu cumva data viitoare să mă primești altfel! Nu, n-ai să mă mai alungi încă o dată. Spune drept, ți-a fost într-adevăr milă de mine? Ei bine, aveai de ce. De când ți-am auzit pentru ultima oară glasul, m-am luptat amarnic cu viața și trebuie să mă ierți, căci am luptat numai pentru tine!
— Catherine, dacă nu vrei să bem ceaiul rece, vino, te rog, la masă, îl întrerupse domnul Linton, străduindu-se să păstreze tonul obișnuit și politețea cuvenită. Domnul Heathcliff are un drum lung de făcut, indiferent unde ar avea de gând să doarmă la noapte, iar mie mi-e sete.
Catherine își ocupă locul în fața ceainicului, domnișoara Isabella sosi chemată de clopot, apoi, după ce le-am apropiat scaunele de masă, am ieșit din odaie. Masa n-a durat nici zece minute. Ceașca lui Catherine n-a fost umplută niciodată; nu putea nici mânca, nici bea. Edgar vărsase ceai în farfurioară și abia a înghițit o gură. În seara aceea musafirul n-a mai rămas decât un ceas. La plecare l-am întrebat dacă se duce la Gimmerton.
— Nu, mă duc la Răscruce de Vânturi, a răspuns. M-a poftit domnul Earnshaw azi-dimineață când l-am vizitat.
L-a poftit domnul Earnshaw! Și el a fost în vizită la domnul Earnshaw! După ce-a plecat, am cântărit în toate chipurile aceste vorbe. Oare a ajuns un ipocrit și a venit pe-aici, prin partea locului, să săvârșească cine știe ce nelegiuri prefăcându-se că-i om cumsecade? Am căzut pe gânduri. Aveam în adâncul sufletului un presentiment care-mi spunea c-ar fi fost mai bine dacă nu s-ar mai fi întors niciodată.
Către miezul nopții, doamna Linton, furișându-se în camera mea, m-a trezit din primul somn. S-a așezat pe marginea patului meu și m-a tras de păr ca să mă trezească.
— Nu pot dormi, Ellen, zise ea, ca să se scuze. Am nevoie de o ființă vie care să-mi țină tovărășie în fericirea mea! Edgar e posomorât, pentru că mă bucur de ceva care pe el nu-l interesează. Refuză să deschidă gura decât ca să spună vorbe țâfnoase și prostești; și mi-a spus că sunt crudă și egoistă dacă vreau să stau de vorbă când el e bolnav și somnoros. Întotdeauna reușește să se îmbolnăvească la cea mai măruntă contrarietate! Am rostit câteva vorbe de laudă la adresa lui Heathcliff, și atunci, fie din pricina durerii de cap, fie dintr-o criză de invidie, a început să plângă. M-am sculat din pat și l-am lăsat singur.
— Ce rost are să i-l lauzi pe Heathcliff? i-am răspuns. Nu se puteau suferi de copii, și lui Heathcliff i-ar plăcea tot atât de puțin să te audă lăudându-l pe Edgar; așa-i firea omenească. Lasă-l în pace pe domnul Linton, nu-i mai vorbi despre Heathcliff, dacă nu vrei să izbucnească un conflict deschis între ei.
— Dar asta nu dovedește o mare slăbiciune? continuă ea. Eu nu sunt invidioasă: nu mă supără niciodată strălucirea părului auriu al Isabellei, albeața pielii ei, finețea și eleganța ei și dragostea pe care i-o arată întreaga familie. Chiar și tu, Nelly, dacă ne certăm uneori, ții imediat parte Isabellei, iar eu cedez ca o mamă proastă și-i zic „scumpa mea” și o mângâi până-i trece supărarea. Fratelui ei îi face plăcere să ne vadă prietene, și de aceea îmi face și mie plăcere. Dar să știi că seamănă mult unul cu altul: niște copii răsfățați, care-și închipuie că lumea a fost făcută numai ca să se poată bucura ei, și, cu toate că-i las în apele lor, cred că nu le-ar strica deloc o pedeapsă zdravănă.
