Câteva zile după seara aceea, domnul Heathcliff s-a ferit să ne întâlnească la masă; totuși n-a vrut să-i îndepărteze în mod hotărât pe Hareton și pe Cathy. Nu-i plăcea să se lase atât de cu totul în voia simțămintelor și prefera să lipsească el; și să mănânce o dată la douăzeci și patru de ore părea să-i ajungă drept hrană.
Într-o noapte, după ce toți ai casei se culcaseră, l-am auzit coborând și ieșind pe ușa din față. Nu l-am auzit întorcându-se, și dimineața am văzut că tot nu venise. Eram atunci în aprilie: vremea era dulce și caldă, iarba atât de verde cât o pot face ploile și soarele, iar cei doi meri pitici de lângă zidul dinspre miazăzi erau în plină floare. După micul dejun, Catherine a stăruit să-mi iau un scaun și să stau cu lucrul sub brazii de la capătul casei; și l-a ademenit pe Hareton, care se vindecase de-a binelea după întâmplarea lui, să-i sape și să-i rânduiască grădinița, care fusese mutată în colțul acela din pricina plângerilor lui Joseph. Mă desfătam în tihnă cu mireasma de primăvară din jur și cu albastrul frumos și blând de deasupra, când tânăra mea stăpână, care alergase până aproape de poartă ca să aducă niște rădăcini de ciuboțica-cucului pentru o margine de strat, s-a întors doar cu jumătate de încărcătură și ne-a dat de veste că domnul Heathcliff vine acasă. „Și mi-a vorbit”, a adăugat ea, cu un aer nedumerit.
— Ce ți-a spus? întrebă Hareton.
— Mi-a spus să mă duc de-acolo cât pot de repede, răspunse ea. Dar arăta atât de altfel decât de obicei, încât m-am oprit o clipă să mă uit la el.
— Cum? întrebă el.
— Păi, aproape luminos și vesel. Nu, ce aproape… foarte tulburat, și sălbatic, și bucuros! răspunse ea.
— Va să zică îl înveselește umblatul noaptea, am zis eu, prefăcându-mă nepăsătoare: de fapt eram tot atât de mirată ca ea și nerăbdătoare să mă încredințez dacă spusese adevărul; căci să-l vezi pe stăpân bucuros n-ar fi fost o priveliște de toate zilele. Mi-am născocit un pretext ca să intru. Heathcliff stătea în ușa deschisă; era palid și tremura: totuși, fără îndoială, avea în ochi o ciudată strălucire de bucurie, care-i schimba înfățișarea întregii fețe.
— Vrei să mănânci ceva? l-am întrebat. Trebuie să-ți fie foame, după ce-ai hoinărit toată noaptea! Voiam să aflu unde fusese, dar nu-mi plăcea să-l întreb de-a dreptul.
— Nu, nu mi-e foame, răspunse el, întorcând capul și vorbind cam disprețuitor, ca și cum ar fi ghicit că încerc să descopăr pricina bunei lui dispoziții.
Mă simțeam încurcată: nu știam dacă nu era prilejul potrivit să-i dau un mic sfat.
— Nu mi se pare cuminte să rătăcești pe-afară, am observat eu, în loc să fii în pat: nu-i înțelept, cel puțin pe vremea asta umedă. Pun rămășag c-ai să răcești rău sau c-ai să faci friguri: chiar acum ai ceva!
— Nimic ce nu pot îndura, răspunse el; și încă cu cea mai mare plăcere, numai să mă lași în pace: intră și nu mă necăji.
L-am ascultat: și, trecând pe lângă el, am băgat de seamă că respira iute ca o pisică.
„Da! mi-am zis, o să avem o boală. Nu-mi pot închipui ce-a făcut.”
În ziua aceea, la prânz, s-a așezat la masă cu noi și a primit din mâinile mele o farfurie plină vârf, ca și cum ar fi avut de gând să se despăgubească pentru postul de până atunci.
— N-am nici răceală, nici friguri, Nelly, zise el, făcând aluzie la vorbele mele de dimineață; și sunt gata să cinstesc cum se cuvine mâncarea pe care mi-o dai.
Și-a luat cuțitul și furculița și era gata să înceapă să mănânce, când pofta păru să i se stingă deodată. Le-a pus pe masă, s-a uitat cu nesaț spre fereastră, apoi s-a ridicat și a ieșit. L-am văzut umblând încoace și-ncolo prin grădină cât ne-am isprăvit masa, iar Earnshaw a zis că se duce să-l întrebe de ce nu vrea să mănânce: credea că-l mâhniserăm noi cu ceva.
— Ei, vine? strigă Catherine, când s-a întors vărul ei.
— Nu, răspunse el; dar nu-i supărat: părea chiar neobișnuit de mulțumit; numai că l-am făcut să-și piardă răbdarea vorbindu-i de două ori; și atunci mi-a spus să mă duc la tine: se mira cum pot dori tovărășia altcuiva.
I-am pus farfuria pe apărătoarea căminului, să i se țină caldă; și, după un ceas sau două, a intrat iar, când nu mai era nimeni în odaie, nicidecum mai liniștit: aceeași înfățișare nefirească — era nefirească — de bucurie sub sprâncenele negre; aceeași paloare fără strop de sânge, și dinții care i se vedeau din când în când într-un fel de zâmbet; trupul îi tremura, dar nu cum tremuri de frig sau de slăbiciune, ci cum vibrează o coardă strâns întinsă: un fior puternic, mai degrabă decât un tremur.
Am să-l întreb ce are, mi-am zis; căci cine altul să-l întrebe? Și am exclamat: „Ai aflat vreo veste bună, domnule Heathcliff? Pari neobișnuit de înviorat.”
— De unde să-mi vină mie vești bune? zise el. Sunt înviorat de foame; și, pe cât se pare, n-am voie să mănânc.
— Prânzul dumitale e aici, i-am răspuns; de ce nu-l mănânci?
— Acum nu-l vreau, mormăi el în grabă: aștept până la cină. Și, Nelly, o dată pentru totdeauna, te rog să-i spui lui Hareton și celeilalte să stea departe de mine. Nu vreau să mă tulbure nimeni: vreau să am locul ăsta numai pentru mine.
— E vreo pricină nouă pentru izgonirea asta? am întrebat. Spune-mi de ce ești atât de ciudat, domnule Heathcliff? Unde-ai fost azi-noapte? Nu întreb din curiozitate deșartă, ci…
— Întrebi dintr-o curiozitate cât se poate de deșartă, mă întrerupse el, râzând. Totuși am să-ți răspund. Azi-noapte am fost în pragul iadului. Astăzi îmi văd raiul. Îl am în fața ochilor: abia trei pași mă mai despart de el! Și-acum ai face bine să pleci! N-ai să vezi și n-ai să auzi nimic care să te sperie, dacă te ferești să iscodești.
După ce am măturat vatra și am șters masa, am plecat, mai nedumerită ca oricând.
În după-amiaza aceea n-a mai ieșit din casă, și nimeni nu i-a tulburat singurătatea; până când, la opt, am socotit că se cuvine, deși nu mă chemase, să-i duc o lumânare și cina. Stătea rezemat de pervazul unei ferestre deschise, dar nu se uita afară: fața îi era întoarsă spre întunericul dinăuntru. Focul se prefăcuse în cenușă mocnită; odaia era plină de aerul umed și blând al serii înnorate; și atât de liniștit, încât se deslușea nu numai murmurul pârâului de la vale, spre Gimmerton, ci și clipocitul lui și gâlgâitul peste pietricele sau printre bolovanii mari pe care nu-i putea acoperi. Am scos un strigăt de nemulțumire văzând grătarul acela jalnic și am început să închid ferestrele, una după alta, până am ajuns la a lui.
— S-o închid și pe asta? am întrebat, ca să-l trezesc; căci nu se mișca.
Lumina i-a fulgerat pe chip pe când vorbeam. Oh, domnule Lockwood, nu pot să vă spun cât de cumplit m-am speriat văzându-l o clipă așa! Ochii aceia negri, adânci! Zâmbetul acela și paloarea aceea de mort! Nu mi se părea domnul Heathcliff, ci o arătare; și, de spaimă, am lăsat lumânarea să se aplece spre perete și-am rămas în întuneric.
— Da, închide-o, răspunse el, cu glasul lui obișnuit. Ei, asta-i curată stângăcie! De ce-ai ținut lumânarea culcată? Hai repede și adu alta.