— Te înșeli, doamnă Linton, i-am spus. De fapt ei sunt cei ce te lasă în apele dumitale. Eu știu ce-ar fi aici dacă n-ar proceda astfel. E ușor să le satisfaci câte un capriciu trecător, atâta vreme cât preocuparea lor e să-ți îndeplinească toate dorințele încă înainte de a le rosti. Totuși, în cele din urmă s-ar putea să vă certați pentru vreun lucru tot atât de important pentru ei cât și pentru dumneata, și atunci aceia pe care-i numești slabi vor fi în stare să dea dovadă de-o încăpățânare egală cu a dumitale.
— Și-atunci o să ne luptăm până la moarte, nu-i așa, Nelly? răspunse ea râzând. Ba nu! Îți spun eu, am atâta încredere în dragostea lui Linton, încât cred că l-aș putea omorî și tot nu s-ar gândi să se răzbune pe mine.
Am sfătuit-o să-l prețuiască ceva mai mult pentru dragostea ce-i poartă.
— Păi așa și fac, îmi răspunse, dar n-ar trebui să se smiorcăie pentru toate fleacurile. E copilăros. În loc să izbucnească în lacrimi după ce i-am spus că în clipa de față Heathcliff e demn de stima oricui și ar fi o cinste și pentru cel dintâi gentleman din ținut să fie prieten cu el, ar fi trebuit să spună el asta în locul meu și să se bucure, barem din simpatie pentru mine. Trebuie să se deprindă cu el, și ar face bine să-l și placă. Iar dacă ne gândim la motivele pe care le-ar avea Heathcliff să fie supărat pe Edgar, sunt sigură că s-a purtat admirabil!
— Ce părere ai despre vizita lui la Răscruce de Vânturi? am întrebat-o. După câte mi se pare, s-a schimbat în toate privințele. A devenit un bun creștin: întinde mâna dreaptă în semn de prietenie tuturor dușmanilor săi.
— Mi-a dat o explicație, răspunse ea. Și eu sunt tot atât de mirată ca și tine. Mi-a spus că s-a dus acolo pentru a culege de la tine ultimele informații în ceea ce mă privește, crezând că locuiești tot acolo. Joseph l-a înștiințat atunci pe Hindley, care a ieșit afară și a început să-l întrebe ce-a făcut și cum a trăit, iar în cele din urmă l-a poftit în casă. Acolo a găsit câțiva inși care jucau cărți; Heathcliff s-a așezat la joc cu ei. A câștigat ceva bani de la fratele meu, care, văzându-l înstărit, l-a poftit să revină seara. Heathcliff a consimțit. Hindley e prea nepăsător ca să-și aleagă cu băgare de seamă prietenii; nu-și bate capul să se gândească dacă e îndreptățit sau nu să aibă încredere într-un om pe care l-a nedreptățit atât de josnic. Dar Heathcliff susține că motivul principal pentru care vrea să reia legătura cu omul care l-a prigonit odinioară e dorința lui de a locui aproape de Grange, ca să poată veni pe jos până aici; și apoi zice că e legat de casa în care am trăit împreună; și mai nădăjduiește că acolo voi avea mai multe prilejuri să-l văd decât dacă s-ar așeza la Gimmerton. Are de gând să plătească bine dacă i se va îngădui să stea la Răscruce; și, fără îndoială, lăcomia fratelui meu îl va face să accepte. Întotdeauna a fost lacom, cu toate că ce strânge cu o mână risipește cu cealaltă.
— Frumos loc și-a ales un tânăr ca să-și facă sălașul! am spus eu. Nu te temi de consecințe, doamnă Linton?
— Nu în ceea ce-l privește pe prietenul meu, a răspuns ea. E zdravăn la cap, și asta îl va feri de primejdie. Mă tem puțin pentru Hindley; dar din punct de vedere moral nu poate ajunge mai rău decât este, iar de vătămări trupești îl apăr eu. Întâmplarea din seara asta m-a împăcat cu Dumnezeu și cu oamenii! Mă răzvrătisem cu mânie împotriva Providenței. Oh, am îndurat o suferință amarnică, foarte amarnică, Nelly! Dacă făptura aceea ar ști cât de amarnică, i-ar fi rușine să-mi umbrească sfârșitul ei cu toane fără rost. Și numai bunătatea mea față de el m-a făcut să-mi ascund durerea. Dacă i-aș fi povestit ce chinuri am îndurat, ar fi dorit alinarea lor cu aceeași ardoare ca și mine. Dar acum a trecut, și n-am de gând să mă răzbun pentru prostia lui; de azi încolo sunt gata să suport orice! Dacă cea mai josnică ființă din lume mi-ar trage o palmă peste obraz, nu numai că i l-aș întoarce și pe celălalt, dar i-aș cere și iertare pentru c-am provocat-o. Și, drept dovadă, mă duc chiar acum să mă împac cu Edgar. Noapte bună! Sunt un înger!