Am ieșit grăbită, cuprinsă de o spaimă prostească, și i-am spus lui Joseph: „Stăpânul vrea să-i duci o lumină și să-i faci iar focul.” Căci în clipa aceea nu îndrăzneam să mai intru eu.
Joseph a pus zăngănind niște jar pe lopățică și s-a dus: dar a adus-o înapoi îndată, cu tava cu cina în cealaltă mână, spunând că domnul Heathcliff se duce la culcare și că nu vrea să mănânce nimic până dimineață. L-am auzit urcând îndată scările; n-a intrat în odaia lui obișnuită, ci în cea cu patul cu tăblii: fereastra ei, cum v-am spus mai înainte, e destul de largă ca să poată ieși oricine prin ea; și mi-a trecut prin minte că pune la cale o nouă plimbare la miez de noapte, pe care ar fi preferat să n-o bănuim.
„O fi vreun strigoi care mănâncă morții, sau un vampir?” mă gândeam. Citisem despre asemenea demoni hidoși întrupați. Și apoi m-am apucat să mă gândesc cum îl îngrijisem când era copil mic, cum îl văzusem crescând până la tinerețe și cum îl urmărisem aproape toată viața lui; și ce prostie fără noimă era să mă las pradă spaimei aceleia. „Dar de unde-a venit oare făptura aceea mică și oacheșă, adăpostită de un om bun spre pieirea lui?” îmi șoptea superstiția, pe când ațipeam și-mi pierdeam cunoștința. Și am început, pe jumătate în vis, să mă trudesc închipuindu-i niște părinți potriviți; și, reluând gândurile de când eram trează, i-am străbătut iar viața, cu sumbre schimbări; în cele din urmă i-am văzut moartea și înmormântarea: din care tot ce-mi amintesc e că eram tare necăjită că trebuia să dictez o inscripție pentru piatra lui de mormânt și că mă sfătuiam cu groparul despre asta; și, cum n-avea nume de familie și nu-i știam vârsta, a trebuit să ne mulțumim cu un singur cuvânt: „Heathcliff”. Așa s-a și întâmplat: ne-am mulțumit cu atât. Dacă intrați în cimitir, veți citi pe piatra lui numai atât și data morții.
Zorile mi-au adus înapoi bunul-simț. M-am sculat și am ieșit în grădină, de cum s-a luminat destul ca să văd, să mă încredințez dacă sunt urme de pași sub fereastra lui. Nu erau. „A rămas acasă, mi-am zis, și azi o să fie bine.” Am pregătit micul dejun pentru toată casa, cum era obiceiul meu, dar le-am spus lui Hareton și Catherinei să mănânce înainte să coboare stăpânul, căci dormea până târziu. Ei au preferat să mănânce afară, sub copaci, și le-am pus acolo o măsuță.
Când m-am întors, l-am găsit pe domnul Heathcliff jos. Vorbea cu Joseph despre niște treburi ale fermei; dădea îndrumări limpezi și amănunțite despre lucrul de care vorbeau, dar vorbea repede și întorcea mereu capul într-o parte, și avea aceeași expresie tulburată, ba chiar și mai puternică. Când Joseph a ieșit din odaie, s-a așezat la locul unde ședea de obicei și i-am pus în față o cană de cafea. A tras-o mai aproape, apoi și-a sprijinit brațele pe masă și s-a uitat la peretele din față, cercetând, cum credeam eu, o anumită bucată din el, în sus și în jos, cu ochi strălucitori și neliniștiți și cu un interes atât de nesățios, încât o jumătate de minut întreg nici n-a mai respirat.
— Ei, haide, am exclamat, împingându-i o bucată de pâine lângă mână, mănâncă și bea cât e cald: așteaptă de aproape un ceas.
Nu m-a luat în seamă, și totuși a zâmbit. Mai bine l-aș fi văzut scrâșnind din dinți decât zâmbind așa.
— Domnule Heathcliff! stăpâne! am strigat. Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai holba așa, ca și cum ai vedea o vedenie de pe altă lume.
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai striga așa de tare, răspunse el. Întoarce-te și spune-mi: suntem singuri?
— Firește, i-am răspuns; firește că suntem.