Adânc convinsă de ceea ce spusese și mulțumită de sine a plecat. Iar succesul obținut după împlinirea hotărârii luate se văzu a doua zi: domnul Linton nu numai că nu mai era posomorât (cu toate că dispoziția lui părea încă înăbușită de vioiciunea exuberantă a lui Catherine), dar nu ridică nicio obiecție când ea o luă pe Isabella după-amiază la Răscruce de Vânturi. Pentru asta Catherine l-a răsplătit cu atâta gingășie și dragoste, încât casa noastră a fost mai multe zile de-a rândul un paradis. Atât stăpânul cât și servitorii s-au bucurat de atmosfera asta mereu însorită.
La început, Heathcliff — în viitor îl voi numi „domnul” Heathcliff — a căutat să beneficieze cu prudență de libertatea de a veni la Thrushcross Grange; voia parcă să-și dea seama în ce măsură e dispus proprietarul să-l admită. Catherine, de asemenea, socoti că e mai cuminte să-și stăpânească manifestările de bucurie când îl primea, așa că, încetul cu încetul, domnul Heathcliff își câștigă dreptul de a fi așteptat la noi. Își păstrase mult din reticența care-l caracterizase încă din copilărie, și asta l-a ajutat să-și domine orice manifestare prea fățișă a sentimentelor. Neliniștea stăpânului meu se potoli, iar întâmplările ce urmară i-au abătut gândurile — pentru un timp oarecare — pe alt făgaș.
Noul lui motiv de tulburare izvorî dintr-o nenorocire neașteptată: Isabella Linton simți o bruscă și irezistibilă atracție față de oaspetele tolerat de el. În vremea aceea Isabella era o domnișoară de optsprezece ani, încântătoare, copilăroasă în purtări, dar cu o minte ageră, cu sentimente vii și cu o fire iute, când era întărâtată. Fratele ei, care-i purta o iubire plină de gingășie, fu îngrozit de această alegere uluitoare. Lăsând la o parte faptul că o căsătorie cu un om fără nume era degradantă și că, în lipsa unor moștenitori bărbați, averea lui ar putea trece în mâna unui om ca acesta, Linton avea destulă minte pentru a înțelege firea lui Heathcliff; știa că, deși aspectul exterior i se schimbase, caracterul îi rămăsese neschimbat și nici nu se va putea schimba. Și îi era groază de acest caracter. Era revoltat și înspăimântat la gândul că Isabella ar putea fi încredințată oblăduirii unui asemenea om. Ostilitatea lui ar fi fost și mai mare dacă ar fi știut că dragostea ei se născuse fără a fi fost provocată de Heathcliff, care nu răspundea acestui sentiment. În clipa când Linton își dădu seama despre ce era vorba, crezu că e rezultatul unui plan bine chibzuit de Heathcliff.
De câtăva vreme observaserăm cu toții că domnișoara Linton se frământă și suspină. Devenise supărăcioasă și plictisitoare, sâcâind-o și enervând-o neîncetat pe Catherine, care și așa avea o răbdare foarte limitată. Într-o oarecare măsură o scuzam cu toții, crezând-o bolnavă, căci slăbea și se usca văzând cu ochii. Dar într-o zi, când era în toane foarte rele, a refuzat micul dejun, s-a plâns că servitorii nu făceau ce le spune ea, că stăpâna nu-i dădea niciun drept în casă, că lui Edgar nu-i păsa de ea, că a răcit pentru că ușile au fost lăsate deschise, că noi înadins lăsam să se stingă focul din salon ca să-i facem în necaz, și o sută de alte învinuiri și mai fără rost. Atunci doamna Linton a stăruit cu hotărâre să se bage în pat și, după ce a certat-o zdravăn, a amenințat-o că trimite după doctor. Când a auzit pomenindu-se numele lui Kenneth, a început să spună imediat că era perfect sănătoasă și numai asprimea lui Catherine o făcea nefericită.