Totuși, fără să vreau, l-am ascultat, ca și cum n-aș fi fost chiar sigură. Cu o mișcare a mâinii a făcut un loc gol în fața lui, printre lucrurile de la micul dejun, și s-a aplecat înainte ca să privească mai în voie.
Acum am înțeles că nu se uita la perete; căci, când mă uitam numai la el, părea întocmai că privește ceva aflat la vreo doi iarzi depărtare. Și, orice ar fi fost, părea să-i dea și plăcere, și durere, amândouă dincolo de orice margine: cel puțin asta îți dădea de gândit expresia chipului său, chinuită și totuși răpită. Lucrul închipuit nu stătea nici el pe loc: ochii lui îl urmăreau cu o stăruință neobosită și, chiar când îmi vorbea, nu se dezlipeau de el. Zadarnic îi aminteam de lungul lui post: dacă se mișca să se atingă de ceva, ca să-mi facă pe voie, dacă întindea mâna să ia o bucată de pâine, degetele i se strângeau înainte s-o ajungă și rămâneau pe masă, uitând ce voiseră.
Am stat acolo, pildă de răbdare, încercând să-i abat luarea-aminte de la gândul care-l mistuia; până când s-a supărat și s-a ridicat, întrebându-mă de ce nu-l las să-și mănânce mesele când vrea el? și spunând că data viitoare n-am de ce să aștept: să pun lucrurile pe masă și să plec. După ce a rostit vorbele astea, a ieșit din casă, a coborât agale pe aleea din grădină și a pierit pe poartă.
Ceasurile se târau, pline de neliniște: a venit altă seară. N-am mers la culcare decât târziu și, când m-am dus, n-am putut dormi. El s-a întors după miezul nopții și, în loc să se culce, s-a închis în odaia de dedesubt. Am ascultat și m-am zvârcolit și, în cele din urmă, m-am îmbrăcat și am coborât. Era prea chinuitor să zac acolo, frământându-mi mintea cu o sută de temeri deșarte.
Am deslușit pașii domnului Heathcliff, măsurând neliniștiți podeaua, și adesea tăcerea era ruptă de câte o răsuflare adâncă, asemenea unui geamăt. Mormăia și cuvinte fără șir; singurul pe care l-am putut prinde a fost numele lui Catherine, legat de vreo vorbă sălbatică de dragoste sau de suferință; și rostit cum i-ai vorbi cuiva de față: încet și stăruitor, și smuls din adâncul sufletului. N-am avut curajul să intru de-a dreptul în odaie; dar voiam să-l abat de la visarea lui și, prin urmare, m-am năpustit asupra focului din bucătărie, l-am ațâțat și am început să râcâi cenușa. L-a scos afară mai repede decât mă așteptam. A deschis îndată ușa și a zis: „Nelly, vino încoace… e dimineață? Vino înăuntru cu lumina.”
— Bate ora patru, i-am răspuns. Îți trebuie o lumânare ca s-o iei sus: ai fi putut aprinde una de la focul ăsta.
— Nu, nu vreau să urc, zise el. Vino înăuntru și aprinde-mi mie un foc, și fă ce mai e de făcut prin odaie.
— Trebuie întâi să suflu în cărbuni până se înroșesc, ca să pot duce, i-am răspuns, luând un scaun și foalele.
El umbla între timp încoace și-ncolo, într-o stare apropiată de nebunie; oftaturile lui grele veneau unul după altul atât de des, încât nu mai lăsau loc pentru o răsuflare obișnuită între ele.
— Când se crapă de ziuă, trimit după Green, zise el; vreau să-l întreb câte ceva despre lege cât mai pot să mă gândesc la lucrurile astea și cât mai pot lucra cu calm. Nu mi-am scris încă testamentul; și nu mă pot hotărî cui să-mi las averea. Aș vrea s-o pot nimici de pe fața pământului.
— Eu n-aș vorbi așa, domnule Heathcliff, l-am întrerupt. Lasă testamentul o vreme: o să mai ai zile să te căiești de multele dumitale nedreptăți! Nu m-am așteptat niciodată să ți se tulbure nervii: acum însă sunt minunat de tulburați; și aproape numai din vina dumitale. Felul în care ți-ai petrecut ultimele trei zile ar doborî și un titan. Mănâncă ceva și odihnește-te, te rog. N-ai decât să te uiți în oglindă, ca să vezi cât de mult ai nevoie de amândouă. Ai obrajii scofâlciți și ochii injectați, ca un om care moare de foame și orbește de nesomn.
— Nu-i vina mea că nu pot nici să mănânc, nici să mă odihnesc, răspunse el. Te asigur că nu din vreun gând pus la cale. Am să fac și una, și alta de îndată ce voi putea. Dar ar fi totuna să-i spui unui om care se zbate în apă să se odihnească la o lungime de braț de mal! Întâi trebuie să ajung la el, și pe urmă am să mă odihnesc. Bine, lasă-l pe domnul Green: cât despre căința pentru nedreptățile mele, n-am făcut nicio nedreptate și nu mă căiesc de nimic. Sunt prea fericit; și totuși nu sunt destul de fericit. Fericirea sufletului îmi ucide trupul, dar pe ea însăși nu se îndestulează.
— Fericit, stăpâne? am strigat. Ciudată fericire! Dacă m-ai asculta fără să te superi, ți-aș putea da un sfat care te-ar face mai fericit.
— Ce sfat? întrebă el. Spune-l.
— Știi, domnule Heathcliff, i-am zis, că de la treisprezece ani ai dus o viață egoistă și necreștinească; și pesemne că în tot timpul ăsta n-ai prea avut o Biblie în mână. Trebuie să fi uitat ce scrie în cartea aceea, și poate că acum n-ai vreme s-o cercetezi. Ar strica oare să trimitem după cineva — după vreun slujitor al bisericii, de orice credință, nu contează care — ca să ți-o tâlcuiască și să-ți arate cât de departe ai rătăcit de poruncile ei; și cât de nevrednic ai să fii de raiul ei, dacă nu se petrece o schimbare înainte să mori?
— Mai degrabă îți sunt îndatorat decât supărat, Nelly, zise el, căci îmi aduci aminte cum vreau să fiu înmormântat. Să fiu dus la cimitir seara. Dumneata și Hareton puteți să mă însoțiți, dacă vreți: și ai grijă mai ales să vezi dacă groparul ascultă de poruncile mele în privința celor două coșciuge! Nu trebuie să vină niciun preot; și nici să se rostească ceva deasupra mea. Îți spun că aproape mi-am ajuns raiul meu; iar pe al altora nu-l prețuiesc și nu-l râvnesc deloc.
— Și dacă ai stărui în postul ăsta îndărătnic și ai muri din pricina lui, și ar refuza să te îngroape în cimitirul bisericii? am zis, îngrozită de nepăsarea lui fără de Dumnezeu. Cum ți-ar plăcea?
— N-or să facă asta, răspunse el; și dacă ar face-o, dumneata trebuie să pui să fiu mutat acolo în taină; și dacă n-ai să te îngrijești de asta, ai să vezi cu ochii dumitale că morții nu pier cu totul!
De cum i-a auzit pe ceilalți ai casei mișcându-se, s-a retras în vizuina lui, și am răsuflat mai ușurată. Dar după-amiază, pe când Joseph și Hareton erau la lucru, a venit iar în bucătărie și, cu o privire sălbatică, mi-a spus să vin să stau în sală: voia să aibă pe cineva lângă el. Am refuzat; i-am spus de-a dreptul că vorbele și purtarea lui ciudată mă sperie și că n-am nici tăria, nici voința să-i țin tovărășie singură.
— Cred că mă socotești un diavol, zise el, cu râsul lui posomorât: ceva prea îngrozitor ca să trăiască sub un acoperiș cumsecade. Apoi, întorcându-se spre Catherine, care era acolo și care se trăsese în spatele meu când se apropiase el, adăugă, pe jumătate în batjocură: Vii dumneata, puișorule? Nu-ți fac niciun rău. Nu! Față de dumneata m-am făcut mai rău decât diavolul. Ei bine, este una care nu se dă în lături de la tovărășia mea! Pe Dumnezeu! e neînduplecată. Oh, la naiba! E peste putință de spus cât e de prea mult pentru carne și sânge… chiar și pentru ale mele.