— Cum poți spune că sunt aspră, răsfățată obraznică ce ești? strigă stăpâna, uluită de această afirmație fără noimă. Cred că ți-ai pierdut mințile! Când am fost aspră? Spune!
— Ieri, răspunse Isabella plângând cu hohote. Ieri și acum.
— Ieri? întrebă cumnata ei. Când?
— Când ne plimbam pe dealuri. Mi-ai spus să hoinăresc pe unde vreau, pe când tu mergeai agale cu domnul Heathcliff!
— Și, după părerea ta, asta-i asprime? zise Catherine râzând. N-am vrut să spun că prezența ta e de prisos; nu ne păsa dacă vii cu noi sau nu; am crezut doar că vorbele lui Heathcliff n-ar avea nimic distractiv pentru urechile tale.
— Ba nu, zise plângând tânăra domnișoară, voiai să plec pentru că știai cât îmi place să stau cu voi!
— E în toate mințile? întrebă doamna Linton uitându-se la mine. Am să-ți repet cuvânt cu cuvânt întreaga noastră convorbire, Isabella, și te rog să-mi spui ce te putea interesa în ea.
— Nu mă interesa convorbirea, răspunse ea, voiam să fiu împreună cu…
— Ei? zise Catherine, observând că fata ezită să-și sfârșească vorba.
— Cu el! Și nu vreau să fiu mereu dată la o parte, continuă ea înflăcărându-se. Ești câinele grădinarului, Cathy, și ai vrea ca nimeni să nu fie iubit în afară de tine!
— Ești o maimuțică obraznică! exclamă doamna Linton mirată. Doar nu vrei să cred asemenea prostie! E cu putință ca tu să râvnești la admirația lui Heathcliff… ca să-l consideri o persoană plăcută? Sper că am înțeles greșit, nu-i așa, Isabella?
— Nu, n-ai înțeles greșit, răspunse fata, orbită de dragoste. Îl iubesc mai mult decât l-ai iubit tu vreodată pe Edgar. Și m-ar iubi și el dacă l-ai lăsa tu.
— Atunci să știi că pentru nimic în lume n-aș vrea să fiu în locul tău! spuse Catherine apăsat. Și părea că vorbește sincer. Nelly, ajută-mă s-o conving că-i nebună. Spune-i tu cine-i Heathcliff: o făptură neîmblânzită, fără rafinament, fără cultură; o pustietate stearpă de mărăcini și cremene. Mai degrabă aș da drumul canarului ăstuia mic în parc, într-o zi de iarnă, decât să te sfătuiesc să-ți dăruiești inima lui! Numai faptul deplorabil că nu-i cunoști firea, și nimic altceva, a făcut, fetițo, să-ți treacă prin minte un vis ca ăsta. Te rog să nu-ți închipui că în dosul acestui fizic aspru se ascund adâncuri de bunăvoință și afecțiune! Nu e un diamant neșlefuit… o stridie cu o perlă înăuntru, sub o coajă de țăran; ci un om crud, nemilos, cu o fire de lup. Eu nu-i spun niciodată: „Lasă-l în pace pe cutare sau cutare dușman, pentru c-ar fi meschin sau crud să le faci rău”; îi spun: „Lasă-i în pace, pentru că eu n-aș suferi să li se facă vreo nedreptate”. Și pe tine, Isabella, te-ar zdrobi ca pe-un ou de vrabie dacă te-ar socoti o povară supărătoare. Știu că nu poate iubi pe nimeni din neamul Linton, și totuși îl cred în stare să se însoare cu averea și cu moștenirea ta! Lăcomia de bani a ajuns la el un păcat care-l stăpânește. Iată felul în care ți-l descriu eu, și doar sunt prietena lui, atât de prietenă încât, dacă ar fi avut cu adevărat de gând să te cucerească, probabil c-aș fi tăcut din gură și te-aș fi lăsat să-i cazi în cursă.
Domnișoara Linton își privi cumnata cu indignare.
— Rușine să-ți fie! Rușine să-ți fie! repetă ea furioasă. Ești mai rea decât douăzeci de dușmani, prietenă veninoasă!
— Oh! Va să zică nu mă crezi? zise Catherine. Crezi că vorbesc din egoism și răutate?