N-a mai căutat tovărășia nimănui. Pe înserat s-a dus în odaia lui. Toată noaptea și până departe în dimineață l-am auzit gemând și murmurând de unul singur. Hareton voia neapărat să intre; dar i-am spus să-l aducă pe domnul Kenneth, și el să intre să-l vadă. Când a venit, și am cerut să ni se deschidă și am încercat ușa, am găsit-o încuiată; iar Heathcliff ne-a trimis la dracu. Se simțea mai bine și voia să fie lăsat în pace; așa că doctorul a plecat.
Seara următoare a fost foarte ploioasă: de fapt, a turnat cu găleata până în zori; și, când mi-am făcut plimbarea de dimineață în jurul casei, am văzut că fereastra stăpânului se bălăbănea deschisă și că ploaia bătea drept înăuntru. Nu poate fi în pat, m-am gândit: ropotele astea l-ar uda până la piele. Ori s-a sculat, ori a ieșit. Dar nu mai stau pe gânduri, mă duc cu îndrăzneală să văd.
După ce am izbutit să intru cu altă cheie, am alergat să desfac tăbliile patului, căci odaia era goală; le-am dat repede la o parte și m-am uitat înăuntru. Domnul Heathcliff era acolo… culcat pe spate. Ochii lui i-au întâlnit pe ai mei, atât de pătrunzători și de sălbatici, că am tresărit; și apoi mi s-a părut că zâmbește. Nu-mi venea să cred că e mort: dar fața și gâtul îi erau spălate de ploaie; așternutul picura, iar el stătea cu totul nemișcat. Fereastra, bătând încoace și-ncolo, îi zdrelise o mână care se sprijinea pe pervaz; din pielea julită nu curgea sânge și, când am pus degetele pe ea, n-am mai putut să mă îndoiesc: era mort și țeapăn!
Am prins fereastra în cârlig; i-am pieptănat de pe frunte părul lung și negru; am încercat să-i închid ochii: să sting, dacă se putea, privirea aceea înspăimântătoare de triumf, ca de om viu, înainte s-o mai vadă altcineva. N-au vrut să se închidă: păreau că-și bat joc de încercările mele; și buzele lui întredeschise și dinții albi și ascuțiți își băteau și ei joc! Cuprinsă iar de lașitate, am strigat după Joseph. Joseph a venit târșâindu-și picioarele și a făcut zarvă, dar n-a vrut cu niciun chip să se atingă de el.
— Dracu’ i-a luat sufletu’, strigă el, și poate să-i ia și hoitu’ pe deasupra, puțin îmi pasă! Uh! ce hain arată, rânjind la moarte! și păcătosul bătrân rânji și el în batjocură. Am crezut că are de gând să facă o tumbă în jurul patului; dar, potolindu-se deodată, a căzut în genunchi, a ridicat mâinile și a mulțumit Domnului că stăpânul legiuit și vechiul neam își primiseră înapoi drepturile.
Eram buimăcită de cumplita întâmplare; și amintirea mi se întorcea fără voie la vremurile de odinioară, cu un fel de tristețe apăsătoare. Dar bietul Hareton, cel mai năpăstuit dintre toți, a fost singurul care a suferit cu adevărat. A stat lângă mort toată noaptea, plângând cu amar. Îi strângea mâna și săruta chipul acela sarcastic și sălbatic de la care toți ceilalți își întorceau privirea; și-l jelea cu durerea aceea puternică ce izvorăște firesc dintr-o inimă mărinimoasă, chiar dacă e tare ca oțelul călit.
Domnul Kenneth n-a știut ce să spună despre boala de care murise stăpânul. Am ascuns că nu pusese nimic în gură patru zile, de teamă să nu iasă vreun necaz; și apoi, sunt încredințată, nu postise dinadins: postul a fost urmarea bolii lui ciudate, nu pricina ei.