— Da, sunt sigură, răspunse Isabella; și mă cutremur de tine!
— Bine! strigă cealaltă. Încearcă pe pielea ta, dacă așa te taie capul. Eu mi-am făcut datoria și mă dau bătută în fața obrăzniciei tale!
— Și eu trebuie să sufăr din pricina egoismului ei! suspină Isabella în hohote, când doamna Linton părăsi încăperea. Totul, totul este împotriva mea: mi-a nimicit singura mângâiere. Dar a spus minciuni, nu-i așa? Domnul Heathcliff nu e un diavol, are un suflet cinstit și drept, căci altfel de ce și-ar fi adus aminte de ea?
— Scoate-ți-l din gând, domnișoară, îi spusei. E o pasăre de rău augur, nu-i bărbat pentru dumneata. Doamna Linton a vorbit aspru, și totuși n-o pot contrazice. Îi cunoaște mai bine inima decât mine sau decât oricine altul, și niciodată n-o să-l descrie mai rău decât este în realitate. Oamenii cinstiți nu-și ascund faptele. Dar el cum a trăit? Cum s-a îmbogățit? De ce stă la Răscruce de Vânturi, în casa unui om pe care-l urăște? Lumea zice că, de când a venit el, domnul Earnshaw e din ce în ce mai rău. Stau mereu treji toată noaptea împreună, iar Hindley s-a împrumutat punând zălog pământul și nu face decât să joace și să bea. Chiar săptămâna trecută am aflat… mi-a spus Joseph, pe care l-am întâlnit la Gimmerton: „Nelly, a zis, acuși o să avem pe cap o cercetare de mort pe la ai noștri. Unu’ din ei era cât pe-aci să rămână fără un deget, ținându-l pe celălalt să nu se junghie singur ca pe-un vițel. Ăla-i stăpânu’, să știi, care-i așa de pus pe ducă la judecata cea mare. Nu i-e frică de judecători, nici de Pavel, nici de Petru, nici de Ioan, nici de Matei, de niciunu’ nu-i e frică, nu el! Ba chiar îi place… abia așteaptă să dea cu obrazu’ lui gros de ei! Și flăcău’ ăla frumos, Heathcliff, ții minte, e unu’ cum nu-s doi! Știe să rânjească, zău, ca nimeni altu’ când aude vreo glumă diavolească. Oare când vine la Grange nu vă povestește niciodată nimic despre isprăvile lui de pe la noi? Iacă, să-ți spun cum merge treaba: scularea, când apune soarele: zaruri, coniac, obloane închise și lumânări aprinse pân-a doua zi la amiaz. Apoi nebunu’ se duce blestemând și urlând în camera lui, de orice om cumsecade și-ar astupa urechile de rușine numai să nu le-audă; iar ticălosu’, el își numără bănuții și se ghiftuiește și doarme și pleacă la vecin să stea la taclale cu nevastă-sa. Firește, îi spune cucoanei Catherine cum aurul lu’ tată-său se scurge în buzunaru’ lui și cum fiul lu’ tată-său gonește la vale pe calea cea largă, pe când el fuge înainte să-i deschidă barierele!” Ei, domnișoară Linton, Joseph e un nemernic bătrân, dar nu-i mincinos; și dacă cele ce mi-a spus despre purtarea lui Heathcliff sunt adevărate, nu ți-ar trece prin gând să-ți dorești un asemenea soț, nu-i așa?
— Ești în cârdășie cu ceilalți, Ellen! mi-a răspuns. N-am să-ți ascult bârfelile. Câtă răutate trebuie să zacă în dumneata dacă vrei să mă convingi că nu există fericire pe lume!
Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă o lăsam în pace: poate c-ar fi renunțat la nebunia ei, sau poate c-ar fi stăruit mai departe în ea; dar nu i-a rămas prea mult timp să se gândească: în ziua următoare a avut loc o adunare a judecătorilor de pace în orașul vecin; stăpânul meu a fost obligat să se ducă acolo, iar domnul Heathcliff, știind că nu-i acasă, a venit mai devreme decât de obicei. Catherine și Isabella ședeau în bibliotecă, dușmănoase, dar tăcute. Isabella era cam speriată de indiscreția ei din ajun și de faptul că într-o izbucnire trecătoare își dezvăluise cele mai tainice sentimente. Iar Catherine, după o matură chibzuință, se supărase cu adevărat pe cumnata ei; și, dacă mai râdea o dată de obrăznicia ei, era hotărâtă ca pentru Isabella să nu mai fie de râs. Și chiar râse când îl văzu pe Heathcliff trecând prin fața ferestrei. Eu măturam căminul și am observat un zâmbet răutăcios pe buzele ei. Isabella, absorbită de gânduri sau de cartea pe care o ținea în mână, rămase locului; iar când s-a deschis ușa, era prea târziu ca să mai poată fugi, lucru pe care l-ar fi făcut cu mare plăcere dacă i-ar fi fost cu putință.
— Intră! Ai picat tocmai bine! exclamă stăpâna pe un ton vioi, trăgând un fotoliu lângă cămin. Ai în fața ta două ființe care au mare nevoie de a treia pentru a topi gheața dintre ele; și tu ești cel pe care l-am fi ales amândouă. Heathcliff, sunt mândră că-ți pot arăta, în sfârșit, pe cineva care te iubește mai mult decât mine. Sper că te simți măgulit. Nu, nu-i Nelly, nu te uita la ea! Biata mea cumnățică își frânge inima numai contemplându-ți frumusețea fizică și morală. Nu depinde decât de tine ca să devii fratele lui Edgar. Nu, nu, Isabella, n-ai să pleci de-aici, continuă ea, oprind cu un aer de falsă veselie pe fata care, peste măsură de rușinată și indignată, se ridicase în picioare. Ne-am certat ca pisicile din pricina ta, Heathcliff; și am fost învinsă de-a binelea la declarații de devotament și de admirație. Și, mai mult decât atâta, am aflat că, dacă aș avea bunul-simț de a mă da la o parte, rivala mea, precum dorește să fie, ar arunca în inima ta o săgeată, iar asta te-ar lega pentru totdeauna de ea și ar azvârli chipul meu într-o veșnică uitare.
— Catherine! zise Isabella, chemându-și în ajutor demnitatea și disprețuind să se mai zbată ca să scape din strânsoarea care o ținea. Ți-aș fi recunoscătoare dacă ai respecta adevărul și nu m-ai defăima nici măcar în glumă. Domnule Heathcliff, fii atât de bun și roag-o pe prietena dumitale să-mi dea drumul. Ea uită că noi doi nu suntem prieteni și că ceea ce o distrează pe ea mie-mi este peste măsură de neplăcut.
Deoarece musafirul nu răspunse nimic, ci luă loc, părând cu desăvârșire indiferent față de sentimentele pe care le inspirase Isabellei, aceasta se întoarse către chinuitoarea ei, rugând-o în șoaptă, stăruitor, să-i redea libertatea.
— Nici nu mă gândesc! strigă doamna Linton drept răspuns. Nu vreau să mi se mai spună că sunt câinele grădinarului. Acum trebuie să rămâi aici! Heathcliff, cum de nu-ți arăți bucuria auzind veștile plăcute pe care ți le-am dat? Isabella jură că dragostea lui Edgar pentru mine e nimica toată față de cea pe care o nutrește ea pentru tine. Cam în felul ăsta a vorbit, sunt sigură, nu-i așa, Ellen? Și n-a mâncat nimic de alaltăieri — de-atunci de când ne-am plimbat împreună — de tristețe și furie că i-am spus să plece de lângă tine, închipuindu-mi că societatea ta nu-i face plăcere.
— Sunt sigur c-o calomniezi, zise Heathcliff, întorcându-și fotoliul așa încât să poată sta în fața lor. Acum, în orice caz, dorește să scape de prezența mea.
Și-și holbă ochii la ființa despre care era vorba, așa cum ar face cineva văzând un animal ciudat și respingător — vreun miriapod de prin Indii — pe care l-ar cerceta în ciuda aversiunii ce i-o provoacă. Biata Isabella nu putu îndura aceste priviri: fața îi era când albă ca varul, când roșie, și în timp ce lacrimile i se strângeau ca mărgelele în gene, își adună toată forța degetelor ei subțiri ca să desprindă strânsoarea lui Catherine. Dar, văzând că de îndată ce reușește să-i desfacă un deget de pe braț se și încleștează altul alături, și dându-și seama că nu le putea desface pe toate deodată, începu să se folosească de unghii, care erau destul de ascuțite pentru a împodobi mâna temnicerei cu semilune roșii.