L-am înmormântat, spre scandalul întregii vecinătăți, cum a vrut el. Earnshaw și cu mine, groparul și șase oameni care să ducă sicriul am fost toți cei de față. Cei șase oameni au plecat după ce l-au coborât în groapă: noi am rămas până l-am văzut acoperit. Hareton, cu fața scăldată în lacrimi, a tăiat brazde verzi și le-a așezat chiar el peste țărâna cafenie: acum mormântul e tot atât de neted și de verde ca movilele de alături… și sper că cel ce zace în el doarme tot atât de liniștit. Dar oamenii din partea locului, dacă-i întrebați, ar jura pe Biblie că umblă: sunt unii care spun că l-au întâlnit lângă biserică, și pe mlaștină, și chiar în casa asta. Povești deșarte, o să ziceți, și așa zic și eu. Totuși, bătrânul acela de lângă focul din bucătărie se jură că, de când a murit, în fiecare noapte ploioasă i-a văzut pe amândoi uitându-se pe fereastra odăii lui: și mie mi s-a întâmplat un lucru ciudat cam acum o lună. Mă duceam într-o seară la Grange — o seară întunecoasă, care amenința cu tunete — și, chiar la cotitura de la Răscruce, am dat de un băiețel care mâna înaintea lui o oaie și doi miei; plângea de mama focului; și am crezut că mieii erau zburdalnici și nu se lăsau mânați.
— Ce s-a întâmplat, omulețule? l-am întrebat.
— E Heathcliff acolo, cu o femeie, sub colțul de stâncă, se smiorcăi el, și nu cutez să trec pe lângă ei.
N-am văzut nimic; dar nici oaia, nici el nu voiau să meargă mai departe, așa că i-am spus s-o ia pe drumul de mai jos. Pesemne că și-a stârnit singur stafiile, gândindu-se, pe când străbătea singur mlaștinile, la prostiile pe care le auzise repetate de părinții și de tovarășii lui. Totuși, nici mie nu-mi mai place acum să fiu afară pe întuneric; și nu-mi place să fiu lăsată singură în casa asta posomorâtă: n-am ce face; o să mă bucur când or s-o părăsească și-or să se mute la Grange.
— Va să zică se duc la Grange? am zis eu.
— Da, răspunse doamna Dean, de îndată ce se cunună, și asta va fi de Anul Nou.
— Și cine o să locuiască aici atunci?
— Păi, Joseph o să aibă grijă de casă și poate un băiat, să-i țină de urât. O să stea în bucătărie, iar restul o să fie închis.
— Ca să se folosească de ea stafiile care-or vrea s-o locuiască? am observat eu.
— Nu, domnule Lockwood, zise Nelly, clătinând din cap. Eu cred că morții se odihnesc în pace: dar nu-i bine să vorbești despre ei cu ușurătate.
În clipa aceea, poarta grădinii s-a închis la loc; se întorceau hoinarii.
— Ei nu se tem de nimic, am mormăit, privindu-i pe fereastră cum se apropie. Împreună l-ar înfrunta pe Satana cu toate legiunile lui.
Când au pășit pe pragul de piatră și s-au oprit să mai arunce o privire lunii — sau, mai bine zis, să se privească unul pe altul în lumina ei —, am simțit un imbold de neînvins să fug iar din calea lor; și, strecurând în mâna doamnei Dean o amintire și fără să iau în seamă dojenile ei pentru lipsa mea de politețe, am pierit prin bucătărie în vreme ce ei deschideau ușa sălii; și așa l-aș fi întărit pe Joseph în părerea lui despre ușurătățile vesele ale tovarășei lui de slujbă, dacă, din fericire, n-ar fi recunoscut în mine un om respectabil după clinchetul dulce al unei lire de aur la picioarele lui.
Drumul spre casă mi s-a lungit pentru că m-am abătut spre biserică. Sub zidurile ei am văzut că paragina înaintase, chiar și în șapte luni: multe ferestre se căscau în găuri negre, fără geamuri; iar ici și colo lespezile acoperișului ieșeau dincolo de linia lui dreaptă, ca să fie smulse încet-încet de furtunile toamnei ce vine.
Am căutat și am găsit curând cele trei pietre de mormânt de pe povârnișul de lângă mlaștină: cea din mijloc, cenușie și pe jumătate îngropată în iarba-neagră; a lui Edgar Linton, împăcată cu locul numai de iarba și de mușchiul care-i urcau pe la poale; a lui Heathcliff, încă goală.
Am zăbovit lângă ele, sub cerul acela blând: am privit fluturii de noapte zburând printre iarba-neagră și clopoței, am ascultat vântul ușor suflând prin iarbă și m-am întrebat cum ar putea cineva să-și închipuie vreodată somnuri neliniștite pentru cei ce dorm în pământul acela liniștit.
Sfârșit