— Ce tigroaică! exclamă doamna Linton dându-i drumul și scuturându-și mâna de durere. Pleacă de-aici, pentru numele lui Dumnezeu, și ascunde-ți fața de vulpoaică! Ce prostie să-ți dezvălui ghearele tocmai în fața lui! Nu te gândești la concluziile pe care le va trage? Uită-te, Heathcliff! Astea sunt unelte ucigașe… păzește-ți ochii!
— I le-aș smulge din degete, dacă m-ar amenința vreodată, răspunse el cu brutalitate, după ce ușa se închise în urma ei. Dar ce-ți veni, Cathy, să necăjești chiar atât ființa asta? N-ai spus adevărul, nu-i așa?
— Te asigur că l-am spus, răspunse ea. De câteva săptămâni moare de dragul tău. Chiar azi-dimineață a avut o criză de nebunie din pricina ta și m-a copleșit cu insulte numai pentru că i-am vorbit deschis despre toate defectele tale, și asta doar spre a-i mai potoli adorația. Dar să nu mai vorbim de asta. Am vrut s-o pedepsesc pentru obrăznicie, atâta tot. Țin prea mult la Isabella, scumpul meu Heathcliff, ca să-ți îngădui să pui mâna pe ea și s-o devorezi.
— Iar mie îmi place mult prea puțin ca să încerc asemenea ispravă, zise el, decât, poate, ca un vampir. Ai auzi lucruri ciudate dacă aș trăi singur cu ființa asta nesărată, cu fața ca de ceară: cel mai obișnuit lucru ar fi să-i pictez pe pielea aia albă culorile curcubeului și să-i colorez ochii albaștri în fiecare zi, sau din două în două zile, în negru: seamănă îngrozitor cu ai lui Linton.
— Încântător seamănă! observă Catherine. Sunt ochi de porumbiță… de înger!
— E moștenitoarea fratelui ei, nu-i așa? întrebă Heathcliff după o scurtă tăcere.
— Mi-ar părea rău să cred una ca asta, răspunse Catherine. Cu ajutorul cerului, Isabella va avea o jumătate de duzină de nepoți care să-i răpească acest drept. Deocamdată nu te gândi la asta; văd că ești prea pornit să râvnești la bunurile vecinului tău. Nu uita însă că bunurile acestui vecin sunt ale mele.
— Dac-ar fi ale mele n-ar fi mai puțin ale tale, zise Heathcliff. Dar, cu toate că Isabella Linton e prostuță, nu se poate spune că-i nebună; așa încât, după cum mă sfătuiești, să nu mai vorbim despre asta.
De fapt, n-au mai vorbit despre povestea aceea și poate că nici Catherine nu s-a mai gândit la ea, dar celălalt, sunt convinsă, și-a reamintit-o adeseori în acea seară. L-am văzut zâmbind în sinea lui, rânjind mai degrabă… și căzând în gânduri prevestitoare de rău ori de câte ori doamna Linton ieșea din odaie.
M-am hotărât să-i urmăresc mișcările. Inima mea era nestrămutată alături de stăpân, mai degrabă decât de partea lui Catherine. După părerea mea așa era drept, căci el era bun, încrezător și cinstit, pe când ea… deși n-aș putea spune că era contrariul lui, părea să-și îngăduie atâta libertate, încât nu prea aveam încredere în principiile ei și încă mai puțină înțelegere pentru sentimentele ei. Doream să se întâmple ceva care să-i scape, fără zgomot, și pe cei de la Răscruce de Vânturi, și pe cei de la Grange de domnul Heathcliff, iar noi să trăim iarăși cum trăiam înainte de venirea lui. Vizitele lui erau un continuu coșmar pentru mine, și bănuiam că și pentru stăpânul meu. Șederea lui la Răscruce mă apăsa mai mult decât aș putea spune. Simțeam că Dumnezeu lăsase oaia rătăcită de acolo în voia rătăcirilor ei păcătoase, iar între ea și stână dădea târcoale o fiară rea, care-și aștepta clipa să se repeadă asupră-i și s-o nimicească